Lansare de carte: Ioan-Mircea Popovici – Fata mării

La editura „Nautica”, în colecția „Nautarius”, a apărut, la începutul lunii iunie 2011, volumul de versuri Fata mării, aparținând matematicianului-poet Ioan-Mircea Popovici. Prima lansare a cărții a avut loc pe 5 iunie, de Ziua mediului, la Baza Nautică a Universității Maritime din Constanța, în Grădina Inorogului Alb, cu participarea echipajelor “Amphiteatru de Piatră”. A doua lansare o facem pe 24 august, în virtual, la ora 12:21, în ziua de naștere a Ioanei, fiica autorului.

*

Universul poetic al lui Ioan-Mircea Popovici ar putea fi definit prin chiar formula sa, Plaja cu suflet, un spațiu interior unde Tympul are atributele unei geneze a sinelui, în relație cu tot ceea ce exteriorul trimite spre sublimare. Cu rădăcini în lumea ideilor și ale abstracțiilor din poetica matematică a unității imaginare, se naște spațiul însuflețit de căldura și vibrația unor sentimente de dragoste autentice. De fapt, Tympul capătă alte valențe în creația autorului, fiind perceput, uneori, aproape de maniera proustiană, alteori, aproape de viziunea eminesciană din Scrisoarea I („Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”). Aș zice că se poate pleca de la însăși literaritatea cuvântului: „Tymp”, unde „T” este simbolul consacrat pentru conceptul respectiv, iar „ymp” vine de la inițialele numelui autorului. Se folosește „y”, fiindcă viziunea este aceea a depășirii unei linearități a timpului, acesta fiind asemenea unei cărări bifurcate, cărare a destinului pe care îl are ființa ce trăiește sub timp, trebuind să aleagă între contrarii. Poetul alege întotdeauna calea binelui, a adevărului, a iubirii, a speranței și a bucuriei, fie că este nevoit să rătăcească prin labirint sau, asemenea lui Ulise, pe mare, până la reîntoarcerea pe Plaja cu suflet (Ithaca sa, de altfel). Suntem în fața unui demers poetic inedit: are tentă suprarealistă, deși seamănă prea puțin cu discursul altor suprarealiști; este ermetic, uneori, asemenea discursului poetic barbian, chiar dacă nu avem de-a face cu maniera tăioasă, de o răceală astrală a celebrului poet-matematician. Altfel spus, discursului lui Ioan-Mircea Popovici sublimează mai tot ceea ce înseamnă curente și tendințe literare, inclusiv (sau mai ales) romantismul. Nu sunt excluse, în ceea ce scrie, ludicul, paradoxul, reveria simbolistă, viziunea unui „bâlci al deșertăciunilor”, sublimarea detaliilor semnificative ale cotidianului, jocul hazardului (de fapt, impune și un concept, „Șah cu hazardul”), dimensiunea mistică a reflecției etc.

Ioan-Mircea Popovici este cunoscut, în primul rând, ca matematician, autor a numeroase cărți și studii din domeniul problemelor de echilibre economice, teoria punctelor fixe, teoria operatorilor pozitivi și compacți, spații liniare dirijate cu proprietăți speciale, probabilități, Fuzzy, teoria complementarității și probleme de calcul variațional, echilibre Nash etc. Autorul are ca pasiuni, înafara literaturii, pictura și muzica. Debutul editorial are loc în 1994, cu volumul de eseuri Voiajul, apărut la editura „Muntenia”.

Fata mării, cartea la care ne vom referi în rândurile de față, apare în 2011, la editura „Nautica” din Constanța, în colecția „Nautarius”. Este un volum de versuri, întinzându-se pe 87 de pagini (excluzând prologul și epilogul, numerotate separat, cu cifre romane), compus dintr-un Prolog de logodnă, un Epilog – scrisoarea lui Alexis și trei cicluri poetice: Fata mării (în așteptarea lui Alexis) (10 texte), În așteptarea lui Alexis (ochiul peștelui) (14 texte), În ochiul peștelui (fata mării) (11 texte). La facerea cărții, au contribuit: acad. Ioan-Iovitz Popescu (referent literar), Maria Gheorghe (lector de carte), Dorina Popovici (coperta și ilustrațiile), Angela Mamier (prezentarea de pe coperta a IV-a). Neobișnuite în grafica volumului sunt atât coperțile și ilustrațiile realizate de Dorina Popovici (ulei pe pânză – Cheia Þărmului; M. C. Escher, Coaja – colaj; ciclul Ceașca de cafea – desen în tuș), acestea însoțind poeziile într-o armonie de vers și culoare; cât și paginația cărții, textele fiind scrise pe o singură parte, cealaltă rămânând pentru cititor; adică un alb al hârtiei pe care acesta își poate așterne gândurile despre versurile citite și, eventual, un „joc secund” al creației respective. Un alt aspect inedit îl constituie îmbinarea dintre vers, sunet și culoare, spre exemplu, poezia scara cu ploi și cântec (p. 55-58) fiind însoțită nu numai de ilustrații, ci se face trimitere și la bucățile muzicale care însoțesc textul: Plouă-n septembrie (Alexandru Popovici și Ioan-Mircea Popovici); Cântecul flașnetarului Alexis, Iarnă în gând, Ninge pe crengi de gutui (Ioan-Mircea Popovici).

Întregul discurs poetic al volumului este presărat cu o rețea de motive și laitmotive (constante ale poeziei lui Ioan-Mircea Popovici), multe întâlnite în poezia tuturor timpurilor: marea, luna, soarele, apa,focul, lumina, izvorul, clipa, pietrele, ușa, pragul, începutul și sfârșitul, frunza, plopul, salcia, salcâmul, fluturele, ploile etc.; altele capătă contexte cu totul personale, putând fi ușor recunoscute, de cel familiarizat cât de cât cu universul poetic al domnului Popovici, ca mărci stilistice auctoriale: ochiul de pește, scara fără nume, pescărușul, plaja cu suflet, lătratul de câine, undeva și cândva, atunci și acum, ieri și azi, târziul și prea târziul, butucul, piramida, floarea măslinului sălbatic, fumătorul de pipă, insula de mâine, portativul, digul, semnul de carte, rostogolirea bilei, pașii desculți, tabla de șah, dunga zării, rodador, amphiteatrul de piatră, inorogul alb, ceașca de cafea, pietrele Annei, papagalul lui Alexis, motanul Picasso, manechinul din lemn de gutui, zarul, bătrânul de la far etc. Între aceste semne, se perindă personajele discursului epico-liric, unele având corespondent și în realitate, altele ținând doar de lumea poveștii: Alexis, Corinna, Celcarezice, „lătrătoarele” Ponna, Dora și Dorruța, papagalul Remmy, motanul Picasso etc. Lexicul nu depășește, decât pe alocuri, barierele normei lingvistice, prin câteva licențe poetice (bazardine, stransfug, desțărmurire). Era de așteptat ca, de la un matematician, să se vină cu o avalanșă de termeni din stilul științific, însă aceștia sunt puțini la număr (cercul, integrala, numere magice, – 3; 7; 17 ,– raport, coordonate, matrice, tangentă, punctul, pătratul, piramida, egalitate, identitate, derivate parțiale, jumătăți inegale etc.), fiind integrați în contexte poetice adecvate, de multe ori, metaforice. Este aici, în opinia mea, și dorința de a fi poet atunci când se scrie poezie. Într-un fel, acest lucru și desparte discursul poetic al dlui Popovici de acela al lui Ion Barbu sau al lui Paul Valery, de exemplu.

Prezentarea doamnei Angela Mamier evidențiază unele dintre aspectele importante ale personalității creatoare a lui Ioan-Mircea Popovici („poetul intimității, al liniștii și-al echilibrului, (care) face parte dintre cei care incită reflexele ineditului vieții, al umbrelor, al angoaselor, al fulgurațiilor, adevărate duminici ale sensibilității”), precum și ale discursului și ale imaginarului poetic din volum: „În spatele cuvintelor se simte o euforie irezistibilă care, în superbe revelații, aproape insuportabile, îl cunună cu marea (...) Punctul de sprijin al Poetului este clipa, pe care o plimbă fantastic în peisajul Þărmului-Tymp, un peisaj interior întors în lumina de la marginea infinitului.”

Titlul volumului ar putea sugera, fără îndoială, pe muza poetică, răsărită ca o afrodită din spuma valurilor, chiar dacă, în poezia apă-foc, se face timitere la Nemesis, zeița răzbunării din mitologia greacă: „tu/ fata mării/ celebra Nemesis/ ținând în balanță/ zilele și nopțile mele” (p. 4).

Mai multe putem discerne din poezia care deschide volumul, Prolog de logodnă, cu subtitlul lumina dintâi, o adevărată profesiune de credință, un punct din care toate converg spre lumina începuturilor, sau din prima poezie, de nunta tăcerii. În marea structură a Textului, ideile și imaginile de aici sunt liniile directoare tangente pe același cerc. Dacă sensurile nu "se scaldă-n lumina dintâi", nașterea Textului nu-și mai atinge menirea. Viața impregnată de apele Textului și Textul încercând să atingă deodată toate sensurile lumii: iată ce mi se pare o calitate a demersului poetic de aici, desigur, integrat într-un ansamblu, fără de care preambulul ar putea părea incomplet. Am putea spune că se vizează nu numai începutul lumii, ci și acela al creației poetice, cu rădăcini în înțelepciunea Părintelui Isihie (Ghelasie Gheorghe), cu ale sale „o mie de rețete de fericire/ duse-n curenții începutului/ precum apele lui alpheu/ curg în sens invers/ spre gineceul izvoarelor/ ape-n treptele adevărului/ aproape-departe în viața poemului” (p. I). Tot în această poezie programatică, discernem dimensiunea umanistă și socială a scriiturii lui Ioan-Mircea Popovici, conform căreia poetul nu trebuie să rămână în lumea imaginației, „o gară fără linii/ și fără sfârșit”, trebuie să se hrănească din viață, cu tot ceea ce implică ea: suferință și bucurie, speranță și deziluzie, iubire și părăsire („ești poet/ hrana ta-i din toate clipele/ viață adevărată-n cascadă” p. II). Cuvântul poetic germinează în adâncurile tăcerii, ca o „sămânță de gând”. Din adânc, spre înaltul stelelor. Este evidentă acea coincidentia oppositorum de care vorbea M. Eliade. Pentru că toate se află între da și nu sau, concomitent, are punctele de inflexiune și pe da, și pe nu.

Ceea ce mi se pare foarte rar în ceea ce se scrie, în domeniul poeziei, este acea unitate a tuturor textelor, astfel încât poezii sau fragmente izolate, la o privire fugară (comună, de altfel, exegeților grăbiți, care citesc mai mult pe diagonală), par a nu spune nimic sau nimic deosebit, fiindcă numai întregul dezvăluie sensurile cioplite în arama cuvintelor. De altfel, discursul poetic dă, de multe ori, impresia de colaj, adunându-se laolaltă versuri libere și albe, pasaje narativizate, versuri în prozodie clasică, având o rimă predominant masculină, nu totdeauna depășind facilul. Dar aici este, aș spune, și capcana pe care o întinde cititorului grăbit versul lui Ioan-Mircea Popovici, fiindcă ludicul acestor rime ar putea avea rolul de a învălui într-o rețea armonică, astfel încât există riscul să nu se trecă de suprafață și adâncurile să rămână incomprehensibile. De fapt, autorul își permite chiar o „invitație” adresată cititorului înamorat de „setea cea eternă a formelor perfecte”, în poezia dați-mi o rimă pentru albatros (p. 67-68), unde, după ce înșiră nu mai puțin de 100 de „rime facile” pentru cuvântul „albatros” (aparent facile, fiindcă unele sunt chiar inedite), cere să i se dea o rimă nouă pentru acest cuvânt, dar să se termine în „-batros”. Apoi ni se spune că totul s-a întâmplat „pe scara vaporului/ când triunghiul și cercul/ prin curba marii integrale/ își căutau rădăcinile/ în grădina inorogului alb”.

Una dintre primele poezii ale volumului, apă-foc, situează Totul între început și sfârșit. Cântecul poetului se desfășoară aici sub semnul unor elemente primordiale, apa și focul. Pragul și ușa sunt semne ale intrării-ieșirii în/ din camera misterelor, evocată și în volumul Voiajul. Timpul (sau, mai degrabă, Tympul) însuși are propria sa armonie, culminând cu spulberări și refaceri, între începuturi și sfârșituri, dublate, în aceeași cheie armonică, de neînceputuri și de nesfârșituri, în fond, toate fiind reflexe ale acelorași răsărituri și apusuri, de lună sau de soare, păstrate, un timp, în punctul de convergență cu minunea: „pe marginea norilor/ pescărușii țipă/ venirea zorilor// un pic mai aproape/ neînceputul și nesfârșitul/ culeg pietre și scoici” (p. 6). Marea, cu propriul său portativ, pe care se perindă notele din cântecul începutului, contrapunctul dat de țipătul pescărușului, bucuria reîntâlnirii cu lumina, lătratul de câine sunt alte structuri lirice din care străbate bucuria întâlnirii cu viața, reiterată cu fiecare dimineață: „câinii latră la lună/ luna-și pregătește cărarea/ dincolo de Infinit// pe plajă/ urmele gândului/ cu intrarea-n taina lui 17// un drum/ începutul și sfârșitul clipei/ topite-n cândva// tu deslușești/ cripticul de lună/ cu cifra zecilor/ rest la cărările plajei/ din ceașca de cafea// catarge și pânze albe/ pe portativul mării// în jarul butucului/ zborul lui Jonathan/ cu pescărușii stradelei/ se adună-ntr-un punct/ de foc” (p. 7).

O remarcabilă poezie, poate printre cele mai valoroase ale volumului, este din grădina inorogului alb, unde sesizăm, încă din primul vers, acea armonie a contrariilor, de care vorbeam înainte: „târziul s-a lăsat așteptat de preatârziu” (p. 43). Semnele textuale alternează între real și magic, plecându-se, ca și altădată, de la evenimente autobiografice, care, „sub pecetea tainei” (vezi Mateiu Caragiale), capătă conotații simbolice. Este aici afirmată „puterea punctului”, care, la intersecția între linia vieții și linia morții, dă semnelor magia unei contopiri în sacralitate sau perfecțiunea unor forme între care se țese firul poveștii: „cine să știe că-n aniversările tale/ mereu plouă cu soarele ascuns în puterea punctului/ față de un cerc/ pe care-l încearcă tangenta-ntr-un pătrat magic/ cu fir de borangic” (p. 43).

Ne oprim puțin și la poezia istmice (p. 47-50). Acea tendință spre armonizare, fie și a contrariilor (simțire/ voință, apă/ uscat, gând/ trăire etc.) e posibil să țină de ceva care vine și din afara noastră, – dar nu dinafara drumului, – și din interior sau din acea rezonanță cu sufletul universal. Fiindcă n-am putea fi nimic înafara acestora, doar frunze duse anapoda de vântul pustiei. Și așa viața noastră este marea necunoscută, pe care numai o situare mistică o poate rezolva. Putem numai crede, convinși că numerele ne pot trăda, în ciuda exactității lor. Și totuși, suntem convinși că toate, inclusiv știința numerelor, pe care autorul o stăpânește așa de bine, vin tot de la Dumnezeu. De aceea înțelegem și dorința de „desțărmurire”: „din cele 52 de trepte/ de pe scara Tympului/ azi e treapta cu semne/ ajunsesem aici/ căutând al patrulea punct// (...) nu știam de ce țărmurile se surpă./ acum am aflat. ca locul să se deschidă și mai mult./ între apă și uscat să nu mai existe separație.../ sigur că simțirea noastră crește, pe măsură ce/ simțurile ni se armonizează.../ suntem precum cutia de rezonanță a unui univers în/ care cineva dă sens/ fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei respirații...// scoală-te azi că avem multe de desțărmurit/ nu m-ai fi sculat/ la ora asta/ dacă nu aveai nimic să-mi spui// mereu între ele/ orbiți de prea multă voință/ în care suflă vâltorile haosului/ pe ușile pronaosului” (p. 47-50).

În „rostogolirea bilei”, nu putem trece peste scara cu ploi și cântec, unde „verbele-și caută singure/ printre cuvinte/ pe drumuri încrucișate/ confuza” și unde, pe portativul de cântec și de ploi, par a se strânge toate semnele cele bune și de folos: „dunga albastră a mării”, „stransfugul”, „cârdul de cocori”, cărările din ceașca de cafea, „lătratul de câine”, „manechinul din lemn de gutui”, „pipa albastră” etc. Totul este un „acum” dintr-un „alt acum”, undeva între marginile unui timp care-și face nodul „(pe o) scară cât o lume adunată-n gând”. Nici peste hărțile sufletului, poezie din ultimul ciclu poetic, nu se poate trece ușor. Pentru că în „cercul de foc” de pe „dunga albastră” se acumulează toate trăirile ce ies din sfera logicii comune, întrezărindu-se acea legătură ascunsă cu „urmele pasului desculț pierdute pe valuri”, sacralitatea unui moment miraculos, când „trupul lui i” e totuna cu „cărarea luminii pe apă”. Și se pare că ar fi aici un nou șah dat hazardului: „am întins mâna să dibuiesc marginea/ am trecut peste și cântecul s-a umplut de culoare/ valurile se sparg de dig lumina-și face cărare spre/ lătratul câinelui// trupul lui i/ cărarea luminii pe apă// punctul/ discul de foc/ suspendat de jocul întâmplării” (p. 75).

Nu putem epuiza, într-o cronică de întâmpinare, întregul univers de semnificații și imagini al unui volum de versuri, însă merită să mai amintim cel puțin alte câteva poezii care, în opinia noastră, constituie niște texte valoroase, despre care suntem convinși că se va mai vorbi: ora măslinului sălbatec, odă bucuriei, unde se iubiră plopii, în ochiul peștelui, desțărmuriri ș.a. Consider că volumul de versuri "Fata mării" aduce o poezie care lipsea în spațiul liricii românești actuale, prin echilibrul dintre starea poetică și expresivitate, prin dozarea ambiguității, alternarea dintre lirism și conceptualizare poetică, prin originalitatea viziunii asupra unui spațiu poetic inepuizabil.

Popovici, Ioan Mircea
Fata mării/ Ioan-Mircea Popovici – Constanța
Nautica, 2011
ISBN 978-606-8105-53-6
821.135.1-1

George Pașa