Ea mai lasă gândul că nu am spus destul
Frica
Sublimul
Secundele acelea de muțenie așezate la ușă
Precum panglicile roșii care trebuie tăiate
Și nu pot sub nicio formă pentru că
În astfel de clipe lucrurile simple își pierd glasul

Numai adevărurile mari țipă răspicat
Adevărurile acelea grele ca sacii de nisip
Puse în calea viiturilor pe care doar soldații le pot ridica
Și asta cred că era și ideea, doar cei pregătiți fac față

Câțiva bani de aruncat
O bucată de marmură rece în loc de frunte
Pe care să o sărut, fie și numai în minte

Desigur cuvintele cad ca niște cioburi de parbriz
Pe care la locul faptei nimeni nu le bagă în seamă

Un scaun răsturnat
O pernă neatinsă
Un nume care nu mai răspunde când îl strigi
Și chiar înțeleg:
Moartea nu ia tot
Îmi străbate ființa cu un ac fin
Întunericul din mine nu e neapărat rău
E doar un spațiu în care trupul își caută formă
Ca lutul în așteptarea unui meșter