foto - Loneliness – Alexandre Buisse

Singurătatea ca trăire poate fi, printre altele, rezultatul izolării vremelnice, a exilului, a contemplării pustietății sau a asumării ascetice a sihăstriei. Singurătatea poate fi de asemenea o trăire circumstanțială pasageră, o dispoziție sufletească de lungă durată sau una din fațetele condiției umane.

Două valori ale culturii japoneze tutelează modul în care e simțită și evocată singurătatea în poemele haiku. Ele nu sînt doar valori estetice, ci reprezintă valori existențiale de care e pătrunsă întreaga ființă a celui ce trăiește în spiritul zen, indiferent că se ocupă de poezie sau nu.

Prin sabi, sensul inițial de izolare, singurătate, tristețe se îmbogățește cu un fel de asumare a însingurării ca modalitate de contemplare a adevărului lumii – un fel de melancolie senină, de compasiune pentru cele trecătoare, simultan cu resimțirea unei anume unități și stabilități esențiale a tuturor lucrurilor. Pentru Bashō, melancolia lirică ofilită a predecesorilor este recuperată și convertită în tonus existențial senin, cognitiv, plin de un blînd umor.

Wabi este și ea o categorie estetică a cărei devenire implică o reașezare și o convertire pozitivă a conotațiilor sale. Starea de fapt – mîhnirea și întristarea – este scoasă astfel din amorțire pentru a i se pune în valoare valențele benefice, capacitatea de a fundamenta o viață de o demnitate mai profundă. Wabi pune accentul pe un simț funciar al tristeții calme (blînde, liniștite) și pe refuzul strălucirii (prețiozității, stridenței, excesului). În cele din urmă, ea adaugă însingurării senine o asumare a precarității și gustul pentru viața austeră.

Voi încerca în continuare să găsesc care sînt modalitățile tehnice prin care singurătatea se face prezentă sau sugerată în poemele haiku scrise în limba română.

Cu un pas înaintea singurătății este mai totdeauna absența unor lucruri. Ele lipsesc vădit din locurile unde trebuiau să fie și prin această absență afectează calitatea acelor spații. Lipsa poate fi numită direct prin adjective care califică substantivele:

Luna absentă –
rece lama securii
uitată în colț

Semnalarea la propriu a absenței creează aici ambiguitate (cuvîntul spune că lipsa e oarecum nemotivată) și naște mister, întunericul ascunde ceva, poate o crimă. Nu știm dacă luna este victimă sau complice la crimă.

Lipsa, absența lucrurilor sau ființelor pot fi consemnate și prin adjectivul gol/goală care arată că locul consacrat al prezenței sau existenței lor nu (mai) este populat de ceea ce ne-am fi așteptat sau trebuia să fie acolo. După caz, masa goală este compensată cu asupra de măsură de merii în floare, în spațiul uman își face cuib uitarea (prin simbolul ei - păianjenul), cuibul părăsit se asortează cu surparea și invazia mușchiului, iar cochiliile goale își găsesc altă menire, aceea de fi locul în care se aude doar ca ecou vuietul stins al mării.

Merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goală

Tabloul nunții...
În rama de lemn goală
cuib de păianjen

Cuibul berzei gol
pe-acoperișul surpat.
Mușchiul verde pe scări

Cochilii goale –
vuietul stins al mării
locuindu-le

Dar absența poate fi numită și prin adjective care semnifică golul într-un mod particular, potrivindu-se doar cu unele lucruri, respectiv substantive:

Copaci desfrunziți –
în paragina verii
nici n-ai ce fura

Apa secată
din lutul uscat –
țipătul prigoriei

Pe bradul de Crăciun,
despuiat de daruri,
două vrăbii

Un cuib părăsit:
singură-n el tăcerea
și poate vântul

Plouă monoton
peste gara pustie
cu ceasul stricat

Luna lui cuptor –
ulița e pustie
îmi caut umbra

În alte poeme, adjectivarea absenței, ușor metaforică, își justifică valoarea prin jocurile de cuvinte pe care le provoacă:

Gară-n ars bărăgan.
Ornice Paul Garnier
știrbe de ace

Prima zăpadă –
Toate murdăriile
acoperite

Trestie spartă –
golul plin de cântece
rostuit de vânt

Calificarea ca știrbe a ornicelor le accentuează lipsa care e percepută astfel în registrul mai sensibil al amputării unei ființe vii, în timp ce acoperite face un joc de cuvinte și mai complex: deși face să dispară murdăriile, acoperirea cochetează cu dosirea, tăinuirea; acceptăm puritatea omătului, dar parcă și asta a ajuns doar o făcătură. În fine, spartă, care denotă deteriorarea și dă la iveală golul, are, în mod neașteptat, o conotație pozitivă: golul este plin de rosturi virtuale și deschis la o cooperare muzicală.

O altă posibilitate de a denota absența este folosirea prepoziției cu sens privativ fără între două substantive, primului lipsindu-i ceva firesc, propriu, definitoriu sau de-a dreptul esențial numit de cel de al doilea. Ceea ce e absent, poate induce, după caz, o îngrijorare - grerierii; poate sugera o închidere genetică, o zidire biologică - melcul; poate face aluzie la un eveniment tragic - pescarul; poate evoca nostalgia firmamentului bogat - stelele; poate sesiza printr-un joc de cuvinte o detronare – coroană etc.

Nopți fără greieri –
ceva i se întâmplă
universului

Oră târzie.
Singurătatea mă-nvăluie
ca o cochilie fără melc

Se ridică neguri -
pe baltă-n derivă
o barcă fără pescar

Cer fără stele -
atât de săracă
vara asta

Parcul în doliu.
Arbori fără coroană -
regi agonizând

purtată de val
o barcă fără stăpân
caută țărmul

Noapte de mai -
pe cerul fără stele
pescăruș solitar

Întunecime.
Pustie casa
fără păianjeni

În alte cazuri, fără este folosit pentru a evoca ilimitarea, un spațiu virtual numai bun pentru a fi populat de ceva impalpabil: liniștea, credința, zborul, reveria.

Spuză de stele -
mănăstirea din vale e
fără margine

Deasupra mării
liniște fără margini -
și numai o stea

Fluture scăpat
Din plasa unui copil -
Zbor fără popas.

Zile albastre.
Sâmbete fără sfârșit
flori de plumeria căzând

Absența poate fi sugerată însă și prin felul în care întreaga înscenare a poemului atestă prezențe insolite, nepotrivite în locul evocat, care se substituie celor la care ne-am fi așteptat:

În lațul întins
pentru păsărele –
soarele toamnei

Liniște.
În plasa păianjenului:
luna, noaptea și eu

la fel de bine, cum poate fi subînțeleasă din alte lipsuri sau urme ale întîmplării:

E tristă curtea.
Nu mai scârțâie scara
sub pașii mamei

Doar pene pe jos.
Mîța-i sătulă: bestia,
să-nghiți un cântec...

În urma broaștei
un plescăit în noapte –
și luna în țăndări

Octombrie pe ducă.
Nu se aud greieri –
tic-tac de ceasornic

Nu-i loc de greieri.
S-a micșorat pămîntul –
...nici de visare

O vijelie –
păpădia a rămas
doar amintire

Cu un pas mai aproape de pustiul singurătății ne aduc, surprinse în scene bine regizate, prezența solitară și hieratică a sperietoarei sau sublimarea lucrurilor și întîmplărilor aievea în litanie nesfîrșită a greierilor.

Totul s-a cules –
doar sperietoarea
așteaptă noul an

Atât a rămas
din poveștile verii:
prispa cu greieri

Cel mai pregnant este semnalată absența prin adjectivele pronominale negative niciun, nicio. Lipsa este acum categorică, iar lucrurile absente sînt aproape mereu cele care dădeau viață locului și, prin dispariția lor, locul își pierde identitatea, se denaturează, devine deșert, se pustiește. La modul spiritual, își pierde rostul, noima, tîlcul. Devine de neînțeles.

Vin valuri vuind
dar nicio corabie
niciun pescăruș

Nicio scrisoare
în cutia poștală –
tîrziu de toamnă

Boare tainică -
niciun greier
în noaptea de vară

Niciun fluture
stârnit de vânt:
nu mă caută nimeni!

Păpușa oarbă.
Niciun copil să-i pună
ochi de sticlă

Amurg sângeriu
niciun bujor în grădină -
vântul, doar vântul ...

Nicio scrisoare de scris,
doar amintirea
ca un uliu: la pândă

Seară de toamnă –
în cuibul de pe casă
niciun cocostîrc

Marea numai vuiet de valuri, cutia poștală veșnic goală, noaptea de vară fără cîntecul de greier, adierile fără de gîze, jucăriile fără copii, amurgul fără acompaniamentul bujorilor, amintirile fără cei amintiți, seara fără păsări întoarse la cuib – toate-s lipsite de rost și viața-n preajma lor e doar deșertăciune. Chiar albul imaculat al ninsorii devine repetiție stearpă: Înc-o ninsoare / așezând albul pe alb – / fără niciun scop.

Alteori însă, aceeași absență cvasitotală devine un fel de cadru menit să pună-n valoare o prezență unicat: un zbor de pasăre, o umbră, o zi de împăcare între oameni.

niciun sunet în munți -
linia ușor curbată
a zborului de pasăre

O clipă umbra
în cădere pe clopot –
și niciun dangăt

Umbra unui nor
Pe clopoței albaștri
și niciun sunet

Niciun cerșetor
de ziua bujorilor –
pace-ntre oameni

În alte cazuri, lipsa numită dă contururi mai pregnante singurătății sau neputinței:

Dup-o absență -
zgomotul cheii în ușă
și niciun prieten

Liniște în zori –
pe-aleea troienită
nicio cărare

Niciun prieten –
bocancii rupți în prima
ploaie de toamnă

Buzunarul întors.
Nicio fărâmă de pâine
pentru vrăbii

Nu-mi pot potrivi
inelul destinului
pe niciun deget

Balta uscata –
peste podetul de lemn
niciun trecator

Uneori, printr-un joc de cuvinte și prin exploatarea unei situații se face doar o remarcă ironică.

Pe mal o broască
în ciocul unei berze –
și niciun sunet

De sfîntul Ignat –
niciun mistreț nu are
colții de argint

Niciun trecător
nu-și deschide umbrela –
prima ninsoare

culminînd cu deșertăciunea deșertăciunii, poetul fără epitaf:

Pe vechi mormântul
poetului niciun vers –
pustiu de iarnă