„Cerșetorul de timp” 2010
ISBN 978-0-557-30570-4
Lulu Publishing Inc.
150 pagini


Editura Lulu Publishing Inc. a publicat în anul 2010 volumul de versuri „Cerșetorul de timp” semnat Dan David.
Cu un debut târziu în poezie (2001) într-o revistă de limbă română din Statele Unite, -unde a decis să se stabilească,- Dan David marchează o frontieră nouă, a luminilor interioare, latente. Veșmântul Pandorei sau doar o cămașă a „melosimetriilor” desprinsă de cer în deșertul înfometat de îngeri, undeva, unde cresc pietrele vii ale Timpului.

Prezență statornică pe site-urile literare, Dan David a publicat volumele: „Bună Dimineața, America”, la Editura Criterion Publishing House, Georgia, USA, 2003; „Leuștean pentru America de Nord”, la Editura Paralela 45- România, 2004; „Master and Servant” Editura „iUNIVERSE, Inc.” 2004 în USA, (în engleză); "Dealul galben" la casa de Editură LULU.com, USA 2007; "Gardul Pustiul dintre noi" la Casa de Editură LULU.com, USA 2007 (proză); "Cerșetorul de Timp" la Casa de Editură LULU.com, USA 2010.

Având o prezentare grafică impecabilă, volumul „Cerșetorul de timp” este alcătuit din 131 de poeme. „În volumul de față incerc din toate câte puțin și în plus, cerșesc timp. Bineînțeles, de la Cine îl are și îl poate dărui.” mărturisește de-altfel autorul.

Poezia lui Dan David deschide ferestrele Timpului, cavitățile din interioarele sale expuse efemerității în căutarea unui perpetuum mobile al existenței umane. „Nu mă mai știu întoarce acasă./Mă voi pierde prin pustietățile acestea/În care mă sufoc, abia mai respir./Mi-e drumul închis./Labirint inchis./Noaptea e timpul când mă deșir.” (Labirint interzis).

Timpul se contractă, devine însuși ghemul Ariadnei risipit în carnea Labirintului, ca o tumoare malignă. Se măsoară în respirația livezilor din departele său, din semnele urcate la cer. Dincolo de ferestrele memoriei stagnează într-un alt real, o altă lume din care timpul subțiază încă o dată sintagmele umbrelor „șterg cu tălpile pietrele pe care le-am călcat împreună./Aerul serii îmi e străin./Mi se pare irespirabil, o ceață de clor.” (Singur 2) pentru că așa este scris să se întâmple „Amintirile despre tine mă dor”, până când „Ninge peste ochii tăi./Fiecare fulg este un înger albastru” (Arlechin în camera albastră).

Echinoxul celuilalt se ridică peste masa tăcerii dincolo de punctele cardinale căzute aleatoriu pe marginea perlată a Universului în doi, doar pentru că „Lângă tine, sensul căderii îmi era indiferent/Cu ochii la aura din jurul frunții tale,/Cu auzul vrăjit de melodiile pe care le pluteam,/Nu te-am intrebat încotro e susul, ori josul, ori abisul./Pentru mine erau rosturi de neînțeles./Până când m-am zdrobit de asfalt./Tata, unde e mama?/Muritorule, unde iți sunt lumina și visul?/Au plecat.”(Sensul căderii).

Amintirile inventariate meticulos le poartă cu el, dincolo de arhipeleagul „fulgilor de lumină” pentru că știe, conștientizează sensul Timpului febril, irevocabil, tonant prin fluviul existențial „Mi-am adunat amintirile prăfuite/De prin colțurile caselor în care mi-am numărat anii.”(Amintiri prăfuite).

Trecutul, prezentul sunt secvențe impromptu care se succed aleatoriu, întru semnele incandescente lăsate de cei dragi, trasee luminoase dintr-o lume despre care a fost deja prevenit „'Privește fiule, împrejur!/Frumusețea desăvârșită doarme peste tot în cale./Așteaptă să fie văzută'/Dacă privesc adânc în ochii lor./Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi”(Ochii părinților). Somnul timpului se deschide larg despletindu-și umorile „Ce e cu nebunia asta împrejur?/Am început să mă rostogolesc. (...) Ultimul lucru pe care mi-l amintesc/Înainte de a mă pierde în somn,/Este o mângâiere pe frunte/Și sângele care îi picura în palmă;” (Rostogoliri).

Victima propriului său timp încarcerat ireversibil în el, Dan David caută propriul său sistem de coordonate într-un spațiu-timp plutitor, din care marginile se rup, se suprapun, se autodevorează, copilăria tresare previzibil, un alt timp paralel invadează releele prezentului vremelnic.
Timpul devine haina spațiului și invers în permanenta curgere a universului interior, unde vitraliile deschid albume vechi, neuitate, spre lumile bunicului pierdut la Oituz căruia „nu i-au găsit trupul să-i clădească și lui oasele/În piramida sub care s-a închegat neamul,/ Să-i picteze ochii albaștri pe tun.” (Apele, oasele).

Timpul cere ofrande rogatorii în instanțele primăverilor de altădată, și Dan David știe, are nevoie de toate aceste revendicări dureroase, deși recunoaște „Mă tem pentru mâine ca de întuneric, de frig,/Ca de moarte./Nu pot alunga frica din visele crunte/Ale nopților lungi./Disperarea își înscrie numele/În riduri pe frunte.” (Disperări 4).

„Cerșetorul de timp” confirmă existența organică a unui Timp ce-și devorează formele lichide, un concept tranzient aproape aplatizat, proiecția nomadă a Eului rătăcitor în căutarea absolutului.

Dan David își ridică din lumina îngerilor săi cetate până la cer. O cetate precum inimile arhanghelilor cusute prin crepusculul deșertului, unde pe colțurile pietrelor arse cresc cuvinte împletite pentru menestrelii de-a pururea pribegi în căutarea fericirii.

Dan David atinge armura luminiscentă a Timpului și modelează la căpătâiul lumii semnele unui nou regat: Poezia. Timpul Poeziei este propriul său Timp.