În volumul „Câmpia cu numere (Geometria visului)” (Paralela 45, 2005), poetul Petruț Pârvescu creează o atmosferă a unei lumi recompuse în nelămuritul timpului subiectiv, în care se întrețes modurile existenței: „nu mă dumiresc îndeajuns niciodată mici/ tatuaje ale unor amintiri ciudate/ netrăite încă/ sugrumă lent și fără remușcare liniștea dinlăuntru/ mici pete galbene osoase ce zboară la-ntâmplare prin/ camera mea orbitoare/ amprentele unor mâini prea lungi ce sapă-n / aerul cretos galerii acvatice” (între bucătărie și numărul unu).
Sub domnia cantitativului, proliferarea semnelor și numerelor face inaparent cuvântul: „la masa tăcerii toate semnele lumii adunate/ numai cuvântul lipsea pretutindeni” (Cuvântul lipsea pretutindeni).
Este o lume de sfârșit de veac, în care mai zvâcnesc „mici melodrame în cenușa poemului” (la intersecția punctelor vidul) și „bântuită pe alocuri de splendoare se chinuiește încă o generație” (ritmuri în exercițiul obișnuinței). În geamătul ei mut, amortizat, pâlpâie flacăra nostalgiei, o nostalgie a sărbătorilor: „o civilizație nehotărâtă pe fundul acestui imens ocean alb/ din care lipsesc sărbătorile” (o civilizație tânără nehotărâtă încă).
Spre „partea nelocuită a lumii”, sufletul, se-ntind troienele unei „ierni ciudate” (în nordul trupurilor fără hotar). O umbră luminoasă veghează alergarea, pe liniile de câmp ale memoriei, până în abisurile celulare, într-un timp al absenței: „linia pe care o revăd la suprafață coboară apoi în vârtejuri de flacără subțire ușor ca o amintire nerecitită până la capăt îmi acoperă ochii celulelor cu umbra ta luminoasă TU în mijlocul unui segment ce se lovește de propria sa margine într-un spațiu fluid cu o pasăre moartă în brațe (…) alergăm împreună într-un timp care nu ne conține” (cămașa ispitei lipită de gleznă); când „fiecare celulă e un turn babel în flăcări” – ni se spune – „pe trotuar zilnic umbra Ta cade” (câtă demnitate atâta pudoare).
Și totuși întrezărim, în acest univers pustiit, liniile unui zbor însuflețit care desenează minunea: „ce loc umbros ascunde oare acest tărâm minune/ al pribegiei noastre când/ ramurile sângelui pulsează ritmic (…) cu aripile ude vâslind prin carnea lumii” (ziua a șaptea într-o zi oarecare).
Fiind decelate, peste tot, microstructuri ce rețin „prezența în absență”, precum „mici cute ale unei epiderme înflorite la-ntretăierea unghiurilor plane” (sensul comun redescoperit întâmplător), sau „o mână de amprente” zidită „într-un alt turn” (cum aș putea rescrie acest poem), ca din „nimic” apare „acest dans enigmatic al sângelui/ în jurul luminii” (vești de la periferia memoriei).
Tensiunea clipei se recreează din contraste existențiale: „vine un ceas crăpat cu buza din dreapta limpede clară cu buza din stânga ruptă amară (…) iarba în urma ta până la jumătate cosită până la jumătate culcată numai ici-colo câte o floare una albă nefiresc de albă alta însângerată” (vine un ceas crăpat pe la amiaza mâinii), sau din gestul întins ca o punte peste abis: „și către tine prietene care nu mă cunoști înalț/ zădărnicia lucrului neterminat” (acest cântecel și gura lui zdrențuită).
Geometria visului, această „pădure lichidă”, germinează recompunerea: „scoți mâna în afara ta într-un alt spațiu care/ la rându-i te inventează” (un început din care lipsești), care se descoperă a fi o intrare prin dragoste în „duminica trupului”: „... iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt!”.