Mai degrabă îmi pare un volum (subțire!) de poeme suprarealiste, amuzante și absurde, decât roman, de mici capitole care au în comun un personaj narator, imaginația sa descătușată, halucinantă cu titlul - un motiv repetat în fiecare particulă de text : „La pescuit de păstrăvi în America”!

Capitolele scurte, mici poeme epice, sunt improvizații ca în jazz, construite în jurul motivului pescuitului de păstrăvi, dar pe teme variate. Punctul generator îl constituie un episod din copilăria naratorului chiar în primul capitol, un mic sâmbure luminos rămas în memorie, care pulsează în toate celelalte capitole în mici întâmplări autobiografice, sau onirice, în coșmaruri absurde: “Oare când am auzit pentru prima oară în copilărie despre pescuitul de păstrăvi în America ? Și de la cine ? Cred că de la unul dintre tații mei vitregi./Vara lui 1942./Bătrânul bețivan mi-a povestit despre pescuitul păstrăvilor. Când era în stare să vorbească, avea un fel de-a descrie păstrăvii de parcă ar fi fost un metal prețios și inteligent./Argintul nu descrie suficient de bine ceea ce am simțit când mi-a povestit despre pescuitul păstrăvilor./Vreau să fiu exact./Eventual, oțel de păstrăv. Oțel făcut din păs¬trăvi. Râul limpede și plin de zăpadă pe post de turnătorie si căldură./Imaginați-vă Pittsburgh-ul/ Un oțel obținut din păstrăvi, folosit la construcția clădirilor, trenurilor si tunelelor./Un Andrew Carnegie al Păstrăvilor!/ Replica lui La Pescuit de Păstrăvi în America: îmi amintesc cu deosebită plăcere de oameni cu tricornuri pescuind în zori.( “BÃTAIE IN LEMN (PARTEA ÎNTÂI”)


Motivul nu e decât un stimulent pentru memorie, un joc ingenios, hipnotic, repetat în fiecare capitol ca o notă dominantă în jazz.
Dicteului automat i se adaugă tehnici autenticiste, texte document: o bibliografie (plictisitoare!!!) despre pescuitul de păstrăvi, sau replicile epistolare către, sau semnate de La Pescuit de Păstrăvi în America… După bibliografie urmează totuși o afirmație comică, o notă discordantă, binefăcătoare: “Nu există nicăieri vreo mențiune despre un păstrăv care să fi murit după o dușcă de vin de Porto.”
La pescuit de păstrăvi în America e numele naratorului, dar și al unui individ invalid după ce un păstrăv îi retezase picioarele, căruia la nume i se mai adaugă (bonus!) porecla „Scurtu” și un necrolog comic pe o piatră de mormânt.

Imaginile sunt halucinante, reproduse din perspectiva unui drogat (dar și din perspectiva pisicii !) a unei minți confuze care construiește propria realitate, o înțelegere supradimensionată, simbolizată. O pisică se numește 208, dar ce poate fi, se întreabă, poate număr ul unei camere?
Pârâul semăna cu “12.845 de cabine telefonice, așezate la rând, cu tavane victoriene, ușile scoase și pereții din spate smulși”, sau cu trupul unei tinere fete, în visul unui obsedat sexual, sau cu treptele unei case: “Cascada era doar o scară cu trepte albe de lemn care ducea la o căsuță din copac”;
Naratorul confundă o bătrână cu “un râu plin de păstrăvi în Vermont”, iar schimbul lor de replici e de un absurd grav și delicios.
Copiii târăsc de picioare o bunicuță care strigă lucruri obscene, glume macabre, zgomote absurde sunt exacerbate de spaimă: “Tăceam cu toții, mai puțin ochiul care clipea: clip, clip, clip. La un moment dat am putut auzi nenorocitul de ochi zbătându-se. Aducea cu sunetul unei insecte care depune cel de-al milionulea ou al dezastrului nostru.”
O scenă de sex dezvăluie un poem suprarealist cu imagini șocante și simbolice: “în jurul nostru era plin de mâzgă verde și de pești morți.
Îmi amintesc că un pește mort plutea pe sub gâtul ei. Am așteptat să treacă în partea cealaltă, ceea ce s-a și întâmplat. “
“Sperma s-a răspândit în apă, neobișnuită cu lumina, si a devenit instantaneu o chestie cețoasă, vâscoasă, ce se răsucea ca o stea căzătoare; atunci am văzut că se apropie un pește mort, care plutea prin sperma mea, îndoind-o la mijloc. Avea ochii țepeni precum fierul.”

Lipsesc afectele, lumea e deprimant de obiectuală, stilizată, redusă la gesturi.
O lume golită de emotivitate, de afecțiune, de sens, de rațiune.
Poate doar imaginea religioasă ar fi singurul element care ar umaniza perspectiva narativă, sau faptul că își scoate prietenul pe cauțiune…
Oamenii gândaci te trimit spre Kafka, derularea amețitoare, cumularea de întâmplări suprarealiste, virtuozitatea, explozia fanteziei spre Boris Vian.

Roman? Hm! Plasarea asta e o cursă pentru naivul cititor, care nu va găsi aici subiect, nu va găsi poveste captivantă, “vână de povestitor”, poate doar un roman programatic, un răsfăț rafinat pentru inițiați !




Richard Brautigan - La pescuit de păstrăvi în America , Editura POLIROM, 2004