– Ce-i de făcut?
– Mai dășchidem niște “moalle”, se omoară-ntre ele, și restabilim prețul corect al mașinilor de găurit conform legilor pieții. Până trece campania înmormântărilor, ne urcăm pe biciclete și... trecem și Dunărea, ori o luăm la pas și traversăm tot ce mai vedem în fața ochilor, sau ne apucăm de-ngijirea etno-botanicelor cu risc minim de salvare.
– Mamă, ce balene suntem! Cum scăpăm de hoții ăștia de cai – că ne-am trezit cu ei pe cap? Dacă vin niște milioane de chineji peste noi, călărind biciclete?
– Le 'cem să-și tragă concluziile și dansăm cu ei prin casă, și... îi invităm să ne mai treacă pragul cu drag și competența însoțită, neapărat, de decența culeasă consecvent de pe drumuri.
– Mi-ai mâncat zilele; dar, de mâncat, noi, și noi... ceva!?
– Așa, și pe dincolo, și la fel de ușor cam ce a mai rămas printre coarnele caprelor negre din Retezat.
– Da', să știi că am apelat Fundul Măcar Imposibil (F.M.I.) pe numărul ăla de urgență și m-am trezit cu el pe cap într-un moment de iresponsabilitate cu, iertată fie-mi expresia!, cu sula-n mână, deși mi-o știam pusă la locul ei, protejată față de orice intoxicări și emanații de și cu plumb.
– Și-acum?!
– Acum mă uit cu dragoste bezmetică la-mbroboditele astea, lovite de toate trăznetele, ce-mi sprijină erecțiile sindicale radicale, cumplite, tragice, filmice, telcomandate și extrem de chinuitoare din pricina durerilor reumatice și de altă natură... provenite din statul antologic la sfadă pe marginea șanțului, și urmare a fugilor de colo-colo pe unde e vorba de câte-o “aglomerare urbană”, toate provenite din predispoziția ancestrală (devenită viciu național!) a alungării plictisului și al dragului afișajului – vorba aia: nici o 'zdă nu-i de valoare, fă!, dacă-n lume nu apare.