agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-07-02 | |
“Pentru mine, visul s-a transformat în realitate prin scris: aici totul a căpătat sens, a luat formă ...”
Aurel POP: Patricia, te-ai născut în orașul brăzdat de apele Crișului, orașul în care a debutat M. Eminescu, la revista “Familia” prin grija lui Iosif Vulcan, te-ai format la Colegiul al cărui nume este legat de o altă mare personalitate bihoreană: “Emanuel Gojdu”. Te-aș ruga să începem prezentarea CV-lui tău pe etape într-un mod mai detailat. S-o luăm deci cu începutul: unde ai copilărit ? Patricia Lidia: Deși m-am născut sub steaua calmului ardelenesc, primii 7 ani mi i-am petrecut, cu mici excepții, în micuța urbe de la Dunăre, Zimnicea, sub atenta supraveghere a bunicilor din partea tatălui. Cred că fac parte dintre ultimele generații de tineri care și-au petrecut copilăria la bunici, cu toate aventurile și frumusețile specifice acelor vremuri. Chiar dacă Zimnicea este considerat municipiu, viața boemă și romantică dusă în acest orășel poate fi foarte bine comparată cu viața de la țară. Poate că experiența mea nu e atât de vastă precum a binecunoscutului Nică a lui Ștefan a Petrii, însă pentru mine vor rămâne mereu un motiv de mândrie și fericire, căci mi-am petrecut cea mai frumoasă perioadă a vieții la țară. A.P.: Îți mai aduci aminte unde și cine ți-a pus în mână prima dată creionul ? P.L.: Ca urmașă îndepărtată a lui Emil Gârleanu (din partea mamei) și a lui Marin Preda (din partea tatălui), creionul mi-a fost prieten de la o vârstă foarte fragedă, când fircăleam orice foaie prindeam în mână. Primele cuvinte am început să le scriu înainte de clasele primare, când deja mă visam școlăriță și îmi făceam lista de rechizite necesare: „giozdan”, „creon”, „caet”. Buchiseam din ziarele vremii, în încercarea de a căpăta un ritm mai rapid de citire, ca să apuc și eu să înțeleg subtitrările filmelor de la televizor, supărată fiind că bunicul meu adormea mereu în timp ce îmi citea dialogurile actorilor. A.P.: Ce amintiri sunt legate de anii din școala primară ? ... din liceu ? și de ce nu și din studenție ? P.L.: Acum, că stau să mă gândesc înapoi, îmi dau seama că școala primară nu a fost atât de palpitantă precum am crezut. Poate prin faptul că deja știam să scriu și să citesc, nu a fost o provocare prea mare. Tot ce îmi amintesc e că simțeam nevoia de ceva mai mult și, în vremea primei vizite la Biblioteca școlii, când colegii mei alegeau din rafturile pline de cărți „Cățelușul șchiop” al Elenei Farago, eu alegeam o carte mult prea mare pentru mine (drept urmare i-am prelungit termenul de predare de vreo 4 sau 5 ori), „Basme”, de Vladimir Colin. Liceul a însemnat pentru mine o apropiere mai intensă față de literatură, o apreciere și un respect deosebit față de cuvântul scris. Prima oră de limba română a fost și trezirea la realitate: la catedră stătea, dictând după numai câteva cuvinte de introducere, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului și, se dovedea mai târziu, un cadru didactic desăvârșit: doamna profesoară Florica Chifor. Era o schimbare față de atitudinea ce o întâmpinasem în anii gimnaziului, când eram considerați încă niște copii. Dumneaei aștepta de la noi maturitate, corectitudine, sinceritate și, de ce nu, profesionalism. Comentariile de texte și caracterizările de personaje au început să devină un lucru normal. Îmi amintesc și titlul primei teme de casă: comentarea unui citat din Blaise de Pascal „Omul este o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gânditoare”. Da, acum că stau bine să mă gândesc, liceul a fost o adevărată provocare în ceea ce privește limba și literatura română, însă, deși poate părea puțin comic, deoarece am terminat o facultate tehnică, studenția a fost perioada în care m-am simțit cel mai aproape de literatură. Am avut libertatea de a citi ce doresc, când doresc. Nu am fost condiționată nici de bibliografia obligatorie specifică perioadei liceului, nici de trend, de modă, nici de anturaj. Și am citit cam tot ce mi-a picat în mână. Am fost la lansări de carte, și am cunoscut o lume în care m-am regăsit, o lume ce mi s-a părut și încă mi se pare fascinantă. Și astfel am continuat să îmi dezvolt pasiunea, și am scris, am scris, am scris... Pentru mine, visul s-a transformat în realitate prin scris: aici totul a căpătat sens, a luat formă... opțiunea pentru iluzii prezentate ca realitate s-a manifestat în scrierile mele prin dăruire de vise și visuri. Scrisul a devenit un mod de viață, o modalitate de a ține clipa lângă mine, de a simți. Este felul în care energiile creatoare mă învață ce este viața: cuvânt, silabă, literă sau sunet. Este mai mult decât o eliberare a sufletului de banalul cotidian, de strâmtorile impuse de reguli și limitări. A scrie înseamnă “a dărui”. Iar asta este ceea ce încerc să fac: să dăruiesc, să învăț să simt, să fiu eu cea care vreau să fiu. Lumea literară este pentru mine o iluzie pe care o vedeam înaintea ochilor de mică... și care s-a materializat încetul cu încetul. Este locul în care am cunoscut oameni deosebiți, oameni care nu credeam că o să-i cunosc vreodată. Este o familie și mă bucur că am fost „adoptată”. A.P.: Prin mâna cui au trecut primele tale creații ? P.L.: Cu o rușine specifică perioadei prematurizării, mi-a fost teamă să îi dau doamnei profesoare să îmi citească textele. Îmi era teamă de a fi marginalizată, de a fi luată în derâdere. Așa că m-am refugiat în lumea virtuală. Primele texte le-am postat în anul 2003 pe site-ul www.poezie.ro (actualmente www.agonia.ro) ,iar prima postare a fost o înșiruire de gânduri: „Nefericirea se naște din dorința de etern, din nevoia de a-ți depăși condiția de simplu muritor. Ea dă omului puterea de a-i înfrunta pe cei ce i se pun în cale și de a-i înțelege pe cei aflați în aceeași situație. Nefericirea este monstrul de sânge, părintele scepticismului și al suicidului, care face ca visarea, credința și speranța să moară înainte de a se naște.” Mai apoi, cu timpul, am devenit Anonimous... și spațiul virtual a fost criticul meu cel mai dur... A.P.: Te rog sa-mi spui mie și citiorilor noștri, când și în ce împrejurări ai debutat revuistic ? P.L.: Debutul meu literar a fost în același timp în revista „Ateneu”, Bacău, și în antologia Editurii Fundației Culturale Cancicov, cu ocazia câștigării premiului oferit de revistă în cadrul Festivalului-Concurs Național de Poezie „Avangarda XXII“, ed. a VI-a, Bacău, 22-23 septembrie 2006; A.P.: Care au fost apoi revistele care ți-au publicat versurile ? P.L.: În format tipărit versurile mele nu au fost foarte publicate. Doar revistele Clepsidra Albastră, din Cluj-Napoca, „Oglinda literară” din Focșani, „Plumb” din Bacău, „Acolada” și "Citadela", din Satu Mare s-au încumetat să îmi publice versurile. A.P.: Deși tânără, ai publicat două volume de poezie, câteva volume pentru copii. Care dintre volumele publicate îți sunt la suflet ? P.L.: Fiecare poezie își are farmecul ei și fiecare în parte își are un loc bine definit în suflet. Normal, cel mai aproape întotdeauna rămâne volumul de debut, iar întotdeauna și mai bun și mai drag îți pare volumul ce urmează să apară. Prin publicarea poeziilor pentru copii am vrut să dovedesc că literatura pentru copii nu este cenușăreasa literaturii, cum bine remarcă Vali Slavu, într-un articol publicat în "Revista Asociației Generale a Învățătorilor din România", nr. 3 din 2010. A.P.: Ce te-a determinat să te apleci asupra acestui gen de literatură. A fost greu, a fost ușor când ai luat acestă decizie ? P.L.: Nu a fost o decizie pe care am luat-o eu. Nu am adoptat eu poezia, ea m-a adoptat pe mine. Eu am scris doar ceea ce am simțit. A.P.: Volumele apărute sunt semnate cu pseudonim. Ce te face să uzezi asemenea procedură? Se ascunde ceva sub acest pesudonim? ți-a recomandat cineva ? Vrei să dezlegăm pentru cititorii noștri acest mister? P.L.:Numele meu real este Patricia Lidia Cevei, însă am preferat să îmi folosesc doar prenumele dintr-un considerent practic: Cevei este numele meu de fată; când va fi să mă căsătoresc, nu voi fi nevoită să îmi schimb semnătura, și nici nu voi supăra pe nimeni. Mai mult, am evitat și miile de greșeli de accent care însoțesc întotdeauna citirea numelui meu de familie. A.P.: Te-ai format odată cu noua democrație. Cum privești acum lucrurile și ceea ce s-a scris în perioada regimului totalitar ? P.L.: Eu am înțeles regimul totalitar doar din povești și istorii, fiind prea mică pentru a înțelege ceva prin propriile experiențe, deci astfel s-ar putea să am o privire de ansamblu eronată asupra acelei perioade, chiar dacă vorbim doar despre partea de scrieri. Din ceea ce am studiat eu, mai puțin în școală, mai mult privat, am dedus că instalarea regimului comunist în România a însemnat interven¬ția și controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vieții, iar Partidul Comunist, ca „forță conducătoare în Stat", ca putere abso¬lută, a dezvoltat o acțiune susținută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri, astfel că literatura și cultura în general au jucat un rol important în arsenalul de dominație, fiind politizate și subordonate puterii. În perioada comunismului, în literatura română s-a manifestat constant un fenomen de subordonare a literarului față de comenzile politicului, de aservire față de ideologia și programul Partidului Comunist, corelat cu o atitudine umană, de slujire și de aplicare a politicii comuniste în do¬meniul literaturii, adeseori în schimbul unor beneficii de diferite tipuri. De aceea se poate vorbi despre o literatură aservită ideologiei comuniste, chiar dacă termenul de „literatură" în acest caz este golit de înțelesul său de bază. Scena literară a timpului era copleșită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii ideologice avându-1 critica literară, care devenise un fel de jandarm al Partidului. Dar excepțiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura română: Bietul Ioanide de G Călinescu (în 1953), Moromeții, volumul I, de Marin Preda (în 1955), Cel mai iubit dintre pământeni (1980), Cronică de familie de Petru Dumitriu (în 1956), Groapa de Eugen Barbu (în 1957). A.P.: Din lecturile acumulate și din ceea ce ai învățat la școală, ai putea să-mi faci o comparație între ceea ce s-a scris atunci și ceea ce se scrie acum ? P.L.: În ultimii douăzeci de ani se observă eliberarea literaturii de sub cenzura comunistă, apărând, poate și datorită libertății de exprimare și accesului la lumea virtuală, un nou tip de scriere: cel liber, cu limbaj urban, fără editare. Acum nu este prea greu să scrii. Cu ani în urmă, când nu oricine putea să se autointituleze „scriitor”, când cărțile erau supuse unor rigori severe, până să vadă lumina tiparului, în paginile lor era literatură. Odată cu atâtea libertăți revărsate după `89, ne-am trezit liberi de a deveni scriitori peste noapte. Condiția nu este să ai talent, ci să ai bani. Îți permite buzunarul, devii autor de carte. Acum singura decizie îi revine cititorului adult, care se consideră că are capacitatea să aleagă ce vrea să citească. Nu aș vrea însă să generalizez. Așa-numita generație “optzecistă” (referindu-mă la cei născuți înainte de 1990, dar fără influențe comuniste) încă se păstrează în limitele decenței și ale bunului simț. A.P.: Ce faci acum ? lucrezi ? P.L.: Am intrat în câmpul muncii din timpul facultății deja, însă nu am lucrat pe domeniul în care studiam. În vara acestui an am terminat viața de studentă și am decis că a venit momentul să fiu și ingineră, nu numai cu numele, astfel că de câteva luni am devenit angajat cu normă întreagă într-o companie multinațională, dar și timișoreancă de import, în același timp. A.P.: Cum ai fost primită la primul tău loc de muncă ? P.L.: Odată cu angajarea am constatat că viața de birou liniștită e un mit. Eram 20 de femei într-un birou, și, deși fiecare era pe cont propriu și doar rezultatul final avea importanță, au existat polemici, invidie și piedici. Dar am învățat și o lecție de viață: cum îți așterni, așa dormi. A.P.: Tinerilor din ziua de azi nu le place a munci, - greșesc ? întreb pentru că-i văd plimbându-se cu mașini bengoase, înregimentându-se în statutul VIP-urilor manifestând un total dezinteres față de cultul muncii, ne mai vorbind de atitudinea față de cultura scrisă. O să reușim să-i recuperăm pe acei tineri ? P.L.: Cei șapte ani de acasă sunt esențiali în educația tinerilor. Tinerii de astăzi, majoritatea născuți în „democrație”,și-au dat seama că norocul nu se ivește doar prin muncă. Sau, mai grav, se ivește prin alte mijloace. E drept, copilul trebuie educat în spiritul dragostei față de muncă, dar nu trebuie mințit. Recuperați pot fi, dar greu, căci banul câștigat rapid și ușor sunt mult mai atractivi. A.P.: Te-ai gândit să pleci “afară” spre a te realiza profesional ? sau de ce nu, să câștigi mai bine ? P:L: Am avut o perioadă această idee, însă, din varia motive, am fost nevoită să rămân în țară. Am ales totuși să lucrez într-o companie multinațională, unde condițiile de lucru sunt mult mai bune, programul mai flexibil și atitudinea tuturor „occidentală”. Ce ar fi dacă ar pleca toți tinerii din România? Cine ar mai încerca să pună țara pe picioare? A.P.: Dar să revenim la poezie. Care dintre scriitorii noștri au avut influență asupra creației tale ? P.L.: Deși la început, inflența cea mai mare a avut-o poezia simbolistă a lui George Bacovia, pe parcursul încercărilor de maturizare ale scrierilor mele mi-am întors privirea spre autori precum Nichita Stănescu și Lucian Blaga, care au orientat poezia mea spre filosofic, spre meditație. A.P.: Are Patricia Lidia timp liber ? Acum mai ai timp de citit ? Ce îți place să citești ? P.L.: Acum, recunosc, timpul meu este tot mai limitat, însă pasiunea pentru citit nu a dispărut. E adevărat, îmi rup din ce în ce mai greu momente pentru această plăcere, însă am noroc cu lumea virtuală, că astfel am acces la orice îmi dorește inima. Dar prima iubire rămâne tot cartea scrisă. Ceea ce citesc acum este „Cartea șoaptelor”, de Varujan Vosganian, o carte care m-a acaparat cu totul. A.P.: La ce lucrezi acum ? ... pe când un nou volum de poezie ? P.L.: Niciodată nu mi-am zis: „Gata, scriu cartea cu tema X și titlul Y”, pur și simplu am scris ce am simțit, iar apoi, când s-au adunat, le-am legat sub o temă și un nume. Este cazul și volumului „Tăceri în doi: tăceri în noi”, (apărut la Editura „Citadela” din Satu Mare în cursul anului 2010, lucrare la care ți-ai adus aportul în calitatea de director al editurii) e o autobiografie la timpul prezent despre trecut. Sunt texte din perioada 2008 – 2009, asupra cărora și-au dat cu părerea Nouria Nouri și Genia Viziru. A.P.: Suferă Patricia Lidia de complexul provincialismului ? P.L.: Provincialismul nu există. E o găselniță a celor fără talent, ca să își justifice rejectările repetate. Cine vrea să reușească, reușește. Important e să vrei! Acum, că există atâtea medii de promovare a scrierilor, e ușor să te faci cunoscut, indiferent din care colțișor al țării provii. „Capitalist” și „provincial” sunt termeni care nu își mai au locul în vocabularul omului modern. A.P.: La care întrebare ai fi dorit să-mi răspunzi și nu ți-am pus-o ? P.L.: Mi-ar fi plăcut o întrebare legată de activitatea mea literară din acest moment și agenda mea literară personală pe 2011... nu stau degeaba în ceea ce privește „viața literară”. În ultima perioadă mi-am făcut curațenie printre toate textele scrise de mine de-a lungul timpului, deoarece, în urma unei nefericite întâmplări, hard-disk-ul calculatorului meu a devenit neutilizabil și astfel am pierdut aproape toate textele scrise de mine în ultimul an. Conform proverbului „cine se arde cu supă suflă și în iaurt”, mi-am aranjat toate textele în volumișoare și le-am arhivat pe un CD… și am rămas chiar eu uimită de ceea ce am adunat: un volum de corespondență monologată, un volum de poeme tip haiku, în limbile română, engleză, germană (traducere de Beatrix-Edith Sontag) și japoneză (traducere de Hidenori Hiruta), volumul meu de debut, „Dialog cu sufletul”, tradus și în limba engleză, însă și prelucrat, un volum de poeme tristih, cu traducere în limba engleză, un volum de poezii. Am avut mai multă activitate decât mă așteptam eu... semn că nu stau degeaba în ceea ce privește „viața literară”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate