În septembrie 2009, pe blogul Un haiku pe zi, propuneam celor dornici să participe la un exercițiu prin care să înțeleagă mai bine structura unui haiku să completeze versul lipsă dintr-un haiku dat. Pentru cei care nu făceau această completare doar de mîntuială, găsirea unui vers potrivit reprezenta un effort de înțelegere a intenției poemului și a modului său de articulare.

Puține completări erau realmente valoroase, dar uneori se nimerea cîte una care concura cu originalul. Propusesem un poem al meu, care suna așa:

amiază sub nuc –
în plictisul verii o
muscă bâzâind

Versul boldit fiind lipsă, trebuia găsit un substitut.

Vara, sub nuc – ce imagine mai aproape de desăvîrșirea unei liniști paradisiace?! Și, prin contrast, ce poate fi mai sîcîitor decît insistența supărătoare a unei muște nesuferite? Dar oare plictisul ar mai fi atît de savuros fără acest bîzîit care dă consistență tăcerii? Mai ales acum, cînd totul este doar amintire!

Completarea Anișoarei Iordache,

amiază sub nuc –
în cutia viorii
musca bâzâind

mi s-a părut uluitoare. În primul rînd, pentru că evita în mod discret plictisul care, dintr-un scrupul firesc pentru haiku, n-ar fi trebuit numit ci doar sugerat. În al doilea rînd, pentru că reușea o hiperbolizare a bîzîitului atașîndu-i o neașteptată cutie de rezonanță. În al treilea rînd, pentru că aducea acea notă de umor delicat pe care-l cultivă haiku-ul punînd în opoziție eleganța și grația unui instrument muzical cu prestația unei insecte sîcîitoare.

*

Solicitînd poeme cu greieri pentru un număr special al revistei RO KU cu această temă, am primit de la Anișoara poemul

Apus -
tăcere delirantă:
în cutia viorii un greier

care mi-a adus aminte de versul de demult. Tăcerea delirantă compromite poemul, dar plasarea greierului în cutia viorii face toți banii. Pornind de la această sugestie, încerc:

citind un haiku –
în cutia viorii
stăpîn greierul

Chiar dacă pare puțin didactic și poate fi citit ca un fel de definire intuitivă a lirismului obiectiv, poemul surprinde acea calitate esențială a haiku-ului: faptul că poemul în ansamblu se constituie într-o cutie de rezonanță care intensifică și dă culoare unuia dintre elementele sale. Acela mai apt să reverbereze pentru a crea o atmosferă plină de ecouri simbolice. În cazul de față, greierul ia-n stăpînire cutia de rezonanță a viorii și amplifică sugestiile și aluziile estivale, situîndu-ne în climatul inconfundabil al unei veri fără sfîrșit.

Este ceea ce remarcă Hasegawa Kai, vorbind despre kigo: “A doua lui funcțiune este aceea de a introduce în haiku o lume în expansiune. Toate cuvintele sînt produse ale imaginației, dar kigo-urile, în particular, sînt forme cristalizate ale imaginației. Sîntem capabili, de pildă, să cutreierăm liberi prin universul conținut înlăuntrul kigo-ului hana (floare, în special de cireș).”

*

Kigo-ul în sine nu face însă singur oficiul de a expanda poemul. O observație inteligentă a unui fapt cotidian îl poate pune în valoare. Vîntul de toamnă pare un fenomen normal și neutru pînă ce, dintr-o dată, devine simptomatic pentru evoluția lucrurilor: stropii fîntînii arteziene nu mai atrag prin jocul lor seducător, prin irizările de curcubeu și prin răcoarea căutată de-a lungul întregii veri. Simțind un frison în preajma artezienei, trecătorii o ocolesc și își ridică gulerul. Este un refuz, o închidere vinovată și o frustrare voluntară care dă altă perspectivă și altă rezonanță vîntului. Vîntul este aici kigo pentru că apare în plenitudinea efectului să tomnatec, atinge apogeul simbolic al vremii vitrege de toamnă. Se răstește, vorba lui Topîrceanu, cu vocea lui tiranică.

Vînt de toamnă –
fîntîna-arteziană
alungă trecătorii

Dan Doman

Iată mai jos un poem parcă făcut să ilustreze ceea ce s-a spus despre lumea în expansiune izvorîtă dintr-un element al haiku-ului:

După înserat,
câmpul plin de greieri...
până la stele

Florică Dan

Amplitudinea neașteptată a prezenței greierilor, modul tainic în care țîrîitul lor umple spațiul nopții pînă la stele, nu este nimic mai mult decît ceea ce a simțit oricine i-a ascultat cu adevărat. Spațiul nopții este aici cutia de rezonanță, lumea întreagă – scena pe care evoluează greierii în apoteoză.

Exuberanța cîmpului cu greieri poate fi însă contrazisă de o trăire contrară. Simbolurile sînt de obicei ambigue și adesea contrastante. Și greierul de mai jos ne face să resimțim cu alt fior spațiul pe care-l umple acum doar cu sonorități triste și timorate.

Suit în amvon –
un greier sporovăind
singurătății

Olimpia Brendea-Deșliu


Același greier (sau altul?) ne vorbește însă doar de puterea nemăsurată de a înfiora pur și simplu noaptea, spațiul, muntele:

Un singur greier –
până în zori muntele
în rezonanță

Șerban Codrin

Acest din urmă poem poate încheia scurta incursiune în cutia viorii care trebuie să fie orice haiku bun. Fără rezonanța care antrenează-n vibrație spații nebănuite și lucruri aflate la distanțe incomensurabile și de dimensiuni incomparabile cu minusculul obiect sau fapt declanșator, haiku-ul nu există. Nu mai trebuie adăugat decît că, în mod paradoxal, cutia de rezonanță este simultan, ca în versurile lui Blaga, și o surdină:

Strîns ținută sub surdină -
ca o pîlpîire de lumină
inima tresare.
Și răspunde-n Ursa Mare.