Între 22 octombrie 1877 și 12 noiembrie 1878 Ion Creangă scrie Povestea Poveștilor, cunoscută de foarte multă lume și cu celălalt nume, mai popular care face trimitere la falus și la o presupusă poveste a lui! Nu există elemente suplimentare care să ne explice geneza acestei așa-zise povești, doar dacă nu acceptăm explicațiile de circumstanță legate de bonomia lui Creangă, de umorul lui sănătos și țărănesc sau de insistența lui Mihai Eminescu față de prietenul său de a-și citi scrierile în cenaclul „Junimii”, potrivit voinței lui Titu Maiorescu de a se încuraja creația literară autohtonă. Care sunt datele principale ale acestui text:

Un țăran se găsește în plină acțiune de semănat porumbul; două personaje divine - Iisus Hristos și Sfântul Petru - trec pe lângă ogorul țăranului; Hristos îl întreabă ce seamănă acolo, iar țăranul îi răspunde cu vorba populară care desemnează falusul; Hristos binecuvântează ogorul să rodească așa ceva;

După rânduială, la vremea prășitului, țăranul își prășește lanul de porumb;

Culesul creează probleme țăranului, acesta văzându-se pus în fața unui fapt nedorit: în loc de știuleți de porumb, strujenii au rodit falusuri; acest lucru determină reacția uimită, dar și furioasă a țăranului; apare o bătrână, care, aflând de fenomenul neobișnuit, îi oferă o soluție de rezolvare în favoarea sa a problemei create, să meargă la târg și să vândă falusurile acolo, oferindu-i și expresiile prin care acestea pot fi activate și dezactivate – în termenii noștri moderni;

Þăranul merge la târg, după ce strânge ciudata sa recoltă, și începe, mai timid la început, apoi mai îndrăzneț, să-și facă marfa cunoscută prin strigare; o cucoană este interesată și cumpără un falus, după ce s-a convins de calitățile acestuia;

Cucoana se folosește după poftă de falusul cumpărat; pleacă la preotul din sat, la rugămintea acestuia, să-i boteze un copil; rămânând peste noapte la preot și simțind nevoia de a folosi falusul, îl trimite pe preot să-i aducă cutia unde-l închisese; acesta, foarte curios, încearcă să deschidă cutia, iar șuieratul său de neputință îi dă falusului semnalul sodomizării preotului, după care acesta fuge de rușine în toată lumea;

La prima citire, sau chiar și la mai multe, textul trezește cel mult ilaritate, datorită limbajului, situațiilor create și deznodământului. Dacă ne mulțumim cu atâta, desigur că Povestea Poveștilor rămâne în domeniul hâtrului, al mediului țărănesc prins în perioada în care a fost scris, între tradiție și modernizarea structurilor sociale, economice etc., al satirei, snoavei populare prelucrate de măiestria lui Creangă. Fiecare creație însă, fie ea populară, fie cultă, poate să deschidă prilej de interpretări diferite prin prisma unor trimiteri culturale de diferite nuanțe. Unele pot fi justificate de chiar substanța creației analizate, altele nu, supunându-se mai mult standardelor ambigui ale eseului.

Povestea Poveștilor m-a amuzat, ca pe mulți dintre lectorii trecuți sau prezenți, la toate lecturile mai apropiate sau îndepărtate în timp. În mintea mea s-a făcut o corespondență, printr-o translație de timpuri și locuri, între lumea prezentă în text și aceasta de acum, și comicul a părut să sporească. Dar asta s-a produs mai înainte de a-mi apărea întrebarea dacă, nu cumva, această poveste poate fi mai mult decât este, mai mult decât a dorit Creangă? E deja aproape un loc comun să se spună că orice creație este mai mult decât a dorit creatorul ei să realizeze, ceea ce îmi justifică apetența pentru a găsi justificarea titlului, care, mărturisesc, a apărut mai întâi ca o provocare a unei atitudini inedite față de posibilele discuții asupra textului: Creangă, Creanga de Fier și Ultima Poveste. Pot exista discuții în legătură cu formularea titlului, cu scrierea acestuia sau cu semnificația lui. Mărturisesc, ceea ce-mi provoacă frisoane este mai ales ultimul aspect, semnificația, nu numai a titlului, ci a întregii interpretării propuse aici și, mai cu seamă, reacția lectorilor anticipați, față de această semnificație! Dar cred că, oricum ar fi, Creangă merită să revină în atenția contemporanilor noștri, aplecați mai ales spre fenomenul urban, sub diferitele sale aspecte, aplecare instrumentalizată cu mijloace din cele mai diverse ale literaturii actuale – rămânând la acest domeniu.

Creangă, Creanga de Fier și Ultima Poveste: comparații, majuscule, trimiteri, toate se cer a fi explicate, chiar dacă prin explicație se intră deja în substanța conținutului articolului de față. J. G. Frazer scria în secolul al XIX-lea Creanga de aur, în mai multe volume, lucrare în care, pornind de la o bază teoretică legată de mecanismele existenței și acțiunii mitului, prezenta multiplele mituri ale antichității. Titlul cărții, Creanga de aur, face trimitere la „vârsta de aur”, din Theogonia lui Hesiod, primul dintre antici care a descris „vârstele”, „de aur”, „de argint”, „de bronz”, „eroică (a eroilor n.n)” și „de fier”.

Pentru economia articolului de față, schițăm doar caracteristicile celei dintâi și celei din urmă vârste, fiind nu numai suficient pentru demonstrația mea, dar și complementar și ilustrativ. „Vârsta de aur” este aceea a zeilor, a lucrurilor perfecte, o lume paradisiacă (paridaiza = grădină înflorită în limba persană), fără grija zilei de mâine, pașnică etc. Dimpotrivă „vârsta de fier” este ultima perioadă a cosmosului în care războiul, boala, sărăcia, prostia, declinul, cu un cuvânt, reprezintă caracteristicile esențiale. În al doilea rând de ce Povestea Poveștilor, ca titlul pentru un text în care subiectul esențial este falusul și de ce această poveste să fie ultima – cum am stabilit prudent încă din titlu? Înțeleg că este acea poveste arhetipală, model al tuturor poveștilor, miturilor, legendelor etc., cea care explică, sau încearcă să explice ceva fundamental.

Am considerat că există așadar posibilitatea unei bune completări a titlului articolului meu cu „ultima poveste”. Expresia anterioară desigur că nu se poate susține singură, ea este cerută de prima parte, Creangă și Creanga de Fier, în scopul întemeierii reciproce a demersului logic și productiv! Cu alte cuvinte, afirm deja teza că Povestea Poveștilor încearcă să întemeieze mitul reînnoirii lumii, al revenirii ei de la acea degradată ”vârstă de fier” la starea de grație a „vârstei de aur”, prin raportare directă (amuzantă, pentru a fi mai ușor receptată) la falus, numit permanent cu vocabula populară de către Creangă, ca principiu generator, dătător de viață, întemeietor, precum în Shiva Purana: Asurii, posesori ai unui înalt nivel de civilizație, sunt prezentați ca fervenți adoratori ai zeului Shiva și ai simbolului triumfător al acestuia, linga, falusul divin. Cu ajutorul lui Maya, arhitect constructor, ei au proiectat și apoi au construit trei cetăți practic de nedoborât: una pe Pământ, de aramă, alta între Pământ și Cer, de argint și a treia în Cer, de aur. Regăsim aici, ca și în alte tradiții, simbolismul corpului macrocosmic, prezent în toate cele 3 lumi esențiale: grosieră, subtilă și divină.

Sunt silit să mă raportez la elementele luate în discuție de textul de mai sus scris cu italice, de chiar existența falusului și a unor acțiuni umane legate de acesta, în cuprinsul creației lui Creangă, și de exigențele ipotezelor mele; așadar, nu mă pot raporta la falus fără o complementară raportare la „vârsta de aur”, pentru că acesta este domeniul ideatic căruia îi aparține. Dar în ce fel se introduce în cercul legăturilor, „vârsta de fier”? Prin simpla descriere a ceea ce se poate observa prin deschiderea ochilor asupra lumii prezente, iar Creangă o face ca nimeni altul (nefiind întâmplător că ideea de „Amintiri din copilărie” este neapărat legată de scrierea sa cu același titlu, mentalul colectiv, pus în fața unei alegeri se raportează rapid la Creangă cu ale sale „Amintiri”), darul său de povestitor cu haz fiind recunoscut.

„Vârsta de fier” este prezentă în ceea ce povestește scriitorul moldovean, caracteristicile schițate mai sus fiind rapid reperate: sărăcie, ziua de mâine lipsită de prosperitate, munca îndârjită pentru supraviețuire, diferențele sociale etc. În această lume înțeleasă în resorturile ei intime sumbre, care alunecă ineluctabil spre catastrofă cosmică, apare, datorită prezentei directe a divinului (Iisus și Sfântul Petru, călători prin această lume), posibilitatea înnoirii, principiul regenerator este aruncat în lume, fără nicio legătură cu trupul masculin. Falusul din Povestea Poveștilor nu aparține unui trup, el s-a născut din acea Mater-Genitrix, neolitică (acolo un personaj mitic era dezmembrat și îngropat pentru a face posibilă reînvierea naturii, aici natura restituie bucățile îngropate, după eoni, dar nu orice bucată lipsită de semnificații ci elementul vital, cel care ar putea să facă posibilă reînnoirea timpului, readucerea vârstei primordiale) și se circumscrie aceleași categorii de mituri ale reînvierii (poate nu întâmplător apare Iisus în poveste). Rolul său este de a se insinua (sic!) în tot ceea ce există, pentru a schimba caracterul vârstei din „fier” în „aur”. Povestea Poveștilor, interpretată în această cheie, nu putea să aibă ca „personaj central”, decât falusul, care creează și caracterul arhetipal al scrierii.

Desigur, se poate obiecta că mitul este o creație a mentalului colectiv, nu a unui individ, dar se poate și răspunde, trimițându-se la tot ceea ce a scris Creangă, amintiri, povești, snoave etc., conținut literar care nu există decât în contextul pluriideatic tradițional românesc. Povestea se desfășoară într-un timp și spațiu mitic, iar ceea ce mă îndeamnă să gândesc astfel ține de prezența divinităților pe pământ, intervenția acestora în desfășurarea lucrurilor fixate deja în anumite alunecări spre degradare, acțiunea principiului încarnat (dacă pot spune așa cu o mare doză de amuzament!) în falus.

Există în poveste, lumea rurală, aceea a semănatului, prășitului, culesului, dar și lumea urbană, a comerțului și comodităților banale. Este aici dihotomia care ilustrează „vârsta de fier”, care aduce în prim plan însă posibilitatea regenerării pornind de la prima lume, cea rurală: prin aceasta trec Iisus și Sfântul Petru, aici se mai păstrează anumite rânduieli (prășitul este astfel, după rânduială), tot aici apare și principiul care poate înnoi lumea, falusul, datorită unei intervenții divine, făcute pentru a pedepsi chiar una dintre încălcările care, acumulându-se au determinat apariția stării de „vârstă de fier”.

În registrul mitico-divin este posibilă înțelegerea prezenței acelei bătrâne la momentul nedumeririi țăranului, ea oferindu-i cu o știință care îl minunează pe acesta, modalitatea de a profita de situație; „a profita de situație”, iată o altă expresie pe care o putem situa atât în posibilul explicativ al transgresării realului, ea fiind o făptură de-o seamă cu acea sfântă Vineri, des prezentă în multe dintre creațiile populare românești - și care apare la fel ca personajul în cauză din Povestea Poveștilor într-un moment de cumpănă; iar pentru țăranul nostru, chiar este un moment de cumpănă, acela al identificării adevăratului rod al lanului său de porumb, - cât și în direcția referirilor la cealaltă lume, aceea urbană, cu conotațiile ei declasificante: lumea târgului, a orașului, este una cuprinsă de declin, înțeles și acesta într-un sens specific mitului – orașul este locul meșteșugurilor, al comerțului, ocupații întotdeauna suspectate de vehiculare a unor practice oculte, ilicite (în sensul îndepărtării de puritatea începuturilor).

Apare, fără să dorim cu tot dinadinsul, dihotomia între Cain și Abel, între agricultură și păstorit/meșteșuguri și din nou întărirea discursului nostru despre „vârsta de aur” și „vârsta de fier”! În această lume a târgului, țăranul este îndemnat să vândă falusurile obținute în locul știuleților de porumb și aici declinul vârstei este evident: în atitudinea cucoanei doritoare să cumpere un falus, în atitudinea țăranului față de produsele sale ciudate, scopul existenței lor scăpându-i în totalitate, pentru el singura grijă fiind aceea de a scăpa cât mai repede de ele. Acceptând simbolistica dată falusului, de regenerare a vieții, de înnoire a lumii etc., putem identifica relativ facil sensul acțiunilor personajelor, respectiv țăranul, cucoana, preotul. Fiecare se detașează de principiul acesta regenerator, asumându-și doar superficialitatea manifestărilor sale: plăcerea câștigului, plăcerea fizică, plăcerea cunoașterii. Refuză astfel acceptarea adevăratului sens al falusului, principiu întemeietor. Acesta poate întemeia lumea, o poate regenera, dar numai dacă are independență deplină.

Principiul se întemeiază pe anumite trăsături, una dintre ele fiind acțiunea de sine stătătoare, ori în Povestea Poveștilor principiul întemeietor este la bunul plac al cuiva. În acest moment încetează orice acțiune reală, validă, a principiului, iar pretenția acestei povești de a fi un mit al regenerării lumii devine superfluă. Este de fapt un mit eșuat al reîntemeierii lumii, poate și pentru că această lume era una creștină iar întemeierea era una în afara spiritului ei. Preotul sodomizat fuge în lume, situația aceasta este „până în zilele de azi”, povestea se sfârșește brusc, întărind ideea eșecului regenerării „vârstei de aur” și a menținerii ”vârstei de fier”.
Nimic despre falus!