agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-08 | |
Treptat, din peisajul epicii românești a dispărut romanul-frescă, care are sorginte realistă și autenticistă și la Sorin Titel, Marin Preda, Fănuș Neagu, Mircea Ciobanu, Mircea Nedelciu, Doina Ruști, Filip Florian. În schimb, elementul erotic și-a amplificat, până către limita insuportabilului, înmuguririle dar și degenerescențele – prin Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Crăciun, Dora Pavel, Tudor Lavric, Mitoș Micleușeanu și alții. Volumul de proză "Erotoscrieri aparenete (frescă pseudoerotică)", semnat de Lorin Calomfirescu în 2009 se încheie cu mesajul agapei-toastări a faptelor narate, care pune la îndoială factura realist-veristă din “scrierile” erotice: “Steinhardt arăta că nu dreptatea este apanajul creștinismului, ci iubirea. Să ne lăsăm, așadar, călăuziți de iubire, în toate accepțiunile pozitive ale termenului, ca de singura noastră realitate dreaptă!” [1]
Lorin Calomfirescu, printr-o proză scurtă (însă nesimplificată prin stereotipia erosului ca la Mircea Cărtărescu în "De ce iubim femeile") intenționează să aducă la același numitor, atât fresca socială însoțită de analiza psihologică cât și dimensiunea iubirii carnale și (a/i)morale dintre bărbații și femeile intelectuale în literatura contemporană. Douăsprezece story, nuvele, microromane intră în competiția livrării unor stări a beției simțurilor și apoi a analizării la rece – pe care mi-ar plăcea s-o denumesc efect criogenic (ca spasmele nazale, după mirosirea calomfirului). După lecturarea celor douăsprezece “crioterapii” – una fiind intitulată în mod programatic “În căutarea iubirii” – cititorul nici nu observă când autorul îi va inocula noi conduite și perceperi existențiale. Dacă depistează la timp intruziunea sacrului și-a “artei tantrice”, cu sâmbure de filosofie aplicată prin intermedierea acestor “...scrieri aparente” pentru reglarea propriilor funcții fiziologice, e semn că relația narator omniscient – cititor se personalizează. Dacă nu, va refuza tranșant să ducă lectura până la capăt. Or, dacă n-o duce, îl privește. Măcar a încercat și-a reacționat. Altfel spus, "Erotoscrieri aparente" se constituie, ca scriitură hedonist-masochistă, într-o carte-experiment, care pune întrebări, nedând șansa răspunsului direct. De ce “...aparente?” Pentru că n-au sfârșit. Dilema și criza personajelor continuă. Atât în “Predoslovia” cât și în epilogul-povestire ale acestei cărți de Lorin Calomfirescu, se demistifică erotismul, acel love story cinematografic, teatral, epic, liricoid, din tabloide sau din terapiile bioenergeticienilor. Există în carte multe trimiteri intertextuale din Boccaccio, Henry Michaux, I.L. Caragiale și alți scriitori – care dezmint impresia că limbajul ar fi prea licențios. Factura meditativă a erotoscrierii ne amintește foarte mult de jurnalele și eseurile lui Nicolae Steinhardt, "Caietele" lui E. Cioran sau ale “ultimului” Eugen Ionescu, care mărturisește în interviul "A rupe tăcerea" : “Scrisul… senzația unică pe care o ai atunci când înnegrești hârtia: amestec de plăcere și teamă. Uimirea că exiști și că poți să o spui. Nu e un exercițiu de stil, este o naștere între nimic și ceva. Să scrii înseamnă să ai conștiința acută că lumea e în același timp infern și miracol. […] Am spus că literatura este un lucru superficial, minor, mediocru. Și totuși scriu, e paradoxul meu. Scriu liber să exprim nimicul. Cărțile rămân ca niște obiecte, ceea ce ne salvează de groaza neantului. […] Aș putea să vă citez autori importanți pentru mine, oameni pe care îi admir. Dar « ființele » care exercită asupra mea cea mai profundă influență sunt arhetipurile.” [2] Căutarea vagantă a perechii arhetipale și a aventurii din erotoscrieri presupune, bineînțeles, nereușite, erori, confuzii multiple. Dacă s-ar schimba nivelul cultural sau profesional, gradul avansat de civilizație, personajele cu sex appel sau comportament scandalos ale acestei cărți n-ar fi altele decât cele din "Nuvelele exemplare" ale lui Miguel de Cervantes. Este vorba de-un experiment de-a dreptul original pentru Lorin Calomfirescu; acela de-a parafraza în story ecranizabile genul Romance condimentat cu ceva thriller, reilustrând, cu metode inedite și migăloase, suite întregi de escapade amoroase, capcane ale destinului, qui-pro-quo-uri, lovituri de teatru, nu doar erotoscriitura concisă a celui dintâi scriitor, Cervantes – modern și totodată baroc, realist cu toate că-i suprarealist – care a generat competiția de azi pentru o distincție internațională mult râvnită: premiul literar “Cervantes”. Persoane obișnuite își duc singure crucea nefericirii lor în dragoste ori se aruncă fără teamă în valurile ei: măturătoarea intelectuală din “O persoană fără poveste”, funcționara punctuală și prea comună (“Trimisul Domnului”), soția de procuror Violeta (“Suspecții”), Laura și colegul ei, absolvenți ai Academiei de Poliție (“Detașat pe litoral”), cercetătoarea de institut Catrina și medicul Emil (“Convertirea”), preotul Aurel, fosta lui soție învățătoare, Rozalia și Valentina –Pithya (“Preot Don Juan”) etc. La un moment dat, ceva îi face să se vadă și dincolo de aparențe, de zbuciumul larvar al societății “postindustriale”, ca inși în ipostaze demitizate la tot pasul – după cum afirmă un filosof al postmodernității, François Lyotard. Lorin Calomfirescu folosește atât în nuvela “Convertirea”, dar mai ales în așa-zisul roman al Laurei, “Seducție și oportunism”, alegoria transformării în fluture a simplei omizi, sau arderea fluturelui de flacăra Erosului. Pentru a-l portretiza pe medicinistul Emil, reîntâlnit după mult timp de Catrina, autoarea face ca el să apară acesteia, brusc, alt individ. A doua oară, în “Seducție și oportunism”, alegoria barocă este răsturnată; ca să i se deconspire perfidia, răceala, impostura în dragoste ale Laurei – “o tânără textualizată precum viermele de mătase în gogoașa sa pentru a deveni fluture”[3]. Și în “Convertirea” perceperea necunoscutului Eros este deseori înșelătoare: “simțea o nevoie din ce în ce mai mare de a continua sau de a relua « procesul », în căutarea împlinirii amoroase, care, chiar când avea loc orgasmul, nu apărea, așa cum trăia cândva doar în simpla prezență a lui Emil” [4]. Iubirea Catrinei față de Emil este inițial prea captivantă ca s-o intereseze și viitorul. Nu poate schimba nimic, nici pentru băiatul său, Gabi, suportând stoic obstacolele puse în calea împlinirii dragostei de către soțul “încornorat”, Claudiu, care o amenință cu moartea dacă ar divorța. Într-o singură noapte, la o petrecere, doctorul Emil conștientizează marile sale dezamăgiri, precum și slăbiciunea sa. Din cauza revenirii orgoliului său profesional se mustră că pierde vremea așteptând-o pe Catrina să divorțeze. Își compară cariera modestă cu succesul colegilor de breaslă, hotărând să n-o mai întâlnească pe Catrina. În final, stadiul zborului de fluture, al primei iubiri e încheiat. Ea rămâne singură, să-l îngrijească pe soț, ajuns paralitic – pe care nu se mai răzbună, simțind “convertirea” iubirii. I se autoregenerează firele gogoașei iubirii, din toate simtomele urii nelăsate să crească în ea. Dimpotrivă, fluturele mătăsii Laura din “Seducție și oportunism” își distruge gogoașa și își va decolora periodic aripile. Procesul de mutilare a sufletului ei debutează încă din anii liceului, când își pretinde înapoi, prin șantaj, în fața unui bogat politician “onoarea” pătată de către fiul acestuia, pe bancheta mașinii. Văzând cât de ușor este, după un timp ea se mărită cu un viitor preot, însă se ferește să aibă copii cu acesta, până termină și ea facultatea de Teologie. Adunând bani ca să se trateze pentru infertilitate, ea îl va cunoaște pe un doctor ginecolog. Între cei doi protagoniști, Laura și “doctorul” se instalează o relație de parteneriat: în sex, afaceri, terapie psihică. Pregătirea hipnotică pe care amantul doctor i-o dă Laurei seamănă foarte mult cu acel experiment zvonistic, extrem de sadic exersat prin Carolina de către doctorul O. Rank din romanul "Martorii" de Mircea Ciobanu: “ – Este minciuna un mod de comunicare reprobabil? – își începea O. Rank unul din studiile sale de tinerețe.” [5] Suplinid ore la o școală, ca profesoară de religie, Laura își ascunde printr-o prestație de-a dreptul lamentabilă ocupațiile secrete, fiind o escroacă protejată chiar de amant. Ca patroană, într-un nou oraș, își nedreptățește subalternii, nu plătește alte agenții care-i furnizează material pentru o firmă fantomă a ei, numită “business club”. Doctorul o apără să nu fie dată pe mâna poliției, după ce o îndrumase să divorțeze rapid de preot. O scenă cu un qui-pro-quo (farsă a farsei) este metoda diabolică inventată chiar de partenerul ei ca s-o scoată din fire: o face să aibă copil cu el fără ca ea să-și dea seama, apoi o aruncă în brațele a doi bărbați naivi, care o vor crede că-i făcuse tați. O învață mai întâi cum să devină “ispita” unui înalt prelat, care va crede că o lasă însărcinată. Apoi, acesta îi găsește soțul perfect, de-o naivitate proverbială. Băiețelul Laurei va avea de toate, numai sănătate nu; până ce minciuna iese la iveală: la niște analize paterne, atât prelatul cât și soțul se conving de faptul că nu puteau fi ei tații. Nici medicul ginecolog al Laurei, fiind plecat în China pentru a descoperi noi tratamente, nu-și recunoaște copilul. Știe să-și falsifice analizele, nevrând să-și ia răspunderi de părinte. Toate încercările de îmbogățire ale Laurei se soldează cu un faliment al propriei conștiințe de om. Nu-i rămâne în final decât să se prostitueze ca să-și crească fiul bolnav. “Doamna Petrache” constituie, în pofida titlului, un Bildungsroman despre angajatul unui institut de cercetări. Protagonistul-narator, absolvent universitar cu o mapă întreagă de brevete, este de-o modestie care-l face vulnerabil în fața celor doi șefi ai săi, directorul și doamna Petrache – niște oameni semidocți, răuvoitori. Această amplă nuvelă-parabolă arată cum o carieră strălucită poate să intre în linie descendentă, din cauza intrigilor puse la cale chiar de către superiorul direct dintr-o instituție. Falsul intelectual, impostura, nepotismul, tirania față de angajați o face pe venerabila doamnă Petrache (un Agamiță Dandanache sau Vasilescu Lumânărarul în rochie și-n fard) să îi epuizeze forțele noului ei angajat, care își povestește dramaticele strădanii de-a întocmi proiecte, de-a preda o mulțime de documente, pe care nu le poate apoi revendica prin proprie semnătură. Șefa acestui cercetător cunoscut și peste hotare își însusește de facto meritele lui. În punctul culminant – lovitură de teatru: pentru un proiect internațional la care acesta lucrase șase-opt ore peste program, doamna Petrache îl felicită la ședință pe-un alt angajat de-al ei, care nu protestează deloc din cauza favoritismului și nepotismului. Plecând să se reculeagă la munte, după ce-și vărsase la propriu (nu și la figurat) fierea în chiuveta de la serviciu, eroul “Doamnei Petrache” va fi sfătuit de către o maică stareță clarvăzătoare să mai suporte și alte șicanări pentru că ajunsese să nu-și ierte lui însuși greșelile comise de șefa sa: “ – Să nu contenești niciodată să ai încredere în Dumnezeu! Persoana care ți-a provocat atâta suferință, spune mereu un mare adevăr: Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Chiar dacă ea nu este convinsă de adevărul acestor cuvinte, și se poartă după principiul Divide et impera!, dar și luând cu lăcomie de la toți de toate, profitând de toți și de toate, ai milă de ea ca de aproapele tău! Sufletul ei nu se bucură de iubire, nici nu poate da și nici primi acest har ceresc, iar comportamentul ei e consecința acestei mutilări. Face și gesturi bune, dar cu gesturi rele, și acesta e un mare păcat, de care trebuie s-o compătimești. N-are copii și nici prieteni, e captiva unui cerc vicios în care a intrat fără să-și dea seama, crede că prin minciună doar își poate apropia semenii și căpăta respect. Ai făcut cu dăruire tot, iar lucrul acesta va fi răsplătit, însă ai comis păcatul de a te îndoi de Dumnezeu. Iart-o pe ea, dar mai ales iartă-te pe tine, ca să te poți bucura de sănătate și de împlinire. Propria iertare e capitală, nu uita!” [6] O altă secvență a cărții Erotoscrieri aparente a lui Lorin Calomfirescu este și nuvela “Marina” – o rescriere la modul nimfoman a destinului doamnei Petrache, șefa care își ucidea profesional angajatul. Acum o altă șefă tot de vreo patruzeci și cinci de ani și la fel de ștearsă la chip, Marina, îl ucide “profesionist”, într-o pânză (moira) a seducției sabatice pe angajatul cel nou (căsătorit). Soției sale îi dă telefoane ca să-i transmită cucerirea. În acest scop folosește pe cea mai fidelă prietenă a ei, Amelia – foarte pricepută și în vrăji care să îndepărteze mijloacele apotropaice ale bărbatului, ce nu va mai scăpa din capcană. Îl va face să divorțeze. Până la urmă, halucinațiile și acest război psihotronic-pseudoerotic va face victima să cedeze, ajungând în casa și-n brațele șefei nimfomane. Decapitat, devorat și gustat sexual de către păianjenul-femelă Marina, acest tânăr angajat este apoi eliberat. Nu-i va mai stârni niciun interes. Abia la sfârșit, el se va simți inutil, rămânând mofluz, amintindu-și acea “fericire” despre care șefa îi cobise să aibă parte la cununie: “După ceremonial, evit să privesc în direcția în care se afla ea, de teamă ca polemica din mintea mea să nu se concretizeze. E deja în fața mea. Mă felicită, însă nu în stilul tradițional, ci îmi urează pur și simplu să fiu fericit!... Îmi dă apoi un mic dar într-o cutiuță cât o felicitare, și îmi face o nouă urare-avertisment – să nu-mi irosesc toată energia distrându-mă pentru că... (și mă așteptam să spună că este nevoie de mine la serviciu!) s-a constatat că cei mai mulți bărbați regretă euforia de la nuntă!... Vorbește abia șoptit, clipind cu subînțeles... Parcă vrea să mă descurajeze. Mă trec fiori ca și când aș fi fost diagnosticat cu o boală incurabilă... Chiar asudez...” [7] Marina (pe care o cheamă de fapt Maria Z. = simili-mariaj), este omul locului, tipul stăpânului demonic, șefă iresponsabilă peste o instituție pe care o transformase încetul cu încetul în hanul lui Mânjoală, conform replicii unui coleg al protagonistului, care i-o descrie astfel în final: “ – Credeai că te poți apropia de Cruella?!?... Nimeni nu poate... De aceea e... Cruella! Hai, nu fi trist, acum ești unul de-al nostru. Te-am recunoscut abia acum, în momentul în care ți-a dispărut entuziasmul pe care îl afișai la intrare. Toți am trecut prin asta. Într-o zi vom fi izbăviți și de ea și de vrăjitoarea aia de Amelia, pe care nu o privim niciodată în ochi de teamă și față de care apelăm cu toții la mijloace apotropaice!” [8] Stereotipiile limbajului folosit în “Preot Don Juan” sunt la început cele ale unei hagiografii întoarse pe dos, cititorii fiind induși în eroare de niște așteptări ale izbucnirii virilității protagonistului. Însă acestea nu se materializează în acțiunea microromanului vieții erotice a lui Aurel. Porecla și-o căpătase ca profesor de religie. După divorțul de prima sa soție, o femeie devotată însă și mânioasă, el va fi păcălit de farsa celei mai urâte dintre elevele sale, Valentina, pe care o consiliază neștiind de pariul făcut de aceasta cu toate colegile ei, că-l va seduce pe “profu’ de religie”. Soția nu-l crede naiv. Precum Ștefan Gheorgidiu din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", și Aurel îi va da “tot trecutul” – apartament, mașină, copii primei sale soții, hotărând să se călugărească. Þintind fericirea, nu neapărat o carieră de ascensiune monahală, el o va întâlni într-o clipă de grație pe Rozalia, o tânără de famile bună cu care va avea o căsnicie mult mai bună ca înainte, și pe plan intelectual, dar și ca împlinire trupească. Nici efortul ultim al fostei soții, învățătoarea temută și de proprii ei elevi, de a-l reclama ierarhului locului nu dă rezultate. Apariția enigmaticei Valentine – ce devenise prezicătoare de mahala – este puțin grotescă în finalul prea feeric. Genul Romance, precum și acela al comediei bufe poate fi revendicat de alte story. În Romance putem include “O persoană fără poveste”, “Dumitra Gherghina și Gherghina Dumitra” și “În căutarea iubirii”, pe când celelalte trei proze scurte sunt construite precum teatrul de revistă, cu accentul pus mai mult pe limbaj incestuos. Mai puțină acțiune, artă portretistică, perspectivă naratorială, structurare narativă. Dar cel mai mult farmec estetic, cea mai rece atmosferă ideatică (crioterapie, pseudoerotică) din ele se degajă. Cele trei farse comice ale "Erotoscrierilor aparente" scrise de Lorin Calomfirescu sunt: “Trimisul Domnului”, “Suspecții” și “Detașat pe litoral”. Prima schiță este despre întâlnirea cu medicul negru (“omul negru” – apariția fulger sau în-carnarea de abanos în viața eroinei), salvatorul “onoarei” de funcționară care se făcuse de râs, fiindcă apăruse la lucru îmbrăcată doar în “furou dantelat”. A doua schiță pamfletul destrăbălării cu un călugăr, despre filarea escapadelor unei neveste de procuror necorupt. Ofițerii vechii Securități pot fi denumiți Intrușii spectacolului ad-hoc de Big Brother, dacă protagoniștii filmați devin “Suspecții” trădării de stat, pe timpul lui Ceaușescu. Întocmirea dosarului lor se izbește însă de lipsa probelor în instanță. (Ca mijloc coercitiv, de a-l șantaja și umili pe soț, dovezile infidelității sunt însă destul de concludente, în ciuda faptului că fuseseră filmate prost, cu sonorul foarte estompat). A treia schiță este și mai amuzantă, pentru că în ea se descrie prima zi de serviciu a unui ofițer de poliție – epuizat de “solicitările” intempestive în folosul comunității, care continuă priapic, la nesfârșit, peste program. Fresca pseudoerotică a lui Lorin Calomfirescu poate fi lecturată ca un mozaic-puzzle-serial de scenarii și de înscenări ale iubirii în viața oricărei categorii de oameni ori la orice loc de muncă. Căutarea fericirii sufletești de către personaje contrastează mult față de farsa bolgiilor unui Eros paroxistic. NOTE: 1. L. Calomfirescu, "Erotoscrieri aparente" (frescă pseudoerotică), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009, p. 186; 2. E. Ionesco, "A rupe tăcerea" (convorbiri cu André Coutin), Editura Humanitas, București, 2008, pp. 16-17; 3. L. Calomfirescu, op. cit., p. 51; 4. Ibidem, p. 104; 5. M. Ciobanu, "Martorii. Epistole. Tăietorul de lemne", Editura Minerva, București, 1988, p. 123, continuând: “Mint și, pentru scurt timp, minciuna mi-e scut sau, dacă vreți, culoarea ce mă ascunde în ambianța mântuitoare a decorului; mint și-mi câștig pâinea zilei ori îmi salvez de la moarte aproapele: astfel au mințit și sfinții. Dacă etica nu ne-a făcut nici mai buni, nici mai răi, dacă șirul întreg al conceptelor (invulnerabile, s-ar fi zis, în oricare altă direcție a gândirii speculative) și-a găsit moartea în sânul ei [...] este pentru că, de la întemeiere, minciuna a fost pusă sub interdicție.”; 6. L. Calomfirescu, op. cit., p. 180; 7. Ibidem, p. 126. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate