agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4872 .



Aurel Pop în dialog cu prozatorul Ion Boloș
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pelerinu ]

2011-07-22  |     | 



“De altfel, mineriadele depun mărturie că revolta din 1989 nu ne-a schimbat și că în codul nostru genetic există o iertare apropiată extincției biologice”.




Aurel Pop: Domnule Ion Boloș, permiteți-mi „să vă consult” eu, de data acesta pentru că am observat că ați trăit și trăiți intens fenomenul literar, dovadă vârsta la care ați debutat revuistic (19 ani) cu proză în revista bucureșteană „Luceafărul” (1968) apoi anul acesta împliniți vârsta cristică de la debutul editorial cu volumul „Fântâna vulturilor” (1978), acel debut răsunător încununat cu Premiul de debut al Editurii Dacia, urmat de romanul „Întoarcerea fiilor” (1982), alte apariții editoriale. Mergând pe mâna lui Radu G. Þeposu, criticul literar care remarca tematica romanelor dvs.: „obsesia trecutului, a genealogiei, a interiorității tulburi” iată „procedeele la îndemână” pe care le-am putea folosi în acest interviu pentru a lumina „fața nevăzută” a acelei perioade. Ce ziceți de „întoarcerea” filelor acelor ani ?
Ion Boloș: Să luminăm părțile care se pot lumina precizând că de la începuturile literare și, mai ales, după debutul din revista “Luceafărul”, având girul scriitorului Fanuș Neagu ( “D-zeu să-l odihnească în pace!”) care m-a publicat fără să mă fi văzut vreodată și pe care nu l-am întâlnit nici măcar fortuit până în 1983 când, așteptând să fiu confirmat ca membru al Uniunii Scriitorilor, am avut și el și eu de îndurat tactica comunistă prin care, când urma să te desparți de un dinosaur, fie el, politic sau literar, îi acordai un premiu și te despărțeai, cum s-a întâmplat cu Mihai Beniuc, de care jumătate sala se despărțea în tăcere, pe când cealaltă jumătate “beneficia” de apostrofările și chiar injuriile adresate de Fănuș Neagu și celor din prezidiu. Întâi intuitiv și sub povața tatălui, am urmat cele două căi, studiind medicina precum și cea de scriitor într-un context cultural și științific reprezentat de Centrul Universitar Cluj Napoca, centru reprezentativ pentru toți transilvănenii. Așadar, am abandonat colaborarea cu “Luceafarul”, care, între timp se manifesta tot mai dogmatic comunist, având conduceri numite de partid, începând să frecventez “Cenaclul”Echinox”, concomitent cu cel de pe lângă revista “Tribuna” comparând și apreciind ce era de apreciat în ambele tabere.
Cât despre regretatul și impetuosul critic și social și literar al societății post comuniste pe care-l reprezenta Radu G.Teposu, menționez că am redebutat în revista “Echinox” în același număr și pe aceeași pagină, putând confirma că “m-a citit bine” în întregul meu demers literar. în paranteza , fie spus, nenorocirea care l-a lovit pe Radu G. Teposu este o tactică tipică societății comuniste care se debarasează de oamenii incomozi prin binecunoscuta metoda a “sinuciderii”, lucru care i s-a întâmplat și promițătorului critic. De altfel, metoda se pare că a fost folosită și la decesul altui critic renumit – și îl numesc aici pe Laurențiu Ulici- la care nu s-a putut preciza niciodată cât a fost accident și cât a fost intenție. Am ramas noi, transilvanenii în bătaia vântului prin moartea celor doi critici, de carțile noastre ocupându-se accidental critici care, îndeobște, se aflau grupați în jurul celor care trăiau și scriau în București.
Apropo de “Întoarcerea fiilor”, trebuie să vă spun că a cunoscut cel mai mare tiraj scoțându-se 30.000 exemplare. Aveam două cărți și pentru a fi primit în Uniune trebuia să fi publicat cel puțin trei cărți, încât am renunțat pentru moment la editura clujeană, dând asaltul la cel puțin două edituri bucureștene.

A. P.: Cu permisiunea dvs. voi da alt sens titlului cărții; așa că povestiți-mi câte ceva despre „Vizitele necunoscutei” (1983) pentru ca tinerii cititori ai revistei „Citadela” să cunoască condițiile în care scriitorul Ion Boloș a creat în perioada regimului totalitar. Sunteți „tare de inimă”? vă întreb în calitatea dvs. de specialist cardiolog. Ați reușit să decoperiți intențiile „necunoscutei” ? N-ați încercat să „consultați” CNSAS-ul să vedeți dacă „vizitele” acelea au lasat urme în arhivele scurității ?
I. B.: Venise perioada de îngheț total ideologic și doctrinar iar cenzura se manifesta mai acerb ca niciodată, taman când încercam marea cu degetul la editurile din capitală. În acest context, am fost nevoit să asaltez editura “Albatros”, condusă de Mircea Sântimbreanu, cu cel puțin cinci manuscrise ca să reusesc totuși să public ceva. Am imaginat tot felul de strategii pentru a îmbuna referentul, care trebuia să dea verdictul ca o carte să poată fi publicată sau ba.
În acest context, am cunoscut pe cel pe care îl consider că a fost un șoim al patriei devotat, un utecist înflăcărat și un critic îndoctrinat în cel mai înalt mod cu putință. Referatele întocmite la trei dintre manuscrise stau mărturie – așa cum spunea Mircea Scarlat, că s-ar fi păstrat în arhiva editurii și din care a reieșit, sub pretext de contestare publică că nu-i posibil să public la o editură pentru tineret la care, indignarea cititorilor, “avant la lettre” s-ar fi manifestat față de oricare dintre eventualele manuscrise publicate.
Am adus în discuție, atunci, un referat întocmit de Mircea Iorgulescu ( critic decedat recent la Paris), prin care îi demonstram lui Mircea Sântimbreanu necesitatea deferirii manuscrisului altui referent decât cel pe care-l consideram “gropar al literaturii tinere romanești.”
Cu mare greutate, am reușit din 300 de pagini să selectez volumul de povestiri “Vizitele necunoscutei”, care, în sfârșit, a fost acceptat și față de care s-au manifestat favorabil, ulterior o serie de critici pe a căror bază am fost primit în Uniunea Scriitorilor.
Aceea a fost perioada cea mai crâncenă în viața scriitorului Ion Bolos, perioadă în care, am impresia, că unele referate s-au îndreptat și spre departamentul organelor care supravegheau în plan literar ceea ce se scria în România.
Ca manifestare accidentală, trebuie să atrag atenția asupra unei întâmplări care, peste timp, își va fi dezvăluit rădăcini incredibile: casa în care am semnat contractul cu editura Albatros, aflată pe strada Baia Sprie din orașul Baia Mare, se afla vis-a vis de ceva care părea un magazin, mereu cu jaluzelele trase, și față de care am manifestat curiozitate pe degeaba, până după 1989 când firma “Crescent” și-a dovedit adevărata semnificație în tenebroasele afaceri securistice.

A.P.: Eroii din povestirile dvs. sunt „predispuși la reflecții nostalgice, sînt niște inadaptabil” De acestă dată vin și vă-ntreb: pornind de la titlul romanului „Călători, ca apele” (1986) apărut acum un sfert de veac. „Apele” au trecut, iar noi suntem „călători” într-o Românie debusolată. S-a adaptat scriitorul Ion Boloș la vremurile pe care le trăim, vă mențineți acea stare incomodă pentru cei din jur remarcătă de Radu G. Þeposu în scriierile dvs. ? Vom rezista oare în goana după senzațional ? (dosare întocmite de secu, lovituri sub centură, etc.) Cum vedeți prezentul și viitorul literaturii românești ?
I.B.: Am reușit să public la editura “Dacia” un roman din viața adevarată a unui medic de tară, față de care totuși, când cineva de la revista “Steaua” din Cluj a scris despre acest roman, un redactor mi-a atras atenția că, din momentul în care despre cartea mea a scris respectivul, să nu mă aștept să mai public ceva. Lucru perfect adevărat, căci n-am mai reușit să înduplec nicio editură să-mi mai publice vreo carte.

A.P.: „Iubește-ți clipa” ne spuneați în 1991. După tot ce s-a întâmplat în cei 20 de ani, acum în 2011 vă mențineți acea recomandare ?
I.B.: “Iubeste-ți clipa” nu este o recomandare precum nu este niciun îndemn vis-à-vis de romanul “Trăieste-ți clipa” a lui Saul Bellow. Și totuși semnificația cărții rezuma în faptul că nu este suficient numai a trăi viața, care, deseori, înseamnă numai a supraviețui și duce spre axioma că, “dacă nu ți se oferă condiții să iubești viața, atunci se pune problema suprimării ei, desigur în funcție de exigențele fiecăruia”. În carte se lasă totuși o portiță, prin care se sugerează abordarea unor eventuale alte căi de urmat, păstrându-se în același timp înteresul nemanifestat public pentru o cale care, pe moment ți-a fost interzisă. M-am întors astfel, pe calea medicinii abordând perfecționarea în boli interne prin specializare și examen de primariat concomitant cu un curs în specialitatea cardiologie, devenind specialist în Cardiologie și ulterior medic primar în cardiologie. În acest moment, ar putea unii să întrebe cum poate cineva să reziste unei astfel de suprasolicitări. Nu le recomand aceste căi celor care nu se pot sustrage unor obligații sociale, unor agape și oricăror altor stimuli de distragere față de căile alese.


A.P.: „În numele tatălui”, ultima apariție editorială (2010), titlul op-ului l-ar putea duce pe cititor pe o pantă greșită ? De ce ne-am îmbolnăvit oare; de iertare sau neiertare ?
I.B.: “In numele tatalui” a fost un roman respins de Editura “Eminescu” dupa ce, inițial apăruse în planul editorial din 1982, la Eminescu, sub titlul “Vulturii deasupra noastra”. Are, cel puțin o dubla semnificație: pe de o parte, rememorare, fară uitare, iar, despre iertare ori neiertare, răspunsurile trebuie căutate în comportamentul părinților nostrii, care, între timp s-au stins și nu mai pot depune mărturie. Romanul a fost scris cu intenția să nu ne uităm istoria, mai ales a suferinței care nu trebuie repetată la un popor veșnic plecat sub vremuri. Există câteva aparent întâmplări incredibile, prin care, cartea sugerează posibile rezolvări a unor situații trăite și suferite de către oamenii acelor vremi și care nu se pot aplica în cazul unui popor lipsit de reactivitatea care s-ar fi putut observa în cazul altor popoare din jurul nostru. De altfel, mineriadele depun mărturie că revolta din 1989 nu ne-a schimbat și că în codul nostru genetic există o iertare apropiată extincției biologice.


A.P.: Să vorbim „despre societatea ... „ pe care noi românii nu știm să ne-o etalăm în fața popoarelor Europei, mediatizarea negativă, avem o literatură care pătrunde greu datorită frecușurilor dintre noi: scriitorii pe de-o parte, politicienii pe de altă parte. E oare produsul nostru cultural competitiv exportabil pe piața Europeană ?
I.B.: Cât despre “Societatea…post vitelor eroine” consider că, pe grupuri de populație nu ne-am dezbarat de obiceiurile de a ne pleca mereu sub vremuri precum supușii de altădată nevoiți să facă orice pentru a supraviețui. În legătură cu aceasta carte, dupa un fragment citit în Cenaclul de pe lângă revista “Tribuna” și față de care oficialii s-au delimitat într-un mod categoric, dar care pentru ceilalți a stârnit hohote de râs homerice, din partea prietenilor, mi s-a atras atenția că nu sunt sub protecția unor ambasade occidentale, cum erau unii dintre dizidenții literari ai capitalei și că ar fi preferabil să nu mai citesc asemenea proze satirice, dacă n-am cumva intenții suicidale. Legea sponsorizării sub o altă formă sau alte prevederi ar ajuta enorm, dar în contextual post 1989 nu pot să nu-mi aduc aminte de dezamăgirea exprimată de Laurențiu Ulici în legătură cu inflația de literatură proastă, publicată, în special, de exponenții colaterali unor politicieni cu posibilități financiare enorme. Cât despre vârfurile literare, posibile a fi exportate, trebuie să ne străduim mai mult.


A.P.: Credeți că traducerea operelor e salvarea ieșirii din criză ?
I.B.: .Traducerea operelor poate fi o cale de salvare și ieșire din criza, depinzând de cel care face selecția și în numele cui sunt traduse anumite cărți. Ca în vremurile de dinainte de 1989 au apărut o serie de activiști culturali care devin “scriitori reprezentativi ” prin autopromovare.

A.P.: Trăind aici în Nord, suferiți de complexul provincialismului ?
I.B.: Trăiesc în Nord,dar consider că, dacă ai o cale , ea trebuie străbătută, fără a da prea mare atenție etichetarilor, adăugând ca o carte se scrie o singură dată, în condiții de mobilizare totală, de cunoaștere deplină, și, în acest context, aș spune ca “despre societatea…” nu aș reuși s-o mai scriu cum am facut-o atunci.

A.P.: Ce proiete literare aveți pe masa de lucru ?
I.B.: Aș dori să-ți spun despre proiectele pe care le-am avut înainte de 1989: ca strategie, urma ca pentru fiecare carte publicată oficial să existe un contraroman care să reflecte “ adevărul și calea” și care ar fi urmat să fie publicate după… Poate că n-ar fi cazul ca, în contrapunere față de numeroși cetățeni care nu puteau să aprecieze că această societate comunistă va disparea și că, selecția contraproductivă, ideologia primitivă cu supunerea necondiționată față de un conducător care îsi pierduse spiritul autocritic, această cale nu poate dura. Poate că “vinovat” de toate îndoielile mele ar fi fost vinovată “picătura chinezească” pe care o reprezenta veșnica îndoială sădită de tatal meu fata de societatea existentă si, mai ales, față de oamenii care o reprezentau; de la el, care cunoscuse războiul, îi întâlnise pe americani, suferise la întoarcerea acasă, trăise drama cotelor, a colectivizării și, care cu ultimele puteri, mai credea că societatea în care trăia nu va dura.

A.P.: M-ați convins, … și totuși insist; ce aveți pe masa de lucru ?
I.B.: Mă gândesc să mai scriu doar dupa un imbold – impuls dat de realitatea înconjurătoare sau oferit de interior.

A.P.: Credeți în fenomenul de generație ?
I.B.: Cred doar în destinul fiecăruia; că pe urmă vin constatatorii, grupează creatorii în generații, aceasta fiind ocupația lor de baza.

A.P.: Scriitorul român poate trăi în România numai din scris ?
I.B.: Cei din jurul Uniunii Scriitorilor, probabil, practicându-se obiceiul împrumuturilor consistente de dinainte de 1989, ar putea să trăiască din scris; pentru cei din provincie, există avatarul unui alt tip de scriitor, care sa presteze o anumită profesie și să scrie în același timp.

A.P.: Există corupție în cultură ?
I.B.: Există favoritism ca și politic perfide de promovare

A.P.: Sunteți membru al USR, cum vedeți disputele de la vârf din sânul Uniunii ? ... dar cel de pe plan local dintre revistele „Acolada” și „Poesis” ?
I.B.: Dacă disputele din vârful USR sunt menite să clarifice, să pună în valoare proeminentele literare, n-au decât să existe. Cât despre disputele dintre o revista și alta, mărturisesc că atâta timp cât servesc la promovarea valorilor adevărate, contează mai puțin.


A.P.: În Satu Mare apar revistele literare: „Acolada”, „Citadela”, „Poesis” și „Poesis Internațional”. Credeți că se scrie mai mult decât se citește ? Este Satu Mare un punct distinct în geografia literară națională ?
I.B.: Da, cred că uneori se scrie mai mult decât se citește. Cât despre Satu Mare, așteptăm confirmarea în parte pentru fiecare creator, recunoscându-se particularitățile eventual, distincte a literaturii din Satu Mare și a importanței acesteia.

A.P.: Ați putea să luați „pulsul” literar vorbind al momentului ?
I.B.: Știu că există un cenaclu literar și că apar carți scrise de membri ai acestui cenaclu, inclusiv proza, față de care așteptăm părerile autorizate profesional.

A.P.: În proză puteți să-mi dați un nume din acest Nord-Vest, pe lângă cele existente, care au ceva de spus și promit ?
I.B.: Trebuie să recunosc lipsa de informare în privința vreunui prozator în devenire; aș dori să se scruteze singur și să se compare atât cu cărțile clasice- incontestabile ca valoare – cât și cu cele care se publică în prezent.

A.P.: Dacă până mai ieri se bătea „moneda” pe termenul de generații (în timp) mai nou se vorbește tot mai des de geografii literare (de spațiu). Care sunt termenele: în timp sau de spațiu care ar putea emite o scară a valorilor literare ?
I.B.: Aș dori ca termenul de spațiu să se definească ca spațiu literar conturat prin carțile publicate. Cât despre timpi sau abordari de tip modernism, postmodernism, impresionism sau alte isme pe langă cele clasice, pot servi unui anume subiect, pentru anume personaje, în totalitate servind o opera și situând-o într-un context de autenticitate a valorilor.

A.P.: Atât eu, cât și dvs. venim din acel spațiu geografic (Maramureș) care a dat și dă nume de referință în proza românească, amândoi trăim în Sătmar de zeci de ani, cunoaștem fenomenul literar din ambele spații geografice. Care dintre cele două spații literare vă atrage ?
I.B.: Mă servesc de posibilitățile Sătmarului abordand literatura din ambele spații geografice. Sunt însa, dezamăgit că “raiaua turcească” cum o numea Sadoveanu, vorbind de București, a reușit să compromită nume literare care, se pare n-au rezistat tentației de colaborare cu securitatea și în acest sens poate va spune ceva ”Greuceanu”, iar dintre cantautori, apropiații ai Cenaclului Flacara.

A.P.: Scriitorii zilelor noastre sunt extreme de ocupați. În asemenea împrejurări au ei timpul necesar să-și arunce privirea spre noua promoție de scriitori ?
I.B.: Aș dori să existe acea critică de întâmpinare, atât de necesară și încurajatoare față de debutul revuistic sau/și editorial.

A.P.: La care întrebare ați fi dorit să-mi raspundeți și nu V-am pus-o ?
I.B.: Aș fi dorit să răspund asupra motivelor sustragerii sau neimplicarii în întâlniri dintre scriitori și așa zișii organizatori locali: uneori imi displac “participanții”, din motivul neiertării asupra colaborarilor cu secu, iar alteori asupra organizatorilor locali care azi se dau mare democrați, pe când ieri, erau cei mai devotați slujitori ai propoagandei dogmatice comuniste; poate că din acest motiv, ar exista premiza să fiu judecat fie că aș trăi într-un timp trecut, dar dacă acel trecut luminează și dă seama de moralitate sau imoralitate, suntem nevoiți să abordam rădăcinile unor întâmplâri pe care le trăim… Să nu uit că mă deranjează iresponsabilitatea care trec superfluu peste adevărul din trecut la fel cum azi abordează superficial, dezarmându-I pe cei care, în context ar dori să abordeze corect realitatea…

A.P.: Vă mulțumesc,

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!