La Editura Mănăstirea Petru Vodă a apărut în anul 2010 volumul Poeți după gratii (640 de pagini). Acesta cuprinde o parte din poeziile a 71 de deținuți politici, texte scrise în detenție și însoțite de o scurtă biografie a autorilor.
Așa cum spun editorii în „Cuvânt înainte” și Aspazia Oțel Petrescu în „Cuvântul unei deținute politic”, poezia scrisă în închisori a fost „alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire și izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman. (...) Poezia a fost ea însăși prigonită. Pentru un singur cuvânt scris pedeapsa era foarte aspră. Se scria doar în minte, în memorie, hârtia și creionul fiind cu desăvârșire interzise. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii” (pp. 5-6). Poezia a fost una dintre cele mai puternice arme în principala luptă pe care o puteau duce deținuții, cea pe plan spiritual. Din această cauză, susțin editorii, se poate afirma că nu a fost alt moment în istoria culturii în care poezia să fi avut un rol atât de important în viața spirituală a omului.
În plus, „poezia concentraționară, ca dimensiune și valoare literară, este un fenomen românesc, unic în lume. Acum, când se cunosc mărturii despre întregul Gulag comunist, se poate vedea foarte bine acest specific al temnițelor din România” (p. 7). Meritul poeților din închisori este crearea sentimentului de comuniune; ei au fost „apostolii care au făurit un climat de frățietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit și de răbdat împreună, de visat și de sperat împreună. (...) Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinței (...) Am învățat să acceptăm suferința ca pe un dar divin și prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator. (...) Îngeri ai durerii, aceștia au fost poeții închisorilor, atât pentru noi, cei neloviți de harul poeziei, cât și pentru ei înșiși (Aspazia Oțel Petrescu, pp. 11-12)”. Imaginea de „îngeri ai durerii”, a poeților închisorilor, este întregită de o alta – „cavaleri ai raiului”, așa cum se desprinde din versurile lui Ion Omescu: Trudiți, cavalerii, ca întotdeauna,/ uite-i cum se-nchină cu mișcări încete./ Noaptea le culege trupurile. Luna/ le desface iarăși umbra pe perete.// Unde își lăsară sulițe și slavă?/ Încotro se-ndreaptă tragicul alai?/ Carnea se subție, inima-i bolnavă/ și e plin de ploșniți drumul către rai. („Balada palidelor fețe”, p. 543).
În condițiile în care nu aveau nici o posibilitate de a scrie – nu putea fi vorba să dețină creion sau hârtie, dar nici nu erau lăsați să recurgă la alte metode (ca scrisul pe săpun) – deținuților le rămânea să compună poeziile în minte. De aceea, multe texte au rămas în prima formă, necizelată, în care au fost reținute, fiind foarte dificil să se revină asupra lor. Modul de transmitere celorlalți colegi de suferință era limbajul Morse: „Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte și liniuțe în sistemul «Morse». Þevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinți, versurile și cadențele lor au devenit bătăi de inimi înfrățite” (Aspazia Oțel Petrescu, p. 11).
Motivele cele mai des întâlnite în literatura de detenție sunt: damnarea la un iad pe pământ și moartea continuă; de aici și leitmotivul „Eli, Eli, lama sabahtani” (vezi poemul lui Ionel Zeană, „Golgota românească”); irosirea tinereții (Simțim în gură gust de vis amar,/ urlăm ca lupii între patru muchii,/ am vrut să biruim văzduhul – dar/ ne-au biruit, în închisori, păduchii. (...), Andrei Ciurunga, „Penitenciarul Brăila, 1945, poem din închisoare”, p. 160); cimitirul închisorii (Azi dormim pe câte-un șir,/ fără cruci, fără sicrie./ Pace ție, cimitir/ fără nici o liturghie.// Candelele nu ne ard,/ nu bat clopote de rugă,/ nu păzește niciun gard,/ nimeni nu mai vrea să fugă.// Numai mieii, prin pustiu,/ pasc din trupul, câteodată,/ cine știe-al cărui fiu,/ cine știe-al cărui tată. (...) idem, „Liturghie”, p. 168); salvarea prin puterea credinței – ea le susține rezistența în această luptă și le crează convingerea că nu pot fi distruși; raportul dintre lumea temniței și cea de afară, prezentat fie ca unul de totală opoziție (Parcă n-am fost în lume niciodată.../ Duminicile ne-au uitat și ele,/ prietenii prin cârciumi se îmbată/ noi tot aici, noi tot după zăbrele., idem, „Noi tot aici”, p. 206), fie de asemănare (și cei din „libertate” suferă, fiind într-o temniță mai mare: Ne cresc orfani copiii pe coclauri,/ nevestele ca fânul se usucă,/ răsar din mame stânjenei și lauri,/ noi tot aici, noi tot cu gând de ducă., ibidem, p. 205; Þara-i o temniță, un scrâșnet și-o rugă., Traian Popescu, „Calvar”, p. 566); amintirea familiei lăsată în urmă este marcată totodată de gingășie și tristețe, iar întoarcerea din închisoare înseamnă revenire... nicăieri (M-am întors nicăieri. Nu mai am în cetate/ nici casă, nici visuri, nici frați./ Sunt liber iar. Sărmană libertate,/ mai bine-am fi murit întemnițați., Andrei Ciurunga, „M-am întors nicăieri”, p. 212); jefuirea țării – cei care țin biciul, „stăpânii” sunt niște nomazi care n-au cum să iubească această patrie și valorile sale; contrastul dintre bogăția țării și sărăcia oamenilor, tocmai a celor care au luptat pentru apărarea ei (În țara unde crește pâine albă/ Și curge binecuvântat belșug,/ În țara munților cu stemă dalbă,/ În țara mea e foame și belciug.// Sfârșim în pâlpâiri de luminare,/ Strop lângă strop ne istovim din greu,/ Da-n timp ce moartea-și-adâncește gheare,/ Pe fruntea noastră crește Dumnezeu., Petru C. Baciu, „Foamea”, p. 302); cozile de topor – trădătorii valorilor și ai credinței neamului; speranța în tăria acestui neam, în victoria crucii, a celor care își acceptă suferința (tânguirea este exprimată foarte variat și gradat în formă lirică: de la accente apocaliptice, la granița cu deznădejdea, până la cea mai luminoasă perspectivă, mioritică, asupra morții); modelul hristic al suferinței și al Învierii – deținuții participă, trăiesc, împărtășesc moartea lui Hristos și sunt conștienți că El se răstignește, suferă cu ei în celulă (pentru ilustrarea acestei idei este cât se poate de elocvent poemul lui Radu Gyr, „As-noapte, Iisus...”); celula este descrisă ambivalent: ea blochează accesul la lumea „de deasupra”, a vieții în comuniunea familiei, a prietenilor, dar în același timp este chilie, locul în care deținutul este numai cu Dumnezeu, spațiul celei mai grăitoare tăceri (vezi rolul tăcerii în toată literatura patristică).
Celula trezește o sete nemaiîntâlnită de lumină, liniște, iubire a celuilalt – chip al lui Dumnezeu. Elementele celulei sunt deseori personificate: vizeta, gratiile, pereții, ușa, podeaua, tavanul. De asemenea, foamea, setea, frigul, durerea sunt văzute ca niște babe malefice din povești, ca demoni care îi chinuie mereu pe deținuți. Lumea întreagă este pentru ei o lacrimă pe obrazul lui Hristos. În cele din urmă, suferința este asumată și primită de mulți chiar cu bucurie, pentru a fi simțit prezența lui Dumnezeu în acea lume subterană, de unde cei care au pus în practică acest regim credeau că L-au alungat.
Toate motivele biblice ale alungării din Eden, ale înstrăinării, ale robiei, dar și ale pocăinței și mântuirii își găsesc loc aici. Cartea este pur și simplu o epopee a suferinței și a salvării românești, o psaltire a sufletului care trece prin iad cu speranța deplină în regăsirea păcii primordiale, prefigurată de îngerul care vine și plânge cu ei în celulă (vezi poemul lui Radu Gyr – „Vizita”, poemul lui Andrei Ciurunga – „Veșnicie” și „Colindul robului”, de Valeriu Gafencu).
Sub aspectul trăirii, al conținutului transmis – de viață, de moarte și de înviere –, după ce citești asemenea mărturii, ca și atunci când te rogi odată cu Regele David, poezia contemporană, a celor liberi, pălește; în această lumină ea pare o sclifoseală de copii. De multe ori, expresia lirică este foarte apropiată de cea liturgică, în sensul deplin al împreună rugării, slăvirii, mulțumirii lui Dumnezeu, al comuniunii. Însuși Iisus cinează cu cei oropsiți în celulă și, așa cum spune Valeriu Gafencu, În inima robului/ Domnu-și face ieslea Lui/ În noaptea Crăciunului./ (...) Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemnițat/ Și copilul cel din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască Praznic mare („Colindul robului”, pp. 496-497). Avem de-a face cu o poezie mărturisitoare. Celula-chilie este cel mai potrivit loc în care puteau fi reafirmate adevărurile Ecleziastului și înțelepciunea atâtor Părinți, care spuneau că atunci când te afli în fața unui mormânt trebuie să te gândești că tu ești acolo. Tăcere grăitoare, smerenie, iubire, sacrificiu – toate construiesc o poezie-rugăciune, poezie-lacrimă, poezie-mărturie și mărturisire, poezie-cruce pe care se răstignește inima celor mai mari dintre români.
Durerea până și peste limita suportabilității face din credință singura realitate de nezdruncinat, chiar dacă tot suferința aduce uneori și îndoiala. Credința face ca iertarea să fie mai puternică decât dorința de dreptate: Dar dacă totuși, Doamne, vei voi/ să curmi obșteasca veacului urgie/ și dacă sus cumva vei iscăli/ pe-un colț de cer o sfântă amnistie,// de-asemenea, Tu singur ai să poți/ să crești aripi imense de iertare,/ ca să-i cuprinzi în umbra lor pe toți/ câți m-au strivit și m-au ținut în fiare („Mărturie”, Andrei Ciurunga, p. 200).
Descrierea universului carceral trece de la realismul brut până la impresionism, încercând să ne aducă mai aproape de trăirile lor. În reprezentarea durerii, a fricii, a frigului, a foamei, a neodihnei, a mizeriei, a însingurării, a răzvrătirii, a nedreptății etc. sunt create unele dintre cele mai plastice imagini: Hei, degetele noastre noduroase/ au pietre scumpe de rubin pe ele/ din rănile ce-ajung până la oase/ și bătături în jurul lor, inele („Aceste mâini”, Andrei Ciurunga, p. 202); Sub zeghe trupul s-a făcut covrig,/ căci în adâncul cărnii vlăguite,/ în loc de nervi coboară șerpi de frig,/ în loc de oase urcă stalagmite/ (...) Trec singur și trudit și duc în sân/ amarul plâns al unei nopți polare/ pe care zeii lutului păgân/ de-un car de ani o tâlhăresc de soare.// Și ninge sur ca peste-un cimitir/ din care morții au ieșit în gloate/ și-acum se duc pe câte cinci în șir,/ cu crucile mormintelor în spate... („Hibernare”, Andrei Ciurunga, pp. 202-203); Lăsați-mi brațul de fantomă/ Să rupă de pe crengi un măr,/ Mușcând, m-ar umple de aromă/ Și-aș mai trăi în adevăr.// În țara turmelor și-a pâinii/ Eu zac pe lingură și blid,/ Lăsați-mă s-acir cu câinii/ Ori să cerșesc pe lângă zid.// O, milostivule, Tu, care/ Din doi ciortani și cinci colaci/ Făcuși un munte de mâncare/ Să saturi gloate de săraci,// Repetă, bunule, minunea/ Și ospătează mii de guri,/ Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:/ Dă-mi doar un coș cu firimituri. (Nichifor Crainic, „Cântecul foamei”, pp. 99-100).
Se remarcă în poeziile scrise în închisoare ceva care nu poate apărea decât în creațiile celor care au trăit experiențe traumatizante, reluate sistematic în fiecare zi: dacă în textele scrise de cei care nu au îndurat chinuri fizice, detenție și toate celelalte suferințe care derivă de aici, întâlnim apelul la imagini inspirate din realitate (rugină, forța de eroziune a apei, greutatea metalelor etc.) pentru a reda sentimentul de degradare, suferința, apăsarea etc., în schimb, autorii din această carte sunt copleșiți de real și metaforele lor sunt copleșite de duritatea realității. Realul este atât de înfiorător, încât de multe ori descrierea sa atinge incredibilul. Răceala metalelor, a pietrei, descompunerea din poeziile lui Bacovia au fost simțite la propriu de acești autori. De aceea, „atributul” acordat de obicei poeților – ca visători – nu este deloc potrivit pentru cei care au scris în condiții de viață (sau mai bine spus de moarte) infernale, pentru principalul motiv că aici rolul poeziei este unul salvator, de spovedanie, strigăt de durere, de ajutor, de revoltă, încercare de răspuns al spiritului la toate încercările. Acest lucru afirmă și Gabriel Þepelea, unul dintre foștii deținuți politici: „Dacă totul e supus unui relativism implacabil, poezia ce a rupt cândva din adâncuri nebănuite, ce a populat clipele unor ființe abstrase din prezentul social, navigând printre semnele de întrebare ale propriului lor interior într-o celulă, poate să aibă o valoare literară, ea are totuși o semnificație individuală și documentară. Plonjând în eul lor intim, oamenii și-au făurit arme, ori biete cârje, spre a-și obloji rănile (și ale celor din jur). O anumită oralitate era inevitabilă, după cum inevitabilă era și rima – aproximativă de multe ori – canoanele ei fiind impuse de condițiile memorizării” (pp. 237-238).
Toate relele se întâlnesc în temniță ca într-un bâlci; dacă ar fi fost vorba doar despre un exercițiu de imaginație, modul de exprimare dintr-un poem ca „Panopticum” (Aurel Dragodan, p. 253) ar stârni cel puțin zâmbetul, prin capacitatea de a descrie cu umor scene din lumea întoarsă pe dos. Dincolo de valoarea documentară, multe texte au și valoare literară. Mă refer în special la textele lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Demostene Andronescu, Nichifor Crainic, Ionel Zeană. Aurel Dragodan este cel care se detașează de suferință (dar și de ceea ce am putea numi „mistica suferinței”, adică transfigurarea ei, înțelegerea în lumina mântuirii), având atitudinea unui luptător, un om hotărât, lucid, critic, netemător. El realizează portrete extraordinare ale suferințelor personificate („Foamea”, „Lingoare”, „Camera 6 Jilava”) și abordează cu ironie gesturile, acțiunile, limbajul cerberilor din închisoare („Percheziție”, p. 256), amintind de stilul lui François Villon. În poezia lui Demostene Andronescu întâlnim o foarte mare putere de convingere, o perfectă îmbinare între sensibilitate, rugăciune, reflecție, unite fericit prin talentul său de a exprima simplu marile frământări sufletești: În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ți oferi/ Să-ți stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Și de puținul suflet ce îl păstram ca sara/ Să am, ca tot creștinul, cu ce te omeni.// Aș vrea să-Þi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraiște și goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Și pe un ramur veșted un singur fruct amar (...). („În loc de rugăciune”, p. 310); Pentru câte veșnicii/ Am intrat aicea, Doamne?/ Câți prieri și câte toamne/ Voi lipsi dintre cei vii?// Câte lacrimi, câți fiori/ Mă vor trece-n așteptare?/ Am atâta suflet, oare,/ Ca să mor de-atâta ori? (...) Unii blestemă și plâng,/ Alții-și coc veninu-n gușă,/ Eu sub propria-mi cenușă/ Mă-nvelesc, să nu mă sting (..). („Moarte provizorie”, pp. 311-312).
Aceleași considerații sunt valabile și pentru poemele lui Ionel Zeană: Ieșim ca niște cârtițe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În fața porții ne așteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// (...) Și, înșfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot orașu-i liniște pustie/ În noaptea asta tristă de Crăciun.// Sub streașină cu țurțuri și cu vată/ Nu mai vibrează glasuri argintii./ Dintr-o copilărie-ndepărtată/ Răsună-n noi colindele târzii.// Nu-și mai vestește nimeni bucuria/ Că S-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii Îi cântă-n cer solia,/ Crăciun amar, însângerat și trist.// Copiii azi se roagă sub icoane/ Să le aducă Moș Crăciun, în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ Și tații îngropați în închisori. („Noapte de Crăciun”, p. 115).
Din păcate este imposibil să cităm versurile și poemele care ar ajuta la crearea unei imagini cât mai adecvate despre mediul concentraționar și despre importanța salvatoare a poeziei, dată fiind cantitatea uriașă de astfel de mărturii lirice. Pe de altă parte, citarea este de multe ori un act de impietate, știrbind frumusețea textului ca întreg. Spre exemplu, ar trebui citate integral poeme ca „As-noapte, Iisus...”, „Avem atâția morți”, „Ne vom întoarce într-o zi”, „Foamea”, „Lanțuri”, „Blestemul Aiudului”, „Imn morților”, „Cimitir de deținuți”, „Vorbitor”, „N-ai dezmierda”, „Metanie”, „Vizita” etc. – scrise de Radu Gyr. Numai dacă ne referim la poezia acestuia ar putea fi realizat un studiu amplu. Forța sugestiei în poemele sale, modul în care este prezentată umanitatea lui Hristos, suferind alături de cei închiși, concreteța durerii și revolta nu sunt exprimate mai bine de nimeni: De ce nu se face-așa o lumină,/ să văd că-n pragul celulei răsare/ Maica Domnului c-o strachină mare,/ cu lapte și azimă plină... („Foamea”, p. 26); Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Parcă întreg sunt făcut din fier și furtună,/ pe nicovală și subt baroase.// Ca lupii mă rupeți, ca iadul mă frigeți,/ în țipătul vostru Satana mă strigă.../ În rărunchi, în plămâni, cătușa mi-o-nfigeți,/ până și-n inimă am o verigă... („Lanțuri”, p. 27); Crucile, strâmbe și șchioape,/ vrură să fugă, să scape,/ dar numai o clipă rebele -/ parc-ar fi fost somate de santinele:/ au stat pe loc. S-au supus./ Au ridicat mâinile-n sus.// Uite, gardienii le-au pus în fiare/ pentru încercare de evadare... („Cimitir de deținuți”, p. 28); În celula de-alături a murit alaltăieri unul./ L-au luat și l-au dus de la noi.../ Dar, noaptea, când ploșnița suge și luna e ca tutunul,/ ocnașul mort a venit înapoi./ (...) Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, și sunt pâini./ Ne-așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură/ și-un pahar plin cu lacrimi, în mâini („Vecinul care-a murit”, p. 45); M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată.../ Oftând veniseși la vorbitor./ Temnița strâmbă juca în jurul meu, beată,/ și-n piept ningea cu fulgi de cocor.// Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna/ (acest lucru e strict interzis)./ Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,/ peste noi cădea cerul ucis.// Șoapta ți-a fremătat doar atât: - Măi băiete.../ Între noi, gardianul sever,/ lacrimi înalte, ani groși, și, ca un perete,/ osânda cu sârma de fier./ (...) Dincolo, erai tu: mâna ta veștedă, tată,/ ce-mi desena urși de gheață pe geam./ Obrazu-ți sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,/ sub lampă, când „teme” scriam...// Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,/ în aer s-a rupt – creangă de lut./ Eu ți-am cules umbra mâinii, ca o părere,/ și-n vis m-am plecat s-o sărut. („Vorbitor”, p. 47); Haine de temniță, roșii, cu vine ca smoala pe ele.../ Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele./ Din teaca lor vie nu pot să mă smulg și să fug,/ fiece mușchi are-un lacăt, fiece os un belciug... („Haine roșii”, p. 49); Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ și, împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu. („Lacrimi”, p. 80).
Se observă în cazul celor care au trecut prin „reeducarea” de la Pitești o suferință aflată la granița cu deznădejdea, marcată de o mare vinovăție, de încercarea de a se agăța de orice rază de lumină și de întrebarea cum este posibil așa ceva pe pământ: Și-n seara asta, Doamne,-Þi bat la ușă,/ Cu inima tot frântă ca și ieri./ M-am adunat și astăzi din cenușă,/ Ca să fiu martor altei Învieri.// Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!/ Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu,/ Și mai îngăduie-mă până mâine,/ Că nu mai sunt stăpân pe mine eu!// (...) Le-am spus că nu mai știu nimic de Tine,/ Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;/ Și-n ochii lor, neputincios, vezi bine,/ Te răstignesc în fiecare zi (Eugen Magirescu, „Rugăciune”, pp. 286-287); N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,/ Sunt calfă la diavol, cu suflet cu tot./ Nu vezi cum te-aștept, c-un balaur în cârcă/ Și-n orice cuvânt cu-o năpârcă?/ M-au trimis să te-atrag într-o cursă, măi frate./ Să-ți dau brânci în curmei, pe la spate./ Și n-am cum să-ți spun să ferești la o parte./ Mi-e frică de oameni, mai tare/ Ca de judecata cea mare/ De care/ Parcă-am uitat că m-așteaptă-n dosare.../ Aici e stăpân stârpitura/ Cu lanțul, cu biciul, cu ura,/ Minciuna călare pe toată făptura./ Pune urechea colea,/ Pe inima mea,/ Și-ascultă, măi frate,/ Cum bate,/ Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică și tace,/ C-o strânge de gât și pe ea un răgace./ (...) Măi frate, iubite, mă frate,/ Și tu porți în ochi mușcătură de moarte,/ Ce s-a ales din credințele noastre curate?! (Eugen Magirescu, „Ochii fratelui”, pp. 294-295); (...) Aici moartea e atât de vie,/ Cea mai mare și cea din urmă bucurie./ (...) Doamne, unde-ai plecat din acest veac?/ Niciodată tinerețea nu a putut atâta să doară./ Și de-ar putea măcar să strige,/ Și de-ar putea să moară!/ Am avut o soră/ Care s-a făcut mătrăgună./ Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună./ Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă/ Și copiii cresc fără să vadă,/ Și oamenii trec fără să vadă./ Unde ești, Doamne?/ Mai poți fi undeva, Doamne?/ Fratele meu, călăul meu,/ Dacă mă iubești,/ Dacă ne mai urăști,/ Dacă ai înțeles ce înseamnă Pitești,/ Fură, te rog, pentru mine crucea/ Pe care a murit Dumnezeu! (Ioan Victor Pica, „Pitești”, p. 467); (...) Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge:/ pe jos erau risipiți creițarii de sânge -/ plata atâtor și-atâtor păcate... atât de cumplite au/ fost suferințele,/ atât de satanică a fost urgia,/ că mulți din noi în noaptea aceea și-au pierdut/ mințile,/ iar alții și-au pierdut veșnicia.// Din cei ce au trecut pe acolo, numai morții trăiesc,/ asemenea lui, așijderea ție;/ iată de pildă eu, umblu, vorbesc,/ dar viața mea, nu-i, prietene, decât o moarte vie (Sergiu Aurel Mandinescu, „Amin”, p. 513).
În multe dintre poezii observăm apariția unui alt motiv, al unei lumi a umbrelor, a amintirilor care apar ca năluci pe pereții închisorilor, asemenea umbrelor din peșteră, descrise de Platon în dialogul Republica. Inițial, amintirile despre copilărie și despre cei din familie îl ajută pe cel condamnat să uite pentru câteva clipe de regimul la care este supus, dar apoi realitatea monstruoasă revine cu mai multă putere, de această dată coșmarul fiind ceea ce trăiește el cu adevărat. Pe de altă parte, gândul la cei dragi este de cele mai multe ori chinuitor, deținuții fiind conștienți de suferința răsfrântă asupra celor de afară, care încearcă disperați să îi aducă înapoi. Portretul mamei îndurerate este foarte asemănător celui din „Miorița”, amintind la rândul său de chinul Maicii Domnului pe toată durata patimilor lui Hristos: Mamă, sfântă mamă,/ Cum nu ți-a fost teamă/ Drumuri să străbați,/ La atâtea porți să bați./ Să te latre potăi,/ Să te înjure oameni răi,/ Să dai peste călăi,/ Peste hapsâni,/ Peste cruzii stăpâni,/ Peste câini!// Rugile tale/ Pe deal,/ Pe vale,/ Pe fiecare cale,/ Zări neclintite,/ Inimi împietrite./ Niciun strop de îndurare/ Pentru atâta zbucium și jale.// Și lacrimile au curs mereu,/ Spre infinit, către Dumnezeu. (Dumitru Oniga, „Mamei”, pp. 444-445); Mamă, scuipată și pălmuită,/ Mama mea, duioasă și iubită,/ Ochii tăi stinși, de Sfântă Vinere,/ După care fiică, după care ginere/ Însângerează,/ Mamă vitează?// Sub candelă buzele tale arse pentru cine cuvântă,/ Măicuță suavă și sfântă?/ După tata, după feciori, după nepoți,/ După care din toți? (Ion Paragină, „Mama”, p. 454).
Un alt motiv de tristețe, care înmulțește suferința întemnițaților este lașitatea și conformismul celor „liberi”, fiind prin aceasta complici la realizarea nedreptății: Lângă zidul cetății aștepta gloată multă./ Unii ne-au dus crucile,/ Atunci când nu le-am mai putut duce./ Mai târziu tot ei ne-au bătut piroanele/ Și ne-au ajutat să ne suim pe cruce./ I-am privit în ochi:/ Ochii lor erau simpli, fără nicio remușcare:/ Ei îndepliniseră doar poruncile, orișicare. (Ioan Victor Pica, „Ode la oameni”, p. 464). Poate din acest motiv, unul dintre cei care au îndurat temnița comunistă afirmă: Brățara mea de drum și de popas,/ Slăvite fie negrele-ți carate!/ În țara-n care gândul n-are glas,/ Mai liber sunt cu mâinile legate. (Ion Omescu, „Inscripție pe o cătușă”, p. 544).
Volumul Poeți după gratii adună între copertele sale biografii de mucenici și de mari eroi, care au înfruntat o lume mai absurdă decât absurdul din literatura kafkiană. Au fost hăituiți, torturați, tratați ca niște obiecte bune de aruncat pentru vina de a avea demnitate. Copertele redau în mod fericit conținutul cărții; prima copertă – crucile celor întemnițați (răsărite pe închisoare) duc crucea uriașă a neamului românesc; ultima copertă înfățișează un deținut cu lanțuri la picioare, îngenuncheat la rugăciune; el este binecuvântat de Hristos, pe al cărui chip se întrezărește mai mult suferință decât pe chipul celui dintâi.
Întrucât nu putem cita versuri din fiecare autor, vom aminti măcar numele acestora, în ordinea apariției în volum: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ionel Zeană, Bucur Stănescu, Virgil Maxim, Aurel Pastramagiu, Ion Mărăcineanu, Andrei Ciurunga, Emanoil Paraschivaș, Simion Giurgeca, Fronea Bădulescu, Gabriel Þepelea, Ștefan Vlădoianu, Aurel Dragodan, Nicolae Nicolau, Eugen Măgirescu, Petre C. Baciu, Demostene Andronescu, Ion Păunescu-Daia, Dumitru Radu-Udar, Tiberiu Hentea, Costin Dacus Florescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Marin Cioabă, Simion Lefter, Petre Strihan, Pr. Ilie Imbrescu, Gheorghe Gorunescu-Penciu, Gheorghe Ardeleanu, Petre Baicu, Vasile Blănaru – Cezar Flamură, Mihai Buracu, Corneliu Deneșan, Luca Dumitrescu, Ion Florescu, Viorel Gheorghiță, Aurelian Guță, Grigore Lechințan, Ana Maria Marin, Virgil Mateiaș, Gheorghe Năstase, Dumitru Oniga, Ion Paragină, Vasile Pânzariu, Ioan Victor Pica, Gheorghe Stănescu, Virgil Vasiliu, Deliu Iulian Bălan, Mihai Dragodan, Valeriu Gafencu, Paul Găleșanu, Ion Golea, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dragoș Morărescu, Despa Olariu, Gheorghe Olteanu, Ion Omescu, Constantin Oprișan, Zahu Pană, Traian Popescu, Valerian Turtureanu, Petre Grigore Anastasis – Puiu Năstase, Dumitru Bacu, Nicolae Călinescu, Corneliu Coposu, Zorica Lațcu – Maica Teodosia, Teofil Lianu, Vasile Tacu, Ștefan Tumurug, Eugenia Indreica-Damian.
Încheiem această privire modestă asupra poeziei scrisă în închisorile comuniste din România, cu două dintre multele „Rugi”:

Cerne, Doamne, liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință,
Seamănă întinderi de credință
Și sporește roua îndurării,

Răsădește dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!
(Corneliu Coposu, „Rugă”, p. 596)

Deschide, Părinte, ale cerului porți
Să intre cohorta de îngeri și sfinți
Schingiuiți și flămânzi, umiliți și cuminți,
Cu ochi mari de lumini în orbite de morți,
Cu fețele supte, cu oasele rupte,
Cu urme de cizme pe piepturi strivite,
Sub asprele zeghi cenușii, zdrențuite.

Deschide-le, Doamne, și ultima ușă.
În prag lepăda-vor trupul lor de cenușă
Și vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,
Fără răni sângerânde, fără urme de spini.
Ascultă-i, Părinte, eternule Domn,
Și dă-le doritul, râvnitul lor somn
În liniștea sfântă a grădinii cerești.
Prin ierburi vor trece aripi îngerești,
Iar jos, pe pământ, când privești iertători,
Vei vedea prin celule doar crucile lor.
(Eugenia Indreica-Damian, „Rugă pentru cei care au murit în închisori”, p. 614)