Dacă în România cu amănuntul și în impozanta Hermaia Chris Tănăsescu experimenta divers, spre deruta comentatorilor care-l entomologau ca pe un avangardist scriitor de poezie concretă, vârstată bizantin și înnebunit după tehnici prosodice, în Cartea de la Curtea și alte 9 topologii (Vinea, 2010) mi se pare că tendințele se decantează.

Bineînțeles, poetul este tot polifonic – exemplificând în poezie teoria lui M. Bakhtin privitoare la roman -, tot extremist (odată american și altă dată neaoș, dialectal sau arhaic) și tot sensei al ingambamentului. Culturalitatea scrisului – căci topologie asta înseamnă, o explicitare a locației ori a locului geometric – lui Chris Tănăsescu asimilează chiar și matematicile superioare. Și nu mă pot opri să nu fac o paralelă cu Florin Caragiu, alt poet ce vine dinspre matematică. La amândoi filonul religios este evident, deși la Caragiu este vorba despre o ortodoxie sentimentală și ornamentală, în timp ce la Tănăsescu primează balcanismul bizantinizat (ori invers de vreți) și inteligența care se joacă – precum un joc cu mărgele de sticlă – cu formulele prozodice. Să nu uităm că Tănăsescu traduce intens din poeții americani, ba chiar execută acum o bursă Fulbright în California. Și atunci firește că un asemenea scriitor hibrid, mixând poezia rock cu mititeii și berea, dar și cu strana și icoanele, derutează, pune pe fugă criticii. Sărmanii!

Mai întâi ne întâmpină o vatră de „os domnesc”, arheologică: „poarta din piatră, curtea din piatră./Loc plin de pietre sparte, loc gol, plin/cu țăndări de stâncă, zid strâmb, ud, plin,/de chipuri șterse peste pietre de/morminte goale, sub inscripții vechi,/chirilice șterse, în pământ sec,/uscat sub pietriș și așchii de stânci/arse de ani” (Cartea de la Curtea).

După care „antistrofa”, o plonjare în miezul realului ce, foarte ușor și tras de păr, ne poate face să credem că scriitorul a trecut, hegelian, de la teză la antiteză: „Ce să spun, ce să spun, cu banii de pe-un apartament bun în București îți iei aici două jumate, adică două/și cu banii rămași le faci fain frumos [superbă aliterație! n. n.] cu de toate – termopan, repartitoare, alea-alea, aer condiționat nu-ți/treb’e, că ești lângă munte – și nici nu-ți trebuie multă minte, unu-l închiriezi și-ntr-unul stai ca boierul,/trai neneacă. Și totuși, de ce nu face nimeni asta, oare de ce, poate nu ne dăm seama, dar, de fapt, pățești vreo țeapă?” (Cartea de la Curtea).

Și iată și sinteza glorioasă, pâclișită balcanic, joc aproape pur de limbaj, dacă dăm cuvântului „joc” sensul propus de Johan Huizinga, respectiv activitate necompetitițională, efectuată din plăcere, conform unui set de reguli: „Augustin Doman, într-un august dohan din/daman, trăgea dohan plivind niște-oman la/el pe domeniu-n madam curtea de argeș:/ci îi creștea-ncet o placă pe fațadă/și, privind galeș la el, întreba ce e/acela un carmen, un carmin, un cârmâz...”.

Tot sacâzul acestei poezii este combinația dintre erudiția nebună și fixarea faptului divers, într-o manieră rânjitor-tabloidică, dar evident cu intenție demascatoare. Cum se întâmplă, bunăoară, cu luarea în bodrângă a unor politicieni ce au concesionat terenul din spatele Episcopiei Argeșului și Muscelului „(Bvd. Basarabi nr. 1)” unor belgieni ce plănuiau acolo un soi de alter-Dracula Park. Citind atent împletitura hirișă de strofe, numaidecât ne dăm seama de dramatica fisură interioară a autorului, caramelizat într-un topos cu istorie ieroglifică: „umblu deci, înțepenit în lumină,/ca un vultur cruciat călare pe un bour, chiar un struthio camelus/cu o cocoașă de pene de piatră/și struțuri largi de copaci și morminte/fixe”.
La fel de bine s-ar putea susține că poetul montează un discurs eterogen și heterodox, încercând să mimeze din interior Cultura, la care de altfel, ține ca la ochii din cap (the apple of his eye). Cu alte cuvinte, Chris Tănăsescu traduce străinătatea în românește, precum și româneasca în limba și mentalitățile noii Rome. Mereu în gânduri și simțire cu jam-sessions, la un moment dat, el se mixează pe el însuși. Căci epifania poate fi declanșată numai prin efortul coral al trupei, polifonic și întemeiat pe arta contrapunctului. De aceea și secțiunea de jam-session din partea a doua a cărții, dibaci acompaniatori fiind Constantin Acosmei, David Baker, Ilya Kaminsky, O. Nimigean, Antonio Patraș, Page Hill Strazinger și Martin Woodside. Toți aceștia constituie „trupa, translatorii”.

Și tot în acest efort suprem de asmilare exhaustivă ce are în vedere un proiect plurivalent intră și eroticalele grunjoase, ușă în ușă cu persoana poetizantă: „Poetul îi înfipse direct mâna între picioare Raquelei, pe sub șorțul alb, frecând-o fără milă. Fata icnea și gemea, dar ochii îi ținteau numai spre ușa budei în care eram eu, teoretic, blocat, privind buimac”. Și brusc intervine Iulia Cojocaru: „du-te cu tot/cu poezia ta la femei!”. Și mici variațiuni delicioase la temă: „bunii noștri grămătici latini/clasificau sărutul: cel amical//simpatic, era osculum, cel dat cu gură/mică, cel drăgăstos, se chema însă, basium,/cuvânt adus de Catullus din nord, iar cel/al pasiunii, apăsat, suavium, opera/lui Plaut”. Dar câte și câte alte minunății nu sunt de găsit în cartea aceasta mai mult lungă decât înaltă, cu o minunată pictură de Grigore Negrescu pe copertă! Totul e să avem răbdare și curiozitate pentru ceva altfel, așa cum și poetul însuși are nerăbdarea și curiozitatea de a nu fi mereu același.