În anul 2009, la Viena, poetul Mircea Lăcătuș publica la editura Exil (nume foarte sugestiv) volumul bilingv de poezii construiam o cetate în jurul părinților mei (rund um meine eltern eine burg). Cele 177 de pagini ale cărții cuprind poeme în limba germană și în limba română.

Poemele sunt caracterizate de un lirism pur și de o sinceritate sfîșietoare. Poetul abordează deseori teme delicate și dificile, dar prin atmosfera gravă pe care o creează, el își dovedește capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, fără a cădea în banal sau simplism. Mircea Lăcătuș reușește să facă fantasticul să pară natural, nu face excese obositoare, textele sunt echilibrate, discursul este simplu și impresionează prin melodicitate și printr-o desfășurare vie a secvențelor redate.

Fiindcă foarte multe poezii din volum s-au bucurat de aprecieri chiar aici, pe poezie.ro, această carte merită să ajungă în atenția tuturor, chiar dacă asta se întîmplă cu o întîrziere de doi ani.

Cîteva cuvinte despre poeziile lui Mircea Lăcătuș sunt scrise de Gisela von Wysocki: „Prin poeziile sale, Mircea Lăcătuș ne poartă cu el într-o călătorie al cărui ritm de înaintare poate fi numit temerar. Metaforele centrale ale acestor texte intens poetice și discursul lor matur orbitează în jurul unor mijloace de înaintare în spațiu, precum aripi, cai, bocanci, toate acestea fiind instrumente care facilitează un crescendo ferm al evoluției. Profunzimea imaginilor se transformă în ample corpuri de rezonanță care lasă lumea într-o stare de vibrație pură, făcând-o să plutească. Probabil că așa percepe realitatea un înger care o privește din înălțimi și din interiorul ei.”




construiam o cetate în jurul părinților mei

părinții mei își făceau casă
toată ziulica munceau și nu știau de mine
construiau în jurul unui cais bătrân
pe care tata n-a vrut să-l taie
era acolo o grămadă mare de nisip
fin fin auriu și umed
în fiecare zi ridicam un castel
erau mai degrabă niște cetăți cu turnuri
ziduri groase crneluri metereze șanțuri
poduri tuneluri ascunse
sacrificam viața unei insecte
și-o îngropam la temelia zidului
de meșterul manole nu auzisem încă
și nu știam că insectele se eliberau singure
din nisipul fierbinte
mă uitam cum zideau casa cea mare
și mai întindeam un pod între ei
sau un turn de veghe cu trei ferestre mici
una să dea spre mama una spre tata și una spre cais
cădeau flori peste cetatea mea
și mama cânta un cântec de dragoste
eu puneam palmele și urechea pe zidul de cărămidă
era cald și auzeam cum bate în el o inimă
inima mamei care se zidea singură
în fiecare zi cărămidă după cărămidă
tata sărutând-o cu privirea
pleoapă după pleoapă
lumină după lumină
eu sub cais construind metereze
în jurul părinților mei zid peste zid
numai caisul se făcea că nu știe nimic
și mă ningea cu flori mari mari albastre