Am abordat, de mai multe ori, în cei peste zece ani de când scriu pe prima pagină a unei reviste pe care am și fondat-o, probleme și aspecte ale școlii românești. Asta s-a întâmplat și pentru că mulți dintre colaboratorii, dar și dintre cititorii noștri au legătură cu domeniul. Din păcate, printre cititori nu se află și cei care conduc, schimbându-se periodic, după criterii și capricii politice, destinele învățământului nostru. Care este un soi de poligon de încercare pentru toate ideile trăsnite ce le trec prin cap unor miniștri, precum Mircea Miclea, ajuns, după (auto)debarcare, consilier prezidențial pe probleme de specialitate și furnizor principal de idei reșapate întru elaborarea unei noi Legi, pentru care era (sau chiar e) cât pe ce (dar cât pe ce!) ca Guvernul să-și asume răspunderea. Cu toate astea, pentru că soarta mi-a pus condeiul în mână (și, mai nou, tastatura sub degete), eu mă simt obligat să iau în discuție o problemă sau alta, de interes civic. Cum este această plănuită Lege a Învățământului, atât de disputată.
Mă mișcă mai puțin zbaterile udemeriste privind predarea istoriei și geografiei în maghiară și adoptarea unei programe speciale de limba și literatura română. Aș zice că, dincolo de fantasmele care le agită unora somnul, prin asemenea prevederi pe care le consideră înlesnitoare, concetățenii noștri maghiari nu vor face decât să se (auto)excludă, pentru că trăim, totuși, în România, unde limba oficială este și va fi româna, iar dacă n-o cunoști suficient de bine, ori n-o cunoști mai deloc (cum se speră, probabil, să se întâmple), te legi singur de glie. Adică de zona Harghita-Covasna (iar nu de Hungaria). Prin urmare, nu-i condamn deloc pe cei care le dau apă la moara de iluzii udemeriștilor. Dar am sesizat o năzbâtie pe care Funeriu și Săpunaru (pardon! Miclea!) o apărau, mai acum câteva zile, cu îndârjire, într-o emisiune televizată (în cadrul căreia, nu știu prin ce minune, domnul ministru actual își regăsise câteva dintre cuvintele pierdute!): năzbâtia „mentoratului”.
Mentoratul este o vorbă „fițoasă” prin care se înțelege un fel de practică efectivă la catedră, contând ca al doilea an de masterat pedagogic. Cu alte cuvinte, în loc să facă anul cu pricina în facultăți, fiind repartizați pe lângă profesori de liceu sau de gimnaziu, la orele cărora să asiste (urmând să susțină ei înșiși câteva ore, care să fie discutate și notate), acești masteranzi să fie trimiși (prin concurs) la diverse școli (de un anume nivel, pentru că trebuie să aibă profesori-mentori), pe catedre, și să predea un an, pentru ca mai apoi să-și încheie, propriu-zis, studiile și să poată ocupa un post (evident, printr-un alt concurs; la care unii dintre ei vor lua, cum se întâmplă și acum, nota doi!). Toate cele de mai sus arată că, după cum am mai spus-o cu diverse prilejuri, la noi funcționează cu succes îndrăgitul principiu „de ce simplu, când se poate complicat?”.
Ar fi de făcut măcar două observații. Mai întâi, metoda aceasta a mai existat, pe la mijlocul anilor '60, când, la institulele pedagogice de învățători (unul era la Câmpulung Muscel), cursanții erau repartizați, în al doilea an de studiu, la catedră, cu leafa cuvenită unui suplinitor, după care dădeau examenul de absolvire. Doar că atunci se găseau multe catedre libere. Astăzi învățământul se confruntă cu un surplus de cadre didactice, astfel că e greu de știut de unde se vor lua catedre pentru acești profesori în devenire. În al doilea rând, se ridică o întrebare: cu ce sunt vinovați elevii din clasele la care vor fi repartizați acești masteranzi (sau mentoranzi?!), care, poate, nu vor fi capabili să ajungă vreodată profesori? Oare domnii Funeriu și Săpunaru (pardon! Miclea!) ar accepta ca odraslele lor să învețe în asemenea clase (în care, eventual – pentru că, la noi, orice e posibil –, toți profesorii să fie „în devenire”)? Și ar mai fi și alte observații de făcut, ori întrebări de pus, dar să ne limităm la constatarea că până și doamna Ecaterina Andronescu, care și-a câștigat, ca ministru, prin încurcăturile create, un cunoscut supranume, a atras atenția că mentoratul, așa cum îl concepe legea pentru care guvernul era (și acum e, din nou) cât pe ce să-și asume răspunderea, va crea o mare...brambureală.
Așa că, vorba maghiarului francofil: à bon entendeur, salut!