Orientul Mijlociu oferă lumii o fracțiune dintr-un interval uriaș în care au apărut și au dispărut imperii și au trăit milioane de oameni, el regăsindu-se astăzi, în mijlocul istoriei, istorie marcată de lupte interminabile. Străvechiul proverb conform căruia cei care își uită istoria, sunt victimele recurenței ei, în această zonă geografică are altă conotație, observată și de producătorul Mark Brightman, într-un documentar de televiziune din care vom consemna și noi în cele ce urmează : istoria Orientului Mijlociu se repetă fiindcă e mereu în memorie. În centrul istoriei Orientului Mijlociu din secolul 20 se află căutarea destinului a două popoare: cel evreu, care nutrește un stat național, unde să trăiască liber și destinul arab care își caută identitatea, independența și naționalitatea. În centrul acestui spațiu geografic, se află orașul străvechi Ierusalim, oraș sacru pentru trei mari credințe: creștinismul, iudaismul și islamismul. Veacuri întregi s-au dus lupte pentru stăpânirea acestui oraș, iar revendicarea acestuia rămâne un reper al identității popoarelor din zonă.
„În secolul 20, semnificația spirituală a Ierusalimului a rămas la același nivel. Chiar și în lumea laică, importanța istorică a orașului l-a făcut să rămână un simbol afectiv, un fetiș, o obsesie. Pierderea credinței care-i făcea odinioară pe regii creștini să râvnească Ierusalimul nu e dublată de o scădere a credinței islamice sau iudaice. Toți vor stăpânirea Ierusalimului, atât pentru ei înșiși, cât și pentru a-l nega altora.” (Mark Brightman, „Search For Destiny: The Middle Est” - BRITISH NEWS – MOVIETONE TELEVISION, MM)(*)
Secolul 20 a venit cu noi perspective asupra Orientului Mijlociu. Lumea a descoperit alte lucruri importante în zonă. Această regiune a fost cândva esențială datorită canalului Suez, un punct strategic care, în primii ani ai secolului, făcuse din spațiul înconjurător un loc al vieții și al morții. Pe aici se făcea legătura între Anglia și India, până în depărtatele Australia și Noua Zeelandă. Canalul de Suez trebuia controlat, iar pentru aceasta englezii au transformat Egiptul într-un stat marionetă. Au adus aici trupe britanice, creând o rețea de baze militare, punând concomitent și bazele unui imperiu neoficial, de state-satelit, conduse de regi aserviți. Mulți istorici arabi considerau că țările lor sunt vândute străinilor. Armata britanică era dispusă să moară pentru a menține aceste teritorii. În Al Doilea Război Mondial, aici s-au dat bătălii cruciale, împotriva nazismului.
În Orientul Mijlociu, s-au întâlnit mai multe forțe istorice. În prima jumătate a secolului 20, s-au descoperit aici cele mai mari rezerve de petrol din lume. Încă din 1918, britanicii erau conștienți de semnificația acestei descoperiri, rolul petrolului fiind esențial într-un război viitor. Politica din Orientul Mijlociu a fost astfel determinată de aceste rezerve de petrol. Așa că, în anii ’60, importanța petrolului devenise o certitudine. În tot acest timp, situația popoarelor din zonă era complicată de imixtiunea permanentă a marilor puteri, care au încercat să decidă soarta acestei regiuni.
La mijlocul secolului 20, Orientul Mijlociu avea deja o istorie extrem de zbuciumată. Harta lui fusese trasată și retrasată de multe ori. Sub Imperiul Otoman, de la începutul secolului 20, Þara Sfântă purta numele de Palestina și era o provincie a acestuia. „În Primul Război Mondial, pentru a câștiga sprijinul Americii, englezii au promis că vor susține înființarea unui stat național evreiesc. În același război, englezii le-au promis independență și supușilor arabi ai Imperiului Otoman, locuitorii actualelor Irak, Siria, Liban și ai peninsulei Arabia. Acestora li s-a promis independența, în schimbul revoltei împotriva turcilor și a alierii cu britanicii împotriva sultanului, aliat cu Germania. Noua națiune arabă urma să stăpânească Orientul Mijlociu în întregime. În secret, însă, britanicii plănuiau anexarea acestuia la imperiul lor. ”(*) În 1918, când Turcia a fost învinsă, provinciile ei au fost pradă de război. Teritoriile considerate nepregătite pentru a-și dobândi independența au intrat sub controlul Ligii Națiunilor, iar aceasta le-a oferit Angliei și Franței administrarea fostelor teritorii turcești. Astfel, Palestina a fost preluată de Marea Britanie, guvernând-o ca pe o provincie ce aparținea propriului lor imperiu, deși era o zonă sub controlul Ligii Națiunilor.
În perioada interbelică, povestea Palestinei se împletește cu cea a căutării destinului din Orientul Mijlociu. În anii ’20, englezii au permis necondiționat imigrația evreilor în Palestina. Și numărul evreilor a crescut, sporind tensiunile dinte aceștia și populația arabă existentă aici. „Arabii s-au considerat atunci trădați de către britanici. Evreii credeau că se întorc în Þara Făgăduinței, unde își puteau etala identitatea etnică fără vreun pericol. Dar, arabii nu vedeau în această imigrație evreiască decât un fel de invazie colonialistă. În anii ’30, când era clar că lumea se pregătește de un nou război, în care va fi nevoie de canalul și petrolul controlate de arabi, Anglia a considerat opinia arabă mult mai importantă, dând un imbold de organizare opozantă a arabilor față de evrei. Englezii s-au sensibilizat și au limitat imigrația evreiască în Palestina, îngreunată ulterior de ascensiunea nazismului, care a generat un val de emigrație spre Palestina.”(*) În Marea Britanie și în alte țări, imigranții sioniști erau considerați că vor să pună stăpânire pe o țară din motive istorice și mitologice. Englezii susțineau că ei au promis un stat unde evreii să poată trăi, nu un stat evreu național, considerând că din această optică ei și-au respectat promisiunea.
În anii ’30, tensiunile sociale au luat amploare în Palestina. Arabii îi considerau pe englezi complotiști alături de evrei. Evreii au declarat că scopul lor era să preia controlul în Palestina, populând tot mai mult țara și punând bazele unui stat evreu. În 1936, au fost descoperiți că introduceau arme în Palestina, ceea ce a generat revolta fățișă a arabilor, deschizând astfel epoca terorismului în Þara Sfântă.
În 1939, în încercarea de ajunge la un compromis, britanicii au elaborat un plan ce presupunea un stat palestinian independent, înlăturând definitiv visul statului evreiesc. Însă Al Doilea Război Mondial a răsturnat situația. Descoperirea Holocaustului a impulsionat cauza evreiască. Opinia mondială, recte SUA, noua superputere, a început să se deplaseze către susținerea cauzei evreiești. „Războiul a creat o generație de evrei plină de amărăciune și fanatism, care avea să ducă un război terorist atroce în anii de după 1945. Prioritatea campaniei evreiești era alungarea englezilor din Palestina și crearea unui stat evreiesc, terorizând simultan populația arabă.”(*)
În 1948, după o serie de propuneri neacceptate, Marea Britanie hotărăște să abandoneze Þara Sfântă. Evreii din Palestina proclamă independența statului Israel. Noua națiune s-a trezit imediat în război cu statele arabe din jur, în aceeași zi a menționării existenței sale. În 1949, Israelul obține o victorie uluitoare, umilind lumea arabă. Printr-un proces aproape similar celui care dusese la crearea Israelului, în lumea arabă s-a născut un naționalism exacerbat. „Totul a început în Egipt, unde regele era urât de populație, fiindcă era considerat fie marioneta englezilor, fie prea slab ca să li se opună. Revoluția populară ce a urmat a dus la înlăturarea regelui de la conducere, iar conducător nou s-a impus Gamal Abdel Nasser, un orator strălucit, apt de a înflăcăra lumea arabă. Acesta a pus bazele naționalismului arab.”(*) Nasser visa la o națiune arabă modernă, care să pună capăt vechilor inegalități. El nu era dispus să facă pacte cu puterile occidentale. Nu accepta compromisuri și nu se temea de puterile imperiale și de aliații lor din lumea arabă.
Extinderea revoluției lui Gamal Abdel Nasser în țările vecine arabe și în coloniile europene din Africa, a provocat turburări. Momentul esențial pentru popoarele arabe a fost anul 1956, când Nasser a înfruntat vechile imperii coloniale. El a naționalizat Canalul Suez și intenționa să folosească taxele pentru tranzitarea acestuia în scopul modernizării și industrializării Egiptului. Cu banii obținuți a contribuit la ridicarea marelui baraj de la Assuan, pe Nil, ce avea să creeze o adevărată revoluție agro-industrială în Egipt. Anglia și Franța au conspirat cu Israelul pentru a-i da o lecție. Israelul a atacat Egiptul, iar Anglia și Franța l-au invadat. Motivul invocat era protejarea canalului, dar intenția era de a-l înlătura pe Nasser. „În cele din urmă, criza canalului de Suez s-a finalizat prin umilirea Angliei și a Franței. Intervenția SUA a determinat retragerea lor din zonă, dar în 1960 popoarele arabe încă erau în căutare de destin. Pacea nu era criteriul existenței lor alături de Israel, ci doar cel al armistițiului. Istoria și războiul erau suspendate în timp. Þările arabe susțineau că nu pot negocia cu o țară care nu exista.”(*)
Concurența pentru resurse, susțin analiștii istorici, e cauza războaielor. În anii ’60, tensiunile dintre Israel și vecinii săi s-au accentuat. Lumea începea să se gândească la starea de război. Desele conflicte de la graniță erau în degenerare. În 1963, Siria și Iordania au căutat să modifice cursul râului Iordan, împiedicând Israelul să folosească prețioasa sursă de apă, care era și granița comună a celor două state. Evenimentul s-a soldat cu bombardamente reciproce de la distanță. Þările arabe și-au lăsat teritoriul să fie folosit ca bază din care unități de gherilă porneau raiduri în Israel. Israelienii replicau cu propriile lor raiduri, demolând sate întregi, drept pedeapsă.
Lumea ar dori ca istoria să explice de ce au loc războaiele. Heraclit din Efes spunea că războiul este regele sau tatăl tuturor lucrurilor… Războiul israeliano-arab, numit și „războiul de șase zile”, din 1967, a fost un eveniment definitoriu al anilor ’60. El a fost așteptat ca un rege sau tată salvator. În 1949, Israelul triumfase fiindcă națiunile arabe erau dezorganizate și neunite. Acum, ele își aflaseră în Nasser un conducător, iar în nasserism o concepție unificatoare.
În 1967, era evident că națiunile arabe așteaptă războiul. Siria, Iordanul și Egiptul au încheiat alianțe. Nasser a cerut apoi retragerea observatorilor ONU din Sinai, de al granița cu Israelul, iar ONU a acceptat. „Nasser a reluat blocada navală a porturilor israeliene la Marea Roșie, un gest care condusese la război în 1956. În primăvara lui 1967, discursurile lui Nasser au devenit tot mai sângeroase. El amenința cu distrugerea absolută a Israelului. Trupe egiptene au început să se adune în Sinai. Cercetând cauzele războaielor, e greu de detectat intențiile ascunse. Poate că Egiptul voia să obțină victoria politică amenințând doar, cu războiul. Cei care repetă dictonul conform căruia luptele se câștigă sau se pierd înainte de a se da sunt contraziși de evenimentele din 1967.”(*) În timp ce arabii se pregăteau de război, statul evreu a preluat inițiativa. Pe 5 iunie 1967, Israelul a atacat prin surprindere aviația egipteană aflată la sol, scoțând-o astfel din luptă pentru viitor. În aceeași dimineață, aviația izraeliană a atacat și bazele Siriei și Iordanului. „În primele ore ale războiului, 400 din cele 700 de avioane arabe au fost distruse, iar bazele lor au devenit inoperabile. În prima zi, mitul a întâlnit istoria. Nasser a susținut că atacul izraelian a reușit numai fiindcă fusese dat cu ajutorul avioanelor britanice și americane. Zvonul persistă și în prezent.”(*)
Israelul și-a dublat supremația aeriană printr-o nemiloasă invazie terestră. Egiptenii au fost alungați cu tancurile dincolo de Sinai și canalul Suez. Războiul din 1967 nu a fost doar un război în deșert. În Ierusalim, împărțit după 1949 între Iordania și Israel, precum și în teritoriul iordanian care pătrundea pe pământ izraelian, războiul de șase zile a fost un război de infanterie, care s-a dat stradă cu stradă, casă cu casă, deal cu deal și câmp cu câmp. Supremația aeriană a Israelului însemna că Iordania nu-și putea întări forțele, cărora li s-a ordonat retragerea, dincolo de malul Iordanului. Războiul a fost o cursă contratimp pentru victorie. Israelul știa că se poate aștepta oricând la o rezoluție ONU sau la o condamnare publică din partea SUA. Aceasta ar fi împiedicat trupele evreiești să obțină victoria deplină. La două zile după începerea războiului, ONU a cerut încetarea focului. Dar Nasser continua să creadă că înfrângerea se poate transforma în victorie a continuat lupta. De fapt, n-a reușit decât să-și salveze țara de la distrugere. „15.000 de egipteni și-au pierdut viața, iar armata egipteană a fost alungată din Sinai. Israelul a păstrat malul estic al canalului Suez. Pe 8 iunie, când Egiptul a acceptat încetarea focului, era prea târziu ca să mai aibă vreo pretenție. Între timp, însă, nu se dăduseră deloc lupte la granița cu Siria. Armele tăcuseră deja, în sud și în est, în timp ce trupele israeliene atacaseră înălțimile Golan, locuri strategice de unde Siria ar fi putut domina nordul Israelului. Nici sirienii nu au avut ce face.”(*) Pe 10 iunie, s-a decretat încetarea focului pe înălțimile Golan. Dimensiunile victoriei israeliene erau uluitoare. Visurile lui Nasser fuseseră spulberate, iar nasserismul a fost considerată o concepție greșită.
Un număr de 15.000 de egipteni au fost sacrificați, față de doar 777 de israelieni. Soldații care au luptat în acest război se plâng că s-a născut mitul invincibilității israeliene și al neputinței arabilor, care a pus în umbră lecțiile istoriei. Israelul a câștigat prin îndrăzneală, riscând și declanșând războiul înainte să fie el însuși atacat. „Pentru prima dată în istoria sa, Israelul avea granițe stabile. Gherilele arabe nu mai puteau să dea raiduri atât de ușor. Artileria israeliană domina acum înălțimile Golan, amenințând Siria. Dar victoria din 1967 i-a adus noi probleme Israelului, care aveau să persiste timp de o generație întreagă.”(*)
În 1948, Israelul alungase întreaga populație palestiniană. Dar acum, în 1967, nu putea alunga doar, prin forță, cei peste un milion de palestinieni care trăiau în fâșia Gaza, în ceea ce aveau să fie numite teritoriile ocupate. Israelul și-a propus să înceapă ocupația cu speranța unui „despotism luminat”, crezând că-i va putea convinge pe palestinieni că sunt avantajați. De fapt, victoria i-a adus Israelului un dușman în interior, o populație rebelă și deloc ușor de îmblânzit. Casa cu casă ocupată cu arma, trebuia acum cucerită prin convingere, fiindcă în case locuiau oameni, cu obiceiurile și tradițiile lor.
Israelul nou format se întindea între granițele celui biblic. Evreii ortodocși nu erau dispuși să renunțe la aceste teritorii. Înfrânți pe câmpul de luptă, arabii au recurs la terorism și la acțiuni de guerilă. Jurnalele erau pline de imagini cu acțiunile unor mici grupări, care îngrozeau întreaga lume. Marea Britanie se confruntase aici cu o campanie de gherilă puternică, mai întâi din partea arabilor, iar apoi a evreilor, care se revoltaseră împotriva stăpânirii imperiale. În anii 1960, mai multe gherile arabe și-au unit eforturile, formând Organizația pentru Eliberarea Palestinei, OEP. Aceasta avea și o aripă militantă, numită Fatah, adică „Victorie”. Conducătorul ei avea să devină un simbol al politicii din Orientul Mijlociu: Yasser Arafat. Terorismul era singura cale prin care palestinienii puteau să lovească Israelul. Atacurile directe ar fi fost mult mai greu de dat. OEP a rămas în istorie mai mult prin atacurile sale din afara Israelului, prin deturnarea și distrugerea unor avioane și mai ales prin răpirea și uciderea sportivilor israelieni de al Jocurile Olimpice din 1972.
„Căutarea destinului în Orientul Mijlociu s-a împletit cu Războiul Rece și destinul celor două superputeri. Poate împotriva instinctelor sale, Nasser s-a trezit asociat cu Uniunea Sovietică. Președintele egiptean a murit în 1970. Succesorul lui, Anwar Sadat, a căutat să se apropie de SUA, expulzându-și consilierii sovietici. Dar acțiunea lui nu a limitat sprijinul american acordat Israelului. Noul președinte egiptean era conștient de așteptările arabilor.”(*) În 1973, Sadat a reluat războiul împotriva Israelului, cu intenția de a redobândi controlul în zona Sinai și a canalului Suez și de a aduce onoare cauzei arabe. În 1973, Egiptul a avut de partea sa elementul-surpriză. Cu un atac îndrăzneț, egiptenii au traversat canalul în perioada sfântă semitică Yom Kippur. În același timp, sirienii au atacat trupele israeliene din Siria. Egiptenii îi dominau numeric pe israelieni. Ei au preferat o luptă de uzură, învingându-i pe israelieni prin superioritate numerică. Egiptenii au folosit noile rachete antiaeriene sovietice, care au neutralizat acțiunile israeliene. Totuși israelienii au făcut față presiunii egiptene, alungându-i, între timp, și pe sirieni. Apoi, parașutiștii israelieni au traversat canalul Suez, ajungând în spatele trupelor egiptene. Războiul de Yom Kippur a fost unul din cele mai periculoase din istoria Războiului Rece. America și Uniunea Sovietică au susținut cele două tabere. Întreaga lume se temea că ele vor intra în conflict direct. Trupele americane au fost alertate, iar crucișătoare sovietice s-au deplasat spre Siria.
Abia când războiul a început să încline spre Israel, a cărui armată amenința atât Cairo, cât și Damascul, o rezoluție ONU votată și de SUA și de URSS, a încheiat conflictul. „Pierderile au fost semnificative. Israelul a pierdut 2800 de vieți omenești, Egiptul, 15.000, iar Siria, 7000. Efectul asupra moralului arab a fost însă uriaș. Acest război a dovedit că Israelul nu deținea invincibilitate militară. Apoi, războiul a constituit un moment de răscruce și din alt motiv. Pentru prima dată, arabi au folosit petrolul ca armă. Þările producătoare de petrol aveau o organizație internațională, care ducea o campanie împotriva Israelului și a susținătorilor săi. Þările arabe au votat să-și reducă producția cu 5% în fiecare lună, până când Israelul se va retrage din teritoriile ocupate. În 1972, barilul de petrol costa 3 dolari. După un an, prețul lui s-a împătrit.”(*) Acțiunea a aruncat economia lumii în plină criză. America era îngrozită că țări pe care le considera aliate tradiționale, ca Arabia Saudită, erau printre cele mai înverșunate. Conducătorii micilor state arabe au ajuns astfel să fie privite ulterior cu cea mai mare considerație.
Națiunile arabe începeau, în sfârșit, să fie privite cu respect de către întreaga lume. Folosirea petrolului ca armă a produs mutații tragice la nivelul relațiilor internaționale. Israelul a pierdut prieteni. Națiuni în șir au rupt relațiile cu statul evreu sau au devenit neutre. Ele și-au exprimat simpatia pentru cauza palestiniană. Liderii arabi au devenit din această perspectivă foarte bogați. Astfel, națiunile producătoare de petrol au realizat că în cadrul economiei globale puteau hotărî schimbări la scară mondială. Însă petrolul a creat noi disensiuni în lumea arabă. Statele s-au scindat în cele care aveau resurse petroliere și în cele lipsite de aceste resurse. Egiptul avea resurse petroliere reduse, motiv pentru care voia pace.
În 1979, președintele Sadat a încheiat pace cu Israelul. „Fiind orgolios, Sadat credea că acționează astfel în numele întregii lumi arabe, lăsându-și amprenta asupra istoriei. În 1978, s-au încheiat mai multe acorduri între el și prim-ministrul izraelian Menahem Begin. Convorbirile au avut ca amfitrion pe președintele american Jimmy Carter, și sunt cunoscute drept «Acordul de la Camp Davis», după numele locului unde s-au desfășurat.”(*) Acordul aducea pacea, nu doar un armistițiu între state. Israelul s-a retras din Sinai. La Camp David s-a discutat despre viitorul fâșiei Gaza, care a rămas teritoriu ocupat de Israel.
Premierul izraelian Menahem Begin a fost terorist sionist. În anii ’40, el asasinase mai mulți britanici și arabi. El a refuzat să cedeze orice teritoriu pe care îl credea aparținând vechiului Israel. Carter, un om integru, avea să regrete mai târziu că Egiptul a fost înșelat în privința compromisurilor acceptate de Israel. Coloniștii evrei militanți au fost mutați în teritoriile ocupate. Israelul biblic confisca pământul arab. Granițele sudice erau sigure, așa că Israelul își îndrepta atenția către nord. A invadat Libanul, atacând bazele de unde porneau raidurile OEP. Invazia a declanșat războiul civil în Liban, țară unde arabii musulmani și creștini ajunseseră cu greu la compromis. Israelul a încercat să amplaseze aici un guvern colaboraționist. Beirutul a fost asediat de către artileria israeliană.
Vreme de un secol, arabii luptaseră pentru existența unei națiuni arabe unificate. Cei considerați trădători erau priviți cu resentiment. În Vest, Anwar Sadat era considerat un mare om de stat. Însă arabii îl considerau un trădător. În 1981, în timpul unei parade militare, a fost asasinat de către extremiști. Pentru occidentali, fundamentalismul islamic e definitoriu. Această noțiune e asociată de ei cu mulțimi frenetice de fanatici religioși, cu state conduse de clerici cu opinii stricte.
„Islamul a fost mereu o religie politică, în stare de unificare. Rezistența arabă din Palestina fusese organizată de muftiul de Ierusalim. După război, naționalismul secular al lui Nasser părea să fi luat locul religiei. Occidentul a presupus întotdeauna că țările islamice se vor moderniza, iar religia va păstra un rol personal, apolitic, dar aceasta s-a dovedit a fi o mare eroare.(*)
Războiul din 1967 a fost un moment de răscruce în istoria Islamului. Israelul cucerise Ierusalimul, cel de-al treilea oraș musulman. Israelul a anunțat că va transforma orașul în capitala sa. Spre deosebire de celelalte teritorii, Ierusalimul avea să fie definitiv evreiesc. Musulmanii din toată lumea s-au înfuriat. „Eșecul nasserismului părea să arate că adepții modernizării se înșelau. Gânditorii musulmani au susținut că era necesară o revenire la valorile islamice tradiționale. Expresia dramatică a acestor forțe avea să fie resimțită nu într-o țară arabă, ci în Iran. Deși geografic se află în Orientul Mijlociu și este o țară musulmană, Iranul nu face parte din tradiția arabă. Iranienii nu sunt arabi și nu vorbesc limba arabă.”(*) Iranul a devenit un aliat de încredere al Occidentului. El era o monarhie, condusă de către șah. Finanțări uriașe din partea Vestului îi permitea șahului să controleze țara și să aibă o armată impresionantă, care intimida vecinii. Șahul își înveșmânta domnia în gloria vechiului Imperiu Persan. „În realitate, era fiul unui ofițer de origine umilă, care preluase puterea în anii ‘20. Regimul șahului era o dictatură militară deghizată în monarhie tradițională. La începutul anilor ’50, șahul complotase cu CIA-ul pentru a răsturna un guvern popular care încerca să câștige drepturi asupra petrolului exploatat de America și Anglia. Iranienii îl considerau un trădător care vânduse țara americanilor. Mulți considerau Iranul și Israelul agenții Occidentului, care căutau să intimideze țările arabe.”(*) Politica șahului urmărea occidentalizarea țării. El a desființat multe structuri islamice clasice. Iranienii tradiționaliști respingeau din principiu reformele. Imamii nu erau de acord cu emanciparea femeilor, încurajată de către stat, precum și cu reforma agrară, care le micșora averea. Iranienii educați, care i-ar fi putut susține reformele, respingeau militarismul șahului și metodele lui dictatoriale.
În 1979, Iranul a fost cuprins de revoluție. Întreaga populație protesta, iar țara era aruncată în haos. În anii ’50, șahul rămăsese la putere prin intervenția SUA, care își reveneau de pe urma administrației Nixon și a războiului din Vietnam. America nu a putut face nimic. Președintele Carter, la rândul său, nu se putea hotărî între dorința de reformă și obligațiile politicii americane. Rezultatul a fost un guvern condus de ayatollahul Khomeini, care a pus bazele unei republici islamice, bazată pe legea Coranului. Aceasta considera America dușmanul suprem.
„Orientul Mijlociu e un loc cu o istorie prea bogată, care i-a marcat atât trecutul, cât și prezentul. E un loc plin de întrebări și cu foarte puține răspunsuri. Nu e un loc unde există eroi și personaje negative distincte, ci și un loc unde e greu să scrii istorie fără să iei partea cuiva, adică celor care își exprimă neîncrederea, îndoiala și furia. Doar Occidentul numește acest loc Orientul Mijlociu. Tragedia lui e că rămâne un loc unde alte puteri își caută destinul.”(*) Unii istorici consideră că în Orientul Mijlociu căutarea destinului se va încheia când popoarele vor fi lăsate să aleagă singure, alții fac speculații futuriste catastrofice. Cert este că uitarea istoriei proprii va aduce un destin primenitor acestei lumi, fiindcă nici Soarele nu e mereu același.