"N-am scris niciodată pentru cineva anume poate doar pentru cel care este Izvorul vieții. "



Aurel Pop: În unul din poemele dumneavoastră cuprins în volumul “Caduceul lui Mercur” ați afirmat “Sunt o rază de rouă între două lumi”. Cât spațiu geografic cuprinde acea rază a CV-ului dumneavoastră?

Viorica Petrovici: “Sunt o rază de rouă între două lumi” în “Caduceul lui Mercur” iar în unul dintre volumele anterioare mă aflu “Între două tărâmuri”. De fapt tot timpul noi ne aflăm într-o realitate care se reconfigurează continuu și care este reflectată într-o “Oglindă fractală” a Necuprinsului. Acel fractal care este o repetiție a unei forme într-o altă formă iar forma definește fondul în sensul profund ezoteric, acel biblic “după chipul și asemănarea”, menține întreg universul într-o fremătare continuă, într-o interdependență care poate cuprinde alcătuiri galactice sau goluri de materie prin care circulă un fluid al Inteligenței Supreme ce ne atrage mai aproape sau mai lăturalnic, depinde de propriul magnetism. Fiecărei ființe sau entități din altă lume sau din alte spații ale stratificării adâncului nevăzut al fiecărei planete și, implicit, al fiecărei stele care are lumile ei îi corespunde un anumit nivel de vibrație și totul se ordonează conform principiului rezonanței. Acestuia i se supune focarul de asamblare care dă poziția verticală sau orizontală a ființelor iar omul este una dintre cele mai complexe alcătuiri divine. Creatorul i-a dat totul, înzestrându-l cu mai multe corpuri: cel fizic, cel bioenergetic, cel al emoțiilor și sentimentelor, cel mental, cel psihomental și încă unul de care îți aduce aminte din ce în ce mai rar căci astfel ar elimina cauzele tuturor nefericirilor.
Eminescu le-a utilizat pe toate, asemenea lui Dante Alighieri, Aristotel, Pitagora, Homer. Sunt mulți care s-au deplasat cu propriul corp mental în alte lumi spre a cunoaște și pentru ca apoi să descrie aceste experiențe extrasenzoriale într-o formă predominant artistică sau predominant științifică. Au venit pe Pământ ca să ne învețe și Jules Verne este exemplul clasic de inițiat care, scriind literatură, transmitea cunoașterea superioară a unor civilizații mai avansate.
Dar câți scriitori americani au descoperit acum, și nu vreau să înșirui nume căci sunt multe și bune, ceea ce în cărțile sacre sau în geniala cultură orală se cunoștea de milenii? Câte megacivilizații au trăit cândva pe același Pământ stăpânind energii încă nedescoperite de oamenii moderni, tehnici științifice și artistice de neegalat…
La Arbore, ctitoria hatmanului lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Luca Arbore, am trăit prima experiență paranormală din viața mea. Acolo, în grădina de sub cer unde am avut șansa să mă nasc, la zece ani (începutul clasei a cincea) am dispărut din spațiul fizic pentru cinci, șase ore. Mărturisesc public pentru întâia oară acest lucru și n-aș vrea să fiu etichetată ca o curiozitate care fabulează sau îți atribuie niște calități. nu sunt o clarvăzătoare sau mai știu eu ce. Sunt o ființă normală și sănătoasă care atunci a fost înzestrată cu o sete de adevăr și cu un dor copleșitor pentru ce este Dincolo care m-a urmărit toată viața. N-am adus de acolo imagini ci doar stări. M-am maturizat brusc, am citit mult și am căutat mereu acele portaluri care pot fi locuri sau ființe de excepție ce trag perdeaua de ceață și lasă lumina să ne cuprindă. Am mers în Egipt, la piramide și la Sfinx, am fost în Grecia la Meteora și Olimp, am fost în mod regulat pe platoul din Bucegi, un tărâm sacru, ale cărui comori fizice și energetice zac nedescoperite sub valuri de piatră și ignoranță. și, când această ignoranță este asiduu menținută de către anumite foruri, când văd cum admiră la alții valori pe care acest popor le are prin încărcătura mistică, geografică și arheologică de excepție, mă cuprinde un sentiment de revoltă. O astfel de revoluție aș vedea eu pentru națiunea română, o reașezare în matca sa istorică iar instrumentul esențial al acestei transformări este exact umilita limbă a noastră pe care mari exegeți străini o pun acum la temelia limbilor indo-europene.
A.P . “ Mă gândesc la casa copilăriei”, afirmați în alt poem din acel volum. Vă întreb cât de des o faceți cu gândul și dacă mai aveți posibilitatea să o faceți și în realitate?

V.P. Da, mai merg la “casa copilăriei”, trăiește mama mea care este o întrupare vie a binelui. și zona accea de sub Obcinile Bucovinei are cântecul ei de mireasmă. Pe nedrept uitat filozoful Blaga a definit acea curbă ondulatorie ca o caracteristică a spațiului mioritic și a intuit bucla evoluționistă, matricea perfectă și din acest punct de vedere am avea toate condițiile ca să trăim la alt nivel decât cel în care ne complacem.

A.P. Mai există acea “poartă secretă” rezervată de lume ?

V.P . Poezia mea se naște din necesitatea de a simți că trăiesc. Am un mod de a scrie pe care nu eu l-am căutat ci el pe mine. In fiecare dimineață, la ora trei și jumătate, patru, cel mai târziu la ora cinci mă trezește versul care alunecă prin mâna mea pe hârtie. Uneori nu vreau să mă trezesc și atunci scriu în somn dar nu-mi mai reamintesc totul când mă scol. și atunci prefer să comunic astfel cu Misterul și să mai dorm o oră de la șapte la opt atunci când îmi permit.
Vorba lui Adrian Dinu, Rachieru căruia îi povesteam cum mă trezesc înainte de răsăritul soarelui ca să scriu, “Tu, Viorica, întâi scrii și apoi te trezești”.

A.P. Cu toate că v-am publicat un grupaj de poeme în revista literară “Citadela” înainte de a vă cunoaște personal mi-am dat seama că poemele trimise sunt scrise de o “scriitoare împlinită” (Radu Cârneci). Cum se “naște” poezia dumneavoastră ? și pentru cine scrieți ?

V.P. Pentru cine scriu ? Bună întrebare. Alexandru Paleologu afirma că e posibil ca el să fie singurul său cititor. și eu aș putea crede la fel. N-am scris niciodată pentru cineva anume poate doar pentru cel care este Izvorul vieții. Nu vreau să par infatuată. Așa cum pasărea cântă dăruindu-se bucuriei de a exista, așa fac și eu literatură.

A.P. Același Radu Cârneci afirmă într-o cronică la una dintre cărți: ”Viorica Petrovici confirmă prin poezia de dragoste”. Vin și întreb: are Viorica Petrovici cititorul format în acest sens ?

V.P. Cititorul meu poate fi oricine gustă prospețimea cuvântului dar cel care câștigă este acel gen de om care vrea să vadă mai mult decât cu ochii fizici, care înțelege că totul este Iubire. Firul de iarbă sub rouă, pleoapa azurului, beția din muzica astrelor, bărbatul și gingășia femeii și mai ales puterea de sacrificiu. “Cine moare în viață fiind nu mai moare niciodată“ spunea un mare învățat. Nu există nimic banal în această lume, totul este frumusețe care hrănește, altfel omul ar dispărea, cel care ar viețui pe această planetă ar fi o ciudățenie.
Chiar și cei mai încrâncenați îți deschid sufletul atunci când aud privighetoarea. Dar trebuie să fie neaparat ea și nu orice fel de pasăre.

A.P. Se tot vorbește despre generații. Dacă ar fi să vă alăturați unei asemeni generații literare, Viorica Petrovici unde crede că i-ar fi locul?

V.P. Problema generațiilor literare mă preocupă tangențial. Căci, din moment ce la zece ani se tot naște o altă generație literară iar posteritatea va moșteni poate unul, doi sau șapte din toate împreună sau dintr-un singur segment care a rodit, mi se pare o energie consumată în exces a te preocupa se te înregimentezi cu orice preț. Da, prin filiație cronologică dar nu numai aș putea aprține scriitorilor optzeciști. Cartea mea care a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, “Oglinda fractală”, este apărută la editura AXA în seria apreciată “Poeți optzeciști”.
Aș putea vorbi de postmodernism, acela promovat de Mircea Cărtărescu care merge către introspecție și autocunoaștere pe căi mai puțin umblate, într-o terminologie care exprimă sublimul reacțiilor nucleare la nivelul atomului în procesul extazului amoros, fapt autentic din punct de vedere științific sau redescoperă poezia geometriei sacre care se dezvăluie prin evadări în lumea cauzală unde totul este formă geometrică perfectă și simbol. și acest lucru nu se realizează prin lecturi ci prin cunoaștere directă, cu antenele intuiției elevate ca să mă exprim într-un mod comun. Dacă aș spune că mi se deschid porți astrale și că pot ajunge prin alte lumi de lumină ar suna a laudă deșartă dar eu pot să spun orice pentru că obiectul de lucru al scriitorului este imaginația. Dealtfel, prietenii mei din Italia de la “Poesia Attiva” prin Bruno Labate mi-au confirmat că scriu o poezie a geometriei magice. Mi-au și dat două premii pentru poezie religioasă în anul 2008 și în anul 2009.

A.P. “Din libertatea acesta se naște poezia”, să fie vorba despre “libertatea” câștigată după evenimentele petrecute în acel decembrie 89?

V.P. Libertatea despre care spun în poezia și proza mea este o cu totul alta decât cea câștigată în decembrie 89. Este importantă și aceasta în planul social. Tatăl meu, pe care l-am pierdut acum un an, a luptat din greu pentru ea. A fost liberal din convingere, nu s-a înscris niciodată în “colectiv” și a fost primul din 1990 care a dat în judecată statul pentru redobândirea proprietății. A fost șeful partidului în zona lui și a format opinii despre democrație acolo unde nu mai existau. Dar a trăit și dezamăgiri crunte în această luptă cu Goliat care n-a murit în 89. Ba și-a lăsat și moștenitori.

A.P. Credeți că se poate vorbi despre o mentalitate acumulată în perioada regimului totalitar? Și dacă da cât s-a făcut simțită asupra scriitorului format după 1990 ?

V.P. Nu putem spune că nu ne-a atins laserul comunist. Am fost obligați să spunem minciuni, în meseria noastră cel puțin. Dar, atunci când ai coloană vertebrală și credință cultivată de bunici și părinți, te îmbolnăvești mai greu.
Pentru că a fost o boală comunismul, a schilodit sufletul uman și poporul acesta are încă mult de recuperat. Încă nu a învățat să se bucure sau nu a avut timp …Scrisul meu tocmai aici și-ar găsi rostul căci el nu are nimic comun cu trecutul cel trist și poate trezi sufletul asemenea unei rugăciuni. Ce este poezia de dragoste dacă nu cea mai înaltă rugăciune către Dumnezeu?

A.P. Trăiți la fel ca și mine în Nord, v-ați simțit bântuită de fenomenul marginalizare ? Care credeți că e raportul între provincie și centru literar dâmbovițan? Pe care dintre cele “două tărâmuri” v-ați simți mai bine ?


V.P. Nu mă simt marginalizată pentru că nu vreau eu. Asta nu ănseamnă că nu sunt. Mi-aș dori să trăiesc viața literară din București, este altceva, acolo este focul continuu din alambicul alchimic. Depărtarea te poate dilua, te poate face să te supraevaluezi în contextul călduț și “omagial” de provincie.
Dar aș scrie doar în munții mei sau pe maluri încremenite în răbdare unde esențele se gustă în mod primar. și mi-aș citi apoi operele în București să le facă praf și pulbere adunările acelea foarte importante de oameni adevărați. Asta ar fi formula ideală. Dar între cei care hotărăsc soarta literaturii actuale sunt într-un oarecare echilibru nume bucureștene și nume din toate zonele geografice și asta pe bună dreptate. Sunt nume de referință în critica literară actuală, în poezie și proză care nu locuiesc pe malul Dâmboviței. Eu m-aș simți cel mai bine în amândouă simultan și dincolo de cele două respirând noul.

A. P. Sunt unele publicații care prezintă în paginile acestora dosarele celor urmăriți de securitate în vremea regimului totalitar. Credeți că e un lucru benefic pentru ei raportat la vremurile pe care le trăim ? sau aceștia își publică dosarele spre a ieși din conul de umbră în care au intrat ? sau e o posibilă afacere pur comercială din partea acelor reviste?

V.P. Cu dosarele celor care au fost urmăriți de securitate e mult de discutat. Am toată stima pentru cei cu adevărat valoroși care au suferit și care acum nu prea fac vâlvă. Mai mult se agită cei care cochetează cu cercurile ponegrite ale securiștilor și unii încă mănâncă bani grei de pe acolo. Mi-e jenă să abordez acest subiect și am un gust de cenușă. Încă o dată, popor prostit pe față.

A.P. Și-a format Viorica Petrovici un anume crez literar ?

V.P. Cred în puterea transformatoare a verbului, cred în evoluție pe toate planurile, cred în acea creație care trece prin inimă și minte simultan și care aduce o stare autentică. Cred în poezia cu o bogată informație ezoterică, științifică, de respirație cosmică. Cred în inspirație divină și în zbor.

A.P. ... dar despre un anume model de scriitor ?

V.P. Îmi este greu să dau un singur nume. Poate pentru că fiecare perioadă a vieții mele a avut un model: Homer, Omar Khayyam, Edgar Alan Poe, Ion Barbu, Hafiz, Dante Alighieri, …

A.P. Care e scriitorul/ scriitorii preferat al poetei Viorica Petrovici ?

V.P. Scriitorul meu preferat este Herman Hesse sau Dostoievski, Tarkovski care are niște poeme unice în lume, Mircea Eliade, John Fowles, Mario Vargas Ilosa, Marguerite Yourcenar. La care aș putea renunța?!

A.P. În ce măsură Viorica Petrovici sprijină (apropo de prezența dvs. la Concursul Național “Nicolae Labiș”) tinerii creatori ?

V.P. Am fericirea de a fi publicat primele versuri ale multor nume tinere care susțin paginile revistelor literare actuale. I-am format prin diverse forme: am condus cenacluri de nivel școlar sau studențesc în cadrul Asociației de Tineret “Pasărea de foc”, al Bibliotecii “I.G. Sbiera” Dialog liric, al revistei “Þara fagilor” - “Cercul Sfinxului” și acum al Cenaclului de Excelență “Galaxii” al Județului Suceava și i-am promovat prin revistele pe care le-am înființat “Ierarhia de lumină”, “Visul de luceferi”, prin spectacole și întâlniri interactive. Am fost în jurii pentru selecția celor talentați și s-a dovedit că au luat premii și mai mari după accea.

A.P. Se poate vorbi de prietenii literare ? ... are Viorica Petrovici prieteni în mediile literare?
... dar dușmani ?

V.P. Am mulți prieteni și din tagma noastră. Întâi te-aș enumera pe tine, cel mai nou prieten, apoi doar câteva nume din cele dragi: Adrian Dinu Rachieru, Valeria Manta Tăicuțu, Gellu Dorian, Marcel Mureșeanu, Alexandru Dobrescu, Carmen Veronica Steiciuc, Vasile Spiridon, Emilian Marcu, Calistrat Costin, Rodica Mureșan, Radu Cârneci. Sunt mulți alți oameni la care eu țin foarte mult.

A.P. “În zâmbetul tău joacă misterul” în finalul acestui interviu poate Viorica Petrovici să-mi dezvăluie acel mister ? sau cu alte cuvinte dacă ați fi dorit să vă pun o întrebare și nu v-am pus-o?

V.P. Sper ca Misterul să mă locuiască permanent pentru că el este seducția a tot și a toate, este fața nevăzută a monedei. Ea poate fi realitatea adevărată iar ce ni se oferă ochilor doar iluzie. Jocul acesta mă încântă dă sens vieții mele și, sper, semnificație a ceea ce transmit prin operă.

Vă mulțumesc,
Aurel Pop