agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-13 | |
Cartea poetului Nicolai Tăicuțu, Dincolo de semn, apărută la Editura Editgraph, Buzău în luna decembrie a lui 2009, ne face un semn magic, atrăgându-ne dincolo de ceea ce înseamnă o simplă apariție a încă unui volum de versuri, pentru că, deschizându-l, ești atras instantaneu – la scara stării de lectură obligatorie a poemelor trăite aici -, de lupta cu șarpele, nevăzut de altfel, metamorfozei propuse de triada: Semne atinse de eroziune, Semne translucide și Semne de creștere.
Poetul este condus fără putință de împotrivire de poem, de dorința lui (a poemului) de a trece de la „starea de altădată”, printr-o „stare de instrumentalizare a poeticității”, la „starea de acum”. Ghilimelele însemnate mai sus nu aparțin poetului, ci autorului acestui articol, care a simțit că dincolo de semn, dincolo de orice reper stă o stare de integrală abandonare în mâinile sublime ale poemului, iar volumul de față ilustrează cu prisosință o trecere prin timpul poetic – nu are importanță aici întinderea în timpul fizic – al unui poet cu o creație puternică în sensul autodepășirilor și al creșterilor postmoderne. Într-un fel de preludiu poetic, în poemul care ne deschide vederea, La dispoziția poemului, poetul Nicolai Tăicuțu, afirmă tranșant, că poemul este cel care face jocurile, cel care face ce vrea din poet: îl scoate dintr-o lume obișnuită și-i dă putința să se strecoare printre cei care ar putea să-l țină în locul unde nu se întâmplă nimic – poemul este locul în care se petrec toate experimentele inimii, îngemănate cu mâna și creierul -, îl urmărește pentru a-l proteja, într-o lume în care ar putea să „... strivească / privirea în pod de palmă bătucită de / gresia rostogolită pe apa sâmbetei ...”, de aceea poetul tace, mai ales „... în mulțimea de prieteni ...” și acceptă să intre, din când în când, „... în sufletul câte unui prieten / știind că el nu are cum să mă privească / știind că el nu are cum să mă afle ...”; poemul își îndeamnă poetul să creeze „... o stare de febrilitate / - neliniște să-i spunem - / pe care fără să vrea / o induce de jur împrejur ...”. Întradevăr Poemul nu dă socoteală de faptele sale, ci doar poetul, pentru că cel dintâi este o stare de neliniște, de transformare, o metamorfoză scăpată în lume spre delectarea celor ce le pândesc din colțurile rotunde pline de umbre luminate! Nicolai Tăicuțu este atras de semn pentru că acesta reprezintă clarificarea cu sine însuși, într-o viziune retrospectivă, dar de multe ori acestea sunt false întoarceri, special întreprinse pentru a prinde pe iubitorul de poeme în lațul dulce al metaforei și atunci experimentul analizei inițiat de lectorul plin de el, devine un alt semn, de intuiții despre alte intuiții, despre cum pot lucrurile și fenomenele să li se predea amândurora. Am fost atras puternic de propunerea poetului de a-mi forma gândul unei triade pornind de la ideea de „eroziune”, tradusă potrivit dorinței mele prin „arhaic”, „declin”, „altădată”, „ce este depășit”; m-au purtat apoi poemele lui prin ideea de „piele de șarpe” prea strâmtă în momentul în care luciditatea a devenit mai intensă, aceasta dând măsura întemeierii statornice a poemelor din a doua parte a cărții în care instrumentalizarea stării poetice m-a dus cu mintea la mitul lui Ghilgameș, unde la un moment dat eroul permite unui șarpe să mănânce leacul pentru obținerea nemuririi, acesta pe dată părăsindu-și vechea piele, rămasă translucidă și fluturând ușor în bătaia vântului. De aceea consider că poemele din această a doua parte sunt intens acționale în timp ce a treia parte o reprezintă dezvoltarea firească a creației poetice. Paralela dintre ceea ce ni se spune în La dispoziția poemului și laturile triadei identificate aici, mi se pare la îndemână: poemul este cel care prin starea sa de nemulțumire ontologică îl face pe poet să „iasă” din lumea obișnuită; apoi îl determină să acționeze, să se „strecoare” printre semnele banalului pentru ca în final să „creeze” și – așa cum spune în finalul poemului „… începe să vorbească de unul singur / gângurit șoptit și din ce în ce mai clar / filosof în piață ...”. În poemele celei dintâi părți Semne atinse de eroziune, am descoperit semnele certe ale trimiterilor către o lume a „stării de altădată”, în care fotografiile („… o perdea semitransparentă acoperă / un peisaj cu o samă de fotografii / înrămate-n ferestre …”, iz patriarhal) , praful („… până vine iarăși poetul la casa părintească / să scrie poem-rugă în praful subțire din fereastră…”, poemul-rugă), asfaltul cuprins de iarbă, zidul învăluit de mușchi („… a înflorit mușchiul pe zidul castelului / meterezele sunt știrbe și negre / precum mandibula oii bătrâne…”, reverberații), amintirile („… la penitenciarul-muzeu sunt expuse creiere spălate / viermii sunt zugrăviți pe pereți…”, mucegăire), așteptarea („… domniței în așteptare i-au crescut unghiile … prin geamul ferestrei înfipte adânc și arcuite / în gândul numit temniță…”, frumos), ceasornicul („..anemic / fata ceasornicarului / … / și-a sprijinit / bărbia de pervaz / și a bătut rar din pleoape?”, întâmpinare), rutina („… nu a mai avut loc nicio luptă bașca război / nu mi-am pus întrebarea de ce…”, mă bucur tâmp), întrebările existențiale („… spre seară am inițiat o discuție / cu umbra mea …/ am provocat-o la o discuție profundă / despre a fi sau a nu fi -…”, despre umbră și somn), efemeritatea, nisipul, trecerea dincolo, umbra, autoantologizarea, sunt tot atâtea jaloane de care s-au prins nenumărate intuiții poetice și transfigurări ale unui spațiu erodat al poemului. Este însă o erodare plină de înțelesuri, pentru că fiecare semn este un înțeles pentru cel care știe să caute dincolo de ceea ce i se oferă imediat. Poetul Nicolai Tăicuțu este îndemnat de poem să țină seama de aceste semne trimise și să iasă din el cel de până atunci, poemul întotdeauna simte pe cel care are ceva de strigat din toți rărunchii în piață ca „un filosof”, sau ca un poet! A doua parte pune în evidență acea „strecurare” printre cele ce există, pentru a da seamă atât de întemeierea lor cât și de autoîntemeierea poetului. Poemul își scoate poetul în alte lumi cunoscute numai de el, dar poetul trebuie să se descurce cu cele ce sunt și o face printr-o preluare din mers a ideilor („…după clipa de dumirire s-a trecut / la preluarea ideii din mers / și-ntr-o adiere de jacques prevert / au ieșit pe fereastră…”, reverie), acceptarea noului și a schimbării („… mica localitate de pe colină arăta / sub soarele tânăr la echinocțiu de martie / precum burta femeii la prima naștere / și în luna a noua…”, pastel comunitar) , prin acțiune directă („… mă îmbrăcasem în zalele cutezătorului / sub zale aveam chiar pielea cutezătorului…”, erou), bucuria de a trăi, vorbirea cu toate cele ce sunt dispuse să se ofere („… am ajuns Doamne și-am ajuns / de vorbesc firului de păr căzut din pleoapă / …/ am ajuns să vorbesc cu frunza de-alături…”, desprinderea de pe retină), reînnoirea poemului, revenire la cele ce-i aparțin, autodăruirea, dorul de altundeva („… așa cum stai rezemat de plopul singuratic / mă văd parcă pe mine înlănțuit - / te mistuie vreun dor?...”, pre mine) , prin zbaterile din degete, punerea lucrurilor în albiile potrivite, dărâmarea soclurilor, rumegarea sacrului, convertire și împăcare. Este aici o gamă matură de mijloace artistice prin care poetul ne convinge fără niciun dubiu de potențialul său în a schimba lumile care nu-i plac, sau de a le face mai frumoase pe acelea care i se ascund după inimă și de a se mântui împreună cu ele. Semne de creștere, ultima parte a triadei poetice, este aceea în care poetul creează poemul și se creează pe sine, de aceea se poate spune că este un început, dar unul nou, și mai mult, este un nou început altfel, căci egalitatea se înstăpânește asupra relației dintre cei doi. Poetul înțelege poemul și acesta își înțelege poetul, astfel încât o creștere blândă vine și peste cel care, atent pătrunde în sufletele lor și învață cum să se vadă pe sine în alte lumini , să se reinventeze („… pentru a-mi asigura diurna zilnică /…/ în fiecare dimineață sunt nevoit să inventez / o altă poveste cu mici variațiuni…”, mersul pe sârmă), să înțeleagă sacrul într-un alt mod („…mai târziu tu îngere al meu ai început / să-mi arzi bucăți din trup amestecate cu / vorbe de bucurie și de ocară vorbe simple / ca să ai mereu cenușă proaspătă…”, arderi), să accepte nefirescul, non-convenționalul și nesiguranța („…poetul care se respectă / circulă cu pantofii scofâlciți / pe muchia bordurii…”, aripi false), dar fără consecințele dezastruoase care le însoțesc de obicei, să se contopească cu totul în sensul dezvoltării contrariilor, să refuze artificialul, să ofere viața ca un demiurg, să-și asume pericolul de a fi altfel, să surprindă. Poemul impresii de călătorie de pe apa sâmbetei, amplifică convingerea despre această călătorie inițiatică a poetului împreună cu poemul, călătorie în care fiecare reușește să-și asume faptele celuilalt Unitatea celor trei părți este legată de cumințenia caracteristică poeziei lui Nicolai Tăicuțu, dar o cumințenie rezultată din completarea contrariilor: contemplare-acțiune, rural-urban, trecut-prezent, câmp-munte, apă-pământ, tânăr-bătrân, suflet-trup, profan-sacru, completare care pune în evidență măiestria poetică a acestui cuminte „… om de la țară…” care „… coboară de pe bicicletă și constată: / aceasta-i urma devorării reciproce …”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate