Să nu-l uităm pe Tony Judt









De Clémence Boulouque


(Le Magazin Littéraire, decembre 2010)
Traducere și adaptare de Angela Furtună

Înapoi la secolul al XX-lea. O istorie a gândirii contemporane. Pentru a pune capăt erei uitării, Tony Judt, traducere din engleză de Sylvie Taussig, Pierre- Emmanule Dauzat, éd. Héloïse d’Ormesson, 624 p., 27 E.

………………………………………………………………………………………………
Tony Judt s-a stins la 6 august anul trecut, la 62 de ani. Mobilizându-și inepuizabila activitate intelectuală împotriva maladiei Charcot care îl întemnițase în propriul corp, istoricul a dictat până în ultima zi de viață: două cărți și o mulțime de articole, în douăzeci și două de luni. Această forță morală a lui Tony Judt este ultima și cea mai dureroasă manifestare a unei vigori intelectuale rar întâlnite pe care traducerea Retour sur le XX-e siècle dorește să o sublinieze.
În 2005, încă de la apariția sa, Après-guerre, un veritabil dosar, cadastru de nouă sute de pagini al Europei din 1945 până în 1989, a devenit o lucrare de referință, unanim apreciată de academii dar și de marele public. Publicat trei ani mai târziu, ca un ecou plin de referințe, Retour sur le XXe siècle este o culegere de articole apărute între 1994 și 2006, majoritatea dintre ele în The New York Review of Books.
Format la Cambridge și profesor la Universitatea din New York, unde a condus Institutul Remarque (institut înființat de Tony Judt, cu scopul de a încuraja studiile europene pentru americani precum și relațiile americano-europene bazate de dialogul dintre culturi și pe înțelegerea mutuală, n.n.), Tony Judt era unul din acei intelectuali publici cu reacții prompte în dezbaterile publice pe linia temelor sale predilecte: problemele sociale, Europa și Franța, curenții lor politici de stânga, încarnările și reîncarnările marxismului, intelectualii, Israelul și o anumită idee despre iudaism. Franța, în mod paradoxal, l-a recunoscut în foarte mică măsură pe cel care, în toată lumea, este salutat ca unul din cei mai mari istorici contemporani. Această țară cu care autorul avea o afinitate electivă, fusese primul lui câmp de studiu; începând cu teza sa intitulată La Reconstruction du Parti socialiste (1921-1926), sub redacția Annei Kriegel. Ei, și britanicului George Lichtheim, îi este dedicată această ultimă apariție. Doi polemiști, doi gânditori care divorțaseră de marxism, care au știut să țeasă împreună istoria socială și intelectuală a Europei: două datorii și o filiație.
Gustul pentru polemică al lui Tony Judt reprezintă mărturisirea tăcută a unei nostalgii, grefate unui idealist dezamăgit. Evreu englez cu rădăcini est-europene, dintr-o familie marxistă, sionist de stânga în tinerețea sa, Tony Judt a stârnit multe controverse provocatoare privind Israelul, cărora acest volum le dă un înțeles. Totuși, el nu încetează să examineze iudaismul și să clameze ceea ce crede că îl definește în mod exemplar: astfel provoacă ideile lui Koestler sau Sperber, pe acelea ale exclușilor, dintr-o Mitteleuropa defunctă care își mărturisește eșecurile: „Exterminarea trecutului – prin proiect, neglijență sau bună intenție – este definitoriu pentru istoria timpurilor noastre. Iată de ce memoria anistorică a unei comunități marginale care s-a aflat în vârtej poate însă să reprezinte cel mai bun ghid al epocii noastre. Nu este obligatoriu să fii evreu pentru a înțelege istoria Europei în secolul XX, dar îți poate fi de folos”.
Formula lui Isaac Deutscher, „Juif non Juif”, pe care Tony Judt o citează în legătură cu Koestler, este explicită și lămuritoare. În relațiile sale, omul este dezrădăcinat, „fiind mereu ușor tangent propriilor afinități”, cum descrie Edward Said. Cosmopolit devenit o figură proeminentă a naționalismului palestinian și al studiilor postcoloniale, cel din urmă împărtășea câte puțin cu cei care se revendicau din linia sa. Un neînțeles în care se regăsea și Tony Judt. Taxat drept gânditor de stânga, el își clamează gusturile pentru istoria dead white men, adică a culturii clasice; postmodernul, discuțiile de gender sau cultural studies, pretexte pentru revendicări identitare, îi sunt mai puțin agreabile. El vede în toate acestea o invazie a memoriei și o corupție a proiectului care duce la disoluția întregii societăți și a profesiei de istoric. Arogarea identităților duce la fragmentarea societăților, ca și noile tehnologii: economia se substituie prin urmare politicului în chip de cel mai mic numitor comun și desemnează programe electorale lipsite de suflet sau de viitor.
Pe firul acestor critici se profilează întrebările și indignările privind lumile noastre, dar și eșecurile politicului. „Paradoxul, bineînțeles, este că însăși reușita statelor bogate și a economiei lor mixte – asigurând stabilitatea socială și demobilizarea ideologică […] – a condus tânăra generație politică la atitudini explicite pentru realizarea acestei stabilități și pasivități cât și pentru a solicita diminuarea „obstacolului” unui Stat care […] să se interpună”. Istoricul de stânga nu ar fi putut decât să deplângă terenul pierdut de către social-democrație și incapacitatea ei de a forja o viziune. Există încă această aspirație la o rectitudine morală, fie și în miezul falimentului idealurilor, pe care îl decelează în dragostea nebună pentru Camus și pentru Premier homme la apariția sa în Franța.
Pentru că moralistul veghează în Tony Judt. Memoriile aproximative, acea „charabia” a lui Althuser, intelectualii americani pervertiți de era Bush, reprezintă resurse de combustie infinite – în care prefera să-și plaseze prieteniile mai degrabă decât convingerile. Admirația sa pentru istoricul Eric Hobsbawm nu-l conduce către îmblânzire atunci când fondul său marxist se încăpățânează să ignore crimele comise în numele cauzei. Ca și Aron, care, își amintește, cunoscuse mai bine scrierile lui Marx decât cei mai mulți dintre marxiști, sau precum Kolakowski, Judt excelează în urmărirea genealogiilor gândirii ale cărei texte fondatoare le cunoscuse, adesea, chiar în versiunea lor originală. El scoate la iveală similitudini imperceptibile și implacabile și face din criticile sale adevărate eseuri. Astfel, în jurul unei revizuiri a biografiei Hannei Arendt, el subliniază că analiza sa făcută imperialismului trebuie să ia în considerare pe John Hobson, idem Rosa Luxemburg – fidel, prin aceasta, indicațiilor pe care însăși Arendt le dăduse în a sa carte intitulată Vies politiques (1974). Îi place să citeze nume care nu mai sunt citite, de la Margarete Buber-Neumann la Sidney Hook sau Alva Myrdal. Textele sunt reprezintă adevărate reparații în fața… hipermenziei amnezice.
O predilecție pentru sarcasm, á la Kraus, străpunge adesea impecabilul său discurs. Pasiunile cele mai puternice sunt însoțite totuși de un surâs în colțul gurii – atunci când Tony Judt notează comentariul lui Mary McCarthy privind un dineu londonez cu „zombies imbéciles” sau când se bucură sarcastic de titlul unei opere de Kolakowski, „Mes vues correctes sur presque tout”, ca răspuns dat unor adversari. Culege de asemenea roadele reflecției asupra social-democrației, până și la o ultimă conferință ținută în octombrie 2009 – după mărturisirea tuturor, fiind una din cele mai grandioase ore intelectuale new-yorkeze. De aici s-a născut volumul III Fares the Land, dictat din mers și apărut în martie 2010 în Statele Unite: un breviar dedicat celor doi fii ai săi, un manual de lucru pentru tinerele generații în scopul regăsirii sensului politicii. Retour sur le XXe siècle trasează de asemenea autoportretul intelectual care va prelungi, într-un mod mai intim, cartea Memory Chalet, publicată în Statele Unite toamna trecută, o culegere de miniaturi autobiografice apărute în The New York Review of Books pe durata ultimelor lui luni de viață. Studenții săi recunosc în scrierile acestea tonul precis și limpezimea care îi caracterizau conversațiile. Lui Tony Judt i-a plăcut să predea, să dăruiască gândire, să dea de gândit și să țintească departe cu gândul. Să transmită convingerea că istoria știe să lumineze politicul, în căutarea „acelei societăți mai bune”. În ultimele sale dialoguri, față cu boala, se mărturisește, onest, de a nu mai fi avut alte resurse, nici speranțe, decât acelea de a-și lăsa cărțile să-i continue opera, către ceilalți. Retour sur le XXe siècle își dezvăluia deja, întreagă, această forță a unei chemări – o conștiință care își scrutează moștenitorii.