„O, voi, cei vii, care sunteți pe pământ sau vă veți naște, veniți, vă voi îndrepta pe calea vieții. Veți naviga cu vânt prielnic, fără piedici, și veți ajunge în cetatea mutațiilor cu inima neprihănită. Desăvârșit e drumul omului care ascultă de Domnul. Voi face să înaintați în cunoașterea duhului său. Fericit e cel care-l iubește pe Domnul.”(Paul Barbăneagră, „Arhitectură și geografie sacră. Osiris, zeul învierii”)(*)
Pelerinajul vieții pământești către moarte, era considerat de egipteni ca o navigare perpetuă în căutarea portului cel bun al occidentului. Împreună cu bărcile solare, îngrămădite în preajma piramidelor sau în văile muntelui occidental, se ajunge în portul bun. Piramida, este o copie a culmii care domină Valea Regilor, reprezentând un creuzet al învierii. În interiorul acestui creuzet, are loc succesiunea de metamorfoze care produce transmutația trupului muritor în corp nemuritor. Când ajunge în portul bun, barca ia corpul celui care a murit și îl duce la locuința învierii. Și, înainte de a fi etern, mormântul este ca un vapor care își continuă cursa după moarte. „Prin dinamica sa ascensională, culmea occidentului, ca poartă spre lumea de dincolo, este analogă cu piramida. Amândouă reprezintă imaginea lumii, scări de lumină, ele simbolizând pe zeul Ra, cuvântul creator și rege al cerului, focar de energie. Ele manifestă puterea regeneratoare a zeului Osiris, rege al lumii de jos.”(*)
Osiris, zeu al învierii, a fost primul rege legendar care a domnit asupra Egiptului. Fiu al cerului și al pământului, izvor al oricărei cunoașteri, el i-a învățat pe oameni agricultura, medicina și astrologia. El este și judecător al morților în calitate de faraon subteran. „Domn al celor patru elemente, Osiris stăpânește și ceea ce nu se vede, tot ceea ce este ascuns în tenebre. Astfel, este zeul complementar soarelui diurn. Templul lui Isis, de pe insula Philae, rememorează mitul sacrificiului lui Osiris. Arătându-se în slavă pe tronul tatălui său, ca Ra când se ridică la orizont, el își pune lumina în tenebre, răspândește limpezimea prin cele două pene ale sale. Inundă țara dublă ca discul solar dimineața.”(*)
Suveran al Egiptului în epoca de aur, în momentul Facerii, când omul nu era supus morții, Osiris, căzut fără știre într-o capcană, este ucis de fratele lui, Seth, numit și Typhon. Este închis apoi într-un coșciug și aruncat în apele Nilului. Datorită acestei crime, prin care Osiris a fost primul dintre morți, orice creatură a devenit apoi muritoare. Isis, ca soră și soție totodată, îl caută fără întrerupere, străbătând în hainele sale îndoliate acest ținut, și nu a avut odihnă până nu l-a găsit, redându-i suflul vieții. Dar Seth l-a ucis din nou prin ciopârțirea trupului în multe bucăți. Isis recuperează părțile anatomice ale lui Osiris și îi reface trupul sfârtecat și răspândit în tot Egiptul de către Seth. După bandajarea trupului reconstituit, Isis i-a redat și viața prin aerare cu aripile sale.
Osiris reprezintă prima mumie creată. Pentru egipteni, mumia nu este un trup fără viață, reținut în huma însăși, ci un corp de înviere. Învelișul corporal nu poate renaște. Doar mumia e destinată acestei învieri, trup de slavă, prin care omul devine un Osiris. Astfel, Isis a înfăptuit învierea fratelui ei pentru răscumpărarea tuturor oamenilor. „Devenit zeu al lumii de dincolo și chezaș al învierii omului, Osiris se răspândește în tot Egiptul și depășește religia soarelui. Conform unei legende de la Heliopolis, Osiris detronează Soarele în lumea de dincolo și devine astfel soarele nocturn. Prin asociație cu fertilitatea și ciclurile germinării, va fi și Luna printre simbolurile lui. Ca zeu al învierii, apărat de cele două surori ale sale, Isis și Nephtys, el este reprezentat și de coloana Djed, axa lumii, stâlp al stabilității și izvor al oricărei vieți, al cărui simbol este Ankh.”(*)
În fața insulei Philae, pe insula Bigeh, se află unul din cele mai importante morminte mitice ale zeului Osiris. Provinciile Egiptului antic, în număr de 42, credeau că erau depozitare ale unei părți a corpului îmbucătățit al zeului înainte de a fi reconstituit de sora lui. Printre mormintele răspândite de-a lungul Nilului, între Philae și Sais, cel mai important este cel de la Abydos. Tradiția spune că în acel loc, Seth îngropase capul lui Osiris.
Abydos, pelerinajul cel mai important al Egiptului antic, era capitala provinciei Tahur, «pământul dintâi», în traducere. „Lângă templu, Seth I a construit Osirion, cam în secolul al XIV-lea Î.H. În timp ce în acest templu se desfășurau ritualurile regale și funerare, ca și o inițiere în misterele zeului, în Osirion, se înfăptuia faza ultimă a inițierii, confundarea cu Osiris. Anubis, zeul șacal, sanctifică misterul ascuns al lui Osiris. E inițierea misterioasă a maestrului de la Abydos: a urma zeul până la locul său în mormântul propriu. Fiindcă inițierea implică moarte și renaștere, candidatul se angajează într-un itinerariu spiritual, analog etapelor călătoriei sufletului în lumea de dincolo, în vederea învierii. Ca sufletul în Duat, candidatul era supus unor încercări care îl pregăteau succesiv prin intermediul unei coborâri în lumea pericolelor și a tenebrelor.”(*) Acest culoar lung, ce poate fi văzut și astăzi, amintește candidatului toate porțile prin care va trebui să treacă între tenebre și urcuș, cu lumina, în barca veșniciei, prin marea sală din Osirion, ce are comunicare cu Nilul.
În anumite perioade ale anului, deplasarea în susul fluviului în sanctuar reprezenta simbolic oceanul Nun, în jurul înălțimii care apăra statuia lui Osiris. Dâmbul originar era recreat astfel prin asemănare în sala inițierii. Similar imaginii înecării lui Osiris, candidatul trăia atunci, simbolic, propria moarte și înviere. Corpul său de slavă era curățit în Ra, carnea fiindu-i purificată în bazinul sacru, fiindcă era atins locul sfânt al lui Osiris. Apoi se deschidea o poartă, urca în barca milioanelor de ani sau a veșniciei, unde slujitorii lui Ra erau pregătiți de întâmpinarea lui. Ritul de ascensiune al inițiatului încheindu-se la absorbirea sa în lumină. „Nașterea, în afara lotusului, simbol al apelor Facerii, reprezintă noua conștiință a inițiatului. Astfel, inițierea prefigurează itinerariul sufletului în lumea de apoi și pregătește candidatul să se transfigureze în eternitate, precum Osiris după moartea lui. Această căutarea a renașterii se regăsește în riturile altor mari sanctuare: Karnak, Edfu, Dendera, Memphis, Heliopolis, Hermopolis.”(*)
Datorită templelor, Egiptul și-a menținut câteva mii de ani capacitatea de a lega viața obișnuită de principiile cele mai înalte ale vieții divine. Ca tărâm de inițiere, el atrăgea elitele din toate țările învecinate, printre care Grecia, de la Pitagora la Platon, trecând prin Solon, Thales și mulți alții. În Egipt nu se distinge graniță între viață și moarte. Nici nu există hieroglife specifice pentru moarte. În gândirea egipteană, moartea nu este nici oprire, nici sfârșit, nici disperare. Ea este, cum arată riturile lor de inițiere, momentul trecerii, fiind o convalescență după o boală, un parfum de lotus, un drum familiar sau o întoarcere a bărbatului acasă din război.
Călătorul pe Nil se poate îndrepta, după cele arătate mai sus, spre portul bun al occidentului, continuând ritualul. Se trece astfel de pe malul celor vii, malul de est, pe malul de vest, al morților. Trecerea Nilului se face cu sarcofagul și cu tot mobilierul funerar. „Funeraliile se desfășoară cu concursul întregii comunități. Moartea nu este un fapt privat, ci ceremonia trecerii, un fel de sărbătoare. Dar mulțimea care însoțește mortul se oprește o dată după ce a ajuns pe celălalt mal al Nilului. Acolo începe, de fapt, faza ascunsă a ritualului, domeniul zeilor și al inițiaților. Acolo va avea loc transformarea în mumie a corpului muritor neînsuflețit, pentru ca trupul trecător ce poate putrezi să devină un Osiris.(*) La Ghizeh, în templul lui Kephren, aveau loc riturile de mumificare a faraonului. Timp de 70 de zile, cadavrul era supus operațiunilor complexe ale unui ritual dificil executat de preoți funerari. La capul faraonului ca pernă era un cap de leu, fiindcă leii, regăsiți și în alte ipostaze, sunt păzitorii trecutului și viitorului, ai orientului și ai occidentului, în cronospațialitate ei fiind chezași permanenți ai stabilității. Reconstituirea formei defunctului nu înseamnă a-i restitui trupul în sine, ci a-i păstra personalitatea spirituală, „Ba”. Când sunt disociate viscerele, prelevarea inimii era cea mai importantă. Inima-conștiință era aspectul omului care urma să fie judecat de tribunalul zeilor. Cu ochii deschiși, mumia își va începe călătoria însoțit de Anubis. Între templul de jos și cel de sus, cortegiul pornește pe calea sacră, cea care leagă simbolic lumea de aici cu cea de dincolo. În fruntea cortegiului merge fiul defunctului. Bocitoare de profesie rostesc un text ritual care deplânge pierderea celui drag. Cortegiul se îndreaptă apoi spre templul de sus, în fața piramidei. Acolo se vor executa primele rituri de regenerare. Dacă privim evenimentul, imortalizat prin picturile murale policrome ale pictorilor vremii, în spatele bocitoarelor sunt duse obiectele personale ale defunctului, mobila lui, adică lucrurile cu care va trăi și pe lumea cealaltă. „Mumia, corpul de slavă, era depusă în templu de sus, penultima oprire a parcursului ei pământesc. În ceea ce se numește «lăcașul de aur», succesorul faraonului înfăptuiește ritul deschiderii gurii și ochilor, pentru a-l pregăti să renască, la fel ca Osiris. Preoții lui Anubis reanimau mortul pentru a-i permite să pornească spre lumea de dincolo, pe deplin treaz și conștient.”(*)
Piramida simbolizează sacralitatea. În ziua funeraliilor, preoții reuniți ard tămâia regală, al cărui fum reprezintă scara pe care sufletul se ridică la cer. Urcușul către cer se realizează însă printr-o coborâre în măruntaiele pământului, care sunt simbolizate de interiorul piramidei. „Drumul începea la intrarea de nord, îndreptată spre steaua polară și se făcea către sud, în susul Nilului. Îndrumată de Anubis, mumia faraonului urcă spre inima piramidei, spre camera funerară, numită camera regelui sau a reginei, adevărat cuptor de alchimist al învierii.”(*)
Toate riturile înfăptuite până acum nu erau decât o prefigurare a învierii, care trebuie să se înfăptuiască în acest loc în deplina ei realitate, vizibilă și invizibilă. Pentru a ajunge la acest deznodământ, reprezentat prin „Ba” în zbor, care ne arată că învierea a fost obținută, iar faraonul trebuie să pornească pe un itinerariu foarte complex, pentru a trece probele înainte de a se supune judecății divine. Pentru a reuși această trecere, egipteanul urma sfaturile pe care le primise în timpul vieții din textele impropriu numite „cartea morților”, adevărate îndrumare pentru lumea de apoi. „Titlul acestei cărți este, în realitate, «Cartea pentru a ieși la lumina zilei». Ea conține un ansamblu de formule care te învață cum va ajunge sufletul la înviere asemenea patimii lui Osiris.”(*)
La porțile lumii de dincolo în care se anunțau începutul călătoriei în Duat, Anubis, pe pavilionul său secret, protejează matricea învierii. În spatele lui, defunctul mumificat înaintează pe fluviul lumii de apoi, sub protecția aripilor magicei Isis. În sala sarcofagului lui Tutankhamon se află recapitulate toate etapele parcursului exemplar al faraonului, din momentul creării corpului său de slavă, ceremonia deschiderii gurii, întâmpinarea mortului de către divinitățile occidentale, până la îmbrățișarea prin care Osiris dă viață veșnică faraonului, simbolizată de „Ka”-ul cosmic.
În timpul primei etape a călătoriei în Duat, sufletul coboară în câmpia nopții, unde curge fluviul infernului, reprezentat de șerpi uriași. În viața pământească, sufletul trebuia să se pregătească pentru a face față, cu precauție, pericolelor care-i pândesc supraviețuirea. „Printre nenumăratele scene de întâmpinare pe care divinitățile le fac sufletelor ce coboară în lumea subpământeană, una dintre cele mai de temut este întâlnirea cu zeița scorpion, Selket. Ea deține controlul asupra suflului. Dacă mortul nu o recunoaște, îl strânge de gât și sufletul defunctului moare definitiv, sufocat. Meandrele șarpelui Apophis simbolizează greutățile labirintului pe care le străbate sufletul, în care trebuie să învingă monștrii cei mai redutabili.”(*) Aceeași scenă de luptă cu niște cuțite înfipte în acești șerpi, care persistă și astăzi pe zidurile monumentului, cu niște cuțite înfipte în acești șerpi redați vertical unul după altul, la distanțe egale, și care degajă foc pe gură. Imobilizați la pământ, dominați, ei devin inofensivi. Dar pericolele persistă. În cazul în care călătorul este învins de forțele demonice, riscă să devină o larvă omenească decapitată, o umbră rătăcitoare fără memorie, o ființă ostracizată. Dacă trece încercarea, nu mai există cadavru, nici mumie. Forțele telurice stăpânite devin benefice și din marele șarpe se nasc conștiințe.
În itinerariul din lumea de dincolo, apare frânghia ca un laitmotiv, ea simbolizând „topografia”. Lumea subterană era măsurată ca și lumea oamenilor, pentru a lupta împotriva amenințărilor disoluției. „Măsurată, lumea de dincolo devenea un spațiu de construcție, stăpânit și coerent. Mișcarea în spirală a corzii, amintește circumvoluțiunile șarpelui creator, șarpe care în această ipostază nu mai este periculos. Este șarpele care simbolizează ciclurile, metamorfozele și tot ce revine veșnic și aduce viața.”(*) Șarpele, după cum redă plastic și peisajul mural, trebuie în schimb redus la a nu putea face rău, fiindcă șarpele rămâne un pericol dacă nu e stăpânit, nu prin ucidere, ci prin posesie.
Precum Soarele, în timpul periplului său nocturn, Ba va trebui să treacă de porțile care duc la palatul lui Osiris, străbătând regatul lui Sokar. El se regenerează în buricul lumii de jos, fiindcă numele său este: „cel care cunoaște adâncurile”. Mortul regăsește în adâncuri lumina, adică vederea care vede pe deplin și afirmă voința, privirea creatoare. Identitatea sa divină este astfel recuperată: intră în barca lui Ra și trăiește o nouă naștere, ieșind din adânc în zori pentru a însoți Soarele în mersul lui, precum în ritualurile de inițiere de la Abydos. Urcat în barcă, faraonul se integrează în echipaj. Navigând, străbate cu Ra, cerul de sus, din zori până la apus, barca fiind îngițită de cerul nopții. „Faraonul se întoarce în lumea inferioară, însoțindu-l pe Atum, soarele apusului, pentru a apărea în fața tribunalului lui Osiris. Faraonul ajunge în fața tribunalului unde se află zeii universului. În centrul sălii, uriașa cumpănă pentru cântărirea inimii este verificată neîncetat de Anubis sub egida penei lui Maat, zeița ordinii universale și a dreptății. Judecătorii divini cântăresc faptele pământești ale faraonului, în raport cu principiile dreptății ale lui Maat.”(*) Faraonul, pentru că a respectat cele 42 de porunci cerute, este condus de Horus, spre Osiris, pentru a-i cere sprijinul. El cere acordarea unui loc în noul regat. Atunci Osiris îl îmbrățișează pe faraon și îi insuflă „Ka”-ul divin, a cărui amploare depășește limitele omenescului. „Acestui „Ka” osirian i se adaugă energia divină oferită de fiecare dintre zei, această concentrare conferă „Ka”-ului faraonului o amploare cosmică, datorită căreia regele va trăi a treia sa naștere, care face din el un zeu. Aceasta este finalitatea faraonului: model și prototip al tuturor supușilor săi, el le garantează renașterea după moarte. Noul zeu dovedește realitatea transfigurării prin distrugerea tuturor dușmanilor lui Osiris și prin intrarea în posesia ochiului divin.”(*) Cu ochiul sacru, se ajunge la vederea adevărată, lucidă, totală, prin care noul zeu obține ca și Ra suveranitatea asupra universului.
„O, Osiris ! L-ai adus pe lume pe rege, așa cum ai adus pe lume zeul, stăpânul scării. Îi vei da scara divină, ca să urce pe ea până la cer. Acea zi vestită în care regele a urcat spre tine, Ra ! El a trecut peste radierea ta cunoscută și a făcut din ea scară sub picioarele lui. Ieri m-a zămislit, azi eu creez ziua de mâine. Sunt ziua de azi, sunt ieri, sunt ziua de mâine. Sunt Ra, regele vizibilului, sunt Osiris, regele a ceea ce este secret.”(*)