Volumul „Rogvaiv” (ed. Anthropos, 2009) al poetei Monica Rohan cuprinde texte din mai multe volume ale autoarei: „Trecând printr-o dimineață” (1983), „Scrâșnet” (1984), „Dulce lumină” (1996), „Vedere periferică” (1998), 1000 fără 1 (2002), „Nostalgia grădinii” (2006), „Picături” (2007).

Se remarcă transparența unui tablou așternut în straturi subțiri, cu umbre diafane și contraste temperate, enigmatice: „Pace și moarte e crinul/ lumină domoală după răscoala umbrei/ râu din care a fost scos înecatul” (Crini); „Haită de lupi/ în creier (…) Nici o zonă pentru memorie (…) Deasupra pădurii atârnă zăpada” (Trecerea lor neagră); „Poți să stingi lumina/ oricum, marea înaintează/ în fiecare noapte” (Oricum, timpul).

Imageria poetică creează acel efect de interpenetrare între cele ce se oferă simțurilor și percepția interioară, mediu al fuziunii între real și imaginar, în care se ridică vrejul mirării: „cum prin munții de cioburi/ din ochii mei amândoi/ a putut trece o ființă vie/ și nevătămată s-a întors înapoi?” (Vindecare) și se scrutează imposibilul: „cum să fac eu/ să îmi ridic o casă cu pereții de aer?” (M-am învelit cu ninsori).

În derularea confesivă – „un fel de complainte muzicală, gravă” (Lucian Alexiu) – țâșnesc în mod fericit aromele sălbăticiei: „alergam pe strada pustie/ fără de case, fără de nimenea/ și nu voiam să-ți fie dat nici ție/ să mă cunoști așa/ îngrozită și frumoasă/ cum fugeam să m-ascund/ de cuțitul crud de amiază” (Amiază).

Câmpul vizual este vectorizat de apariții și traversări fulgurante ce poartă semnul unor emisii de suflu vital într-un spațiu bântuit de înstrăinare: „Mic animal singur/ fără stăpân și înfrigurat te strecori/ printre zilele mele, pe sub streșini/ de oase chircite în somn/ aluneci cu măduva ta electrică” (Umbrele voastre plăpânde), nelipsit de „curcubeul” unei genuine empatizări: „Să locuiesc un anotimp/ într-o portocală/ să mă rostogolesc printre voi/ să vă privesc prin/ miile ei de ferestre” (Nu cer prea mult).

Este un corp de experiență „asimetric”: „Eu am trecut prin acest copil/ dar el nici nu știe de mine” (Doar un zvon un polen), în care operează pierderea de sine în căutarea sinelui pierdut: „Pasărea singuratică își caută puii/ cu aripa arsă scormonind prin vâlcele/ ochiul ei alb rostogolit în omăt/ șterge urma spre casă” (Și cum ziceam:); „Omul-de-zăpadă, stingher, / s-a desprins de umbra sa de zăpadă” (Azi, 27 februarie...).

Însă starea de grație survine: puterea „care încă mă ține/ să nu pier de tot” se întâlnește cu „lacrima/ ca o boală, cântărită-ndelung” și cu „umbra unui trandafir/ peste care se-nchide cartea” (Picături), iar trupul cuvintelor nescrise întretaie „rana întrupată a Cuvântului” care e „însuși trupul nostru”, încât, afirmă poeta: „poezia mă înlănțuie/ ca o moarte frumoasă” (Căutând cărarea).