agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-15 | |
În volumul „anotimpul din patmos” (ed. Brumar, 2010), părintele Ioan Mărginean dezvoltă, sub semnul apocalipsei, o poezie într-o tradiție ardelenească „vizionară” (Nichita Danilov), ,,neoexpresionistă” (Luigi Bambulea), în care cuvintele „atacă” și „mângâie” imprevizibil (Ion Mureșan) o lume a cărei „părăsire” e atinsă de „aripa” veacului viitor.
Poetul trezește în cuvinte ecoul indefinitelor voci imersate într-un plâns salvator: „Neînțeles, Cel Preaînalt măsoară strigătul, în plâns El se ascunde ca să nu ne ucidă cu adevărat./ Spune-mi, spune-mi, a sosit vremea și mâinile mele aspre/ nu o pot pipăi ori pleoapele mele/ au apus pe ceafa cerului” (III). Din ape, veacul apare ca o inscripție aurită într-un decor al epifaniei ce instaurează neînserarea: „Veacul pare de aur, literele mari/ sunt cânturi ce-L caută pe Dumnezeu/ într-un pumn de apă/ ca să alunge cu pietre mari asfințitul” (IX). Tensiunea între întuneric și lumină e permanentă în acest limb al întâlnirii vizibilului cu nevăzutul, invocând, prin mijlocirea unor imagerii pulsatile, „ieșirea din ascundere” a Vieții pe însăși crucea morții: „Cine are de trăit, să trăiască, strigăm unul spre altul,/ ținându-ne de mână,/ când noaptea cu cioc de vultur/ sorbise ochii zilei” (XXI). Poemul încă nelocuit, cuvântul suspendat în pragul uimirii apare, deja, plin de „mustul” liniștii: „Urechea mea, peșteră fără ecou,/ în ea uimirea coboară pelerine;/ jumătate de melc vremuiește/ lângă suflet, libera pădure, povara liniștii tale: un poem încă nelocuit” (II). De aici, irumpe viziunea, de inspirație biblică, a germinării creației, ce se transfigurează sub cupolele acoperirii universale a Duhului: „Nu-i bine, îmi zic, poate ochii mi-s de lut,/ carnea frăgezită de cuie/ și doar peste trei zile va veni sub chip de limbi de foc/ peste noi, un veac mai plin de înălțare;/ vor odrăsli ape, porți se vor deschide,/ păsări vor ieși din umbra pământului;/ muguri păstrați în zăpezi pentru zilele bucuriei/ și părinți crescuți în copiii lor lungiți până la soare” (VIII). Ioan Mărginean nu dizolvă, însă, tensiunea așteptării în emergența prefigurării. Delicatele mișcări și reacții ale făpturilor sunt surprinse într-un dramatism al unei continuate „prezențe în absență”, în noaptea ființei: „mâna ca o pasăre m-a părăsit/ (acum stând undeva bătrână)/ și mâine-ar fi trebuit să vină iarna/ fiecare îngheț să fii tu, noapte cu stele puține” (XXXIII). Viziunea este scufundată chenotic în organicul terestru și corporal: „Sângele își acordează instrumentele/ dansând ca un munte ce coboară în abis (...) și nu știu de ce trebuie să vâslesc/ în pivnița asta/ ca-ntr-o uriașă barcă de adus peștii în năvod la mal” (LIX). Istoria personală e inseminată în adâncurile istoriei mântuirii: „Câinii latră cu ochii deschiși/ și luna ca o zdreanță șterge cerul./ Mă dor îngenuncherile ochiului/ și broaștele acestea ce sar din casa lui Putifar/ peste sângele meu” (XLVII). Suferința lumii e receptată cu o sensibilitate extinsă, atentă la cei pentru care „infernul sunt ceilalți”: „privirea lui, o formă de visare:/ la porțile exilului niciodată nu și-a legat simțurile/ și ca o furtună închisă în cerc/ promite mai mult, aruncând nisipuri dincolo de sine” (XXV), atentă, de asemeni, la inflexiunile făpturilor necuvântătoare: „Liniștea lumii sta atunci în cântecul ploii/ și Dumnezeul inimilor noastre e flămând./ Nimic atunci,/ nimic atunci nu-i mai trist/ ca lătratul câinelui urmărit de hingheri” (XLIV). Nu mai puțin se face simțită, în registru iconic, sensibilitatea filială: „Mama curăță legume strânse într-o toamnă desculță/ pentru supe călătoare;/ tata: un munte deasupra dealului răsfrânt în icoană” (XXII). Iminența unei întâlniri amânate descoperă eflorescența eului prin chipul celuilalt, fie și sub vălul absenței: „eram tu, erai eu/ fiindcă în colț – ca o absență –/ credeam că ne putem întâlni” (XVI). Pe fondul morții, se desprinde cu un contrast și mai pronunțat această cuprindere a alterității în intimitatea, încă în așteptarea deplinei arătări, a slavei: „Toți poeții îngropați în moartea mea/ – ca leproșii cei nouă/ lângă scaunul gol al slavei” (XXIX). Moartea, însă, nu se reduce la aspectul ei fizic, ci e văzută deopotrivă în iradierea semantică a unei experiențe mistice, a unei voi ce, paradoxal, omoară („omul vechi”) spre a elibera și învia („omul nou”) „Voi veni mai aproape de tine,/ mă voi întoarce răsunător,/ răpus de mine, de voia mea întreagă,/ să-mi împrospătez carnea/ cea prinsă-n nesfârșite capcane” (XL). În acest context, labirintul de rădăcini ale vremelniciei ce îngustează speranța văzduhului spiritual și afectează plenitudinea numirii: „Aerul ca un râu de iarnă,/ parcă numele nu îmi e întreg în curgerea lui;/ copacii l-au reținut în rădăcini/ să poată strâmta drumul curcubeului” (VI) apare, aidoma timpului sustras finalității, ca o „pădure de degete tăiate”, încât „cunoașterea de sine” se regăsește în sărutul unui eros iconizat: „Ceasornicul, pădure cu degete tăiate! Dar, Filosofule, cunoașterii de sine/ ajungă-i butucul lemnul tăiat și/ rugina buzelor prelinsă pe rama icoanei” (LXIII). Florin Caragiu (text publicat în cotidianul "Lumina") |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate