În poemele din volumul „Construiam o cetate în jurul părinților mei” (ed. Exil, Viena, 2009, ediție bilingvă, trad. în limba germană de Aranca Munteanu), Mircea Lăcătuș înscrie cercul întoarcerii spre sine în triunghiul: tată-mamă-iubită. Peste toată întinderea dintre copilărie și mormânt poetul întâlnește urmele sau vestigiile prezenței acestor figuri emblematice. Memoria devine fondul pe care se desenează posibilitățile unei noi creații a lumii, în spirit, sub raza tainei divine: „pământul se vede cel mai frumos/ de la înălțimea amețitoare a frunții/ un vas de lut dintr-un muzeu/ mi-a vorbit despre dumnezeire” (poem).
Este activată în cuvânt puterea imaginativă a copilăriei: „în copilărie ne jucam în curtea aceea interioară/ în care mirosea a igrasie/ eu desenam pe asfalt munți și tu săreai peste ei/ eu desenam pe asfalt fluvii și tu intrai în ele desculță” (între cer și pământ). Propriul chip apare consacrat într-o văpaie cerească, insuflată în mișcarea dăruirii părintești: „straniu vis am visat mamă/ aveați un copil și nu purta straie/ îl treceați de la unul la altul prin foc/ prin foc mamă și el nu plângea/ plângeai tu tăcut fără de lacrimi/ tata spunea ceva/ încâlcite vorbe spunea Doamne și nemaiauzite/ parcă acolo se rosteau pentru prima oară/ de bunăseamă că numai tu le înțelegeai mamă/ cine ești tu și cine e bărbatul acesta atât de trist/ de unde veniți și unde v-ați dus/ eu eram cel aruncat peste flăcări” (focul din vis).
O trăsătură constantă a figurilor este fulguranța apariției lor, de parcă viața lor ar fi contemplată de poet ca o clipă condensată, unică, cu toată tensiunea inerentă înfruntării indefinitului ce învăluie intrarea și ieșirea lor de pe scena acestei lumi.
Timpul și spațiul sunt modelabile, suferind contracții sau dilatări prin care se insinuează dinamica stărilor sufletești, modul de asimilare spirituală, calitativă și „în salturi”, a unei „prezențe în absență”: „când am intrat în casă/ tata era deja alb/ și odaia lui se făcuse mică/ mică de tot și înăuntru toate lucrurile tatei/ miroseau a depărtare” (pleacă timpul vine timpul). Figura tatălui este asociată cu inițierea într-o creativitate ce accesează forța interioară modelatoare: „liniștea îmi țiuia în urechi/ ca o sirenă de vapor/ lângă mine tata bătrân alb/ cum nu-l văzusem niciodată/ cu ce te muncești fiule mă întrebă/ uite tată cu piatra aceasta/ de două luni o șlefuiesc/ și de îndoitura ei nu sunt mulțumit/ fiule piatra se îndoaie mai bine/ din lăuntru în afară/ ce spui tu acolo nu înțeleg/ trebuie să intri în adâncul ei/ și să-i lucrezi mereu partea cea nevăzută/ niște bazaconii spui tu tată/ și am ridicat ochii spre el/ nu mai era acolo” (tata umblându-mi în pietre).
Imaginea paternă se metamorfozează până la a străbate și a se lăsa străbătută, până la a locui și a se lăsa locuită, până la a asimila și a fi asimilată, până la o aureolare de substanță hristică: „tata are cai mulți cai/ caii aleargă prin tata/ inima tatei e o stepă cu iarba crudă/ inima tatei e o fântână cu cumpănă/ caii beau apă din inima tatei/ inima tatei e o pădure tânără un crâng/ în inima tatei te poți ascunde de inima ta/ inima tatei e o stâncă de zahăr/ în ea îți poți săpa un mormânt curat/ și rostogoli la intrare un înger” (zece rânduri despre tata).
Relația este catalizată de o tăcere caldă, care reglează însăși percepția timpului: „în barcă stăteam mereu în față/ și răneam apa cu degetele/ pe acolo se scurgea cerul în mine (…) cu tata nu am avut dialoguri/ o tăcere caldă era între noi/ nu mi-a lăsat în scris nici o învățătură/ doar un ceas de buzunar argintat/ care merge înainte cu două anotimpuri” (tată și fiu).
Taina zidirii sacrificiale, din balada meșterului Manole, este transpusă aici în cercuri concentrice: jertfa centrală a mamei e dublată de jertfa tatălui, copilul fiind cel ce ridică la rândul său ziduri în jurul părinților: „inima mamei (...) se zidea singură/ în fiecare zi cărămidă după cărămidă/ tata sărutând-o cu privirea (...) eu sub cais construind metereze/ în jurul părinților mei zid peste zid/ numai caisul se făcea că nu știe nimic/ și mă ningea cu flori mari mari albastre” (construiam o cetate în jurul părinților mei).
Chipul mamei primește, la rândul său, aura unui personaj de poveste: „doar chipul mamei se conturează în mintea mea/ tânăr zâmbitor cu zăpada pe umeri” (reverie de iarnă). El răspândește acea taină a sacralității, ce luminează în întuneric și învăluie existența înconjurătoare, ca spre a o naște în lumina divină: „vezi tu măi mamă/ că primăvara vine și fără tine/ în grădina neîngrijită/ tot mai răsar ghioceii/ și câmpiile verzi/ se fac galbene de atâta păpădie/ ne făceai coroane din ele/ și ne declarai pe toți prinți/ tu erai regina noastră desculță/ cine să se mai roage pentru noi/ cine să ne lipească de icoane/ noaptea treceau prin casa ta/ toate trenurile fără de noi/ și tu țineai mereu lumina aprinsă” (încă un poem pentru mama).
În ciuda fragilității trupești, torentul dăruirii ei sufletești nu poate fi blocat de stavile fizice: „nici n-am apucat să mă prezint/ și aud vocea ofițerului tunând/ soldat cum a ajuns femeia aceasta aici/ și s-a dat un pas în stânga/ în spatele lui pe un scaun ședea mama/ avea ghetele și pulpana paltinului pline de noroi/ pe genunchi ținea o sacoșă neagră de mușama/ n-o văzusem de nouă luni de când plecasem de-acasă/ dorul de mine o adusese în pustietatea aceasta/ într-o pădure în mijlocul bărăganului/ nici un codru întunecat și nici un munte de cremene/ n-o pot opri pe mama să ajungă la mine i-am răspuns/ și care e omul în stare s-o țină în loc/ m-am repezit s-o sărut pe obraji și pe mâini/ s-a uitat la mine minute în șir/ zâmbind și plângând fără să spună ceva/ până într-un târziu când a reușit să scoată/ din trupul ei mărunt și obosit câteva cuvinte/ ce faci puiu’ mamii apoi a adormit/ cu capul pe brațele mele/ fetiță tristă cu ghetuțele și rochița murdare de stele” (mama mea).
Contemplăm aici cu uimire puterea dragostei, felul în care puterea lui Dumnezeu lucrează în slăbiciunea umană. Căci dragostea mamei se hrănește dintr-o rugăciune a inimii cu reflexe euharistice, ca o cutie de rezonanță a misterului chemării liturgice: „în fiecare seară Iisus/ lua cina cea de taină/ în lacrima mamei mele (…) genunchii ei/ se adânceau tot mai mult/ în bronzul clopotului/ de la mitropolie/ făcându-l să cânte/ tot mai duios/ tot mai departe” (la icoană).
Iubirea străpunge, cu modulațiile și schimbările ei de tonalitate, fondul tragediei umane: „din toate bătăliile numai iubirea ta m-a adus înapoi/ pentru fiecare rană aveai o lacrimă tămăduitoare/ nu e vina ta că acum zac sub această piatră de diorit/ am urcat pe stânca aceea să rup pentru tine o floare/ mult prea rară negrăit de frumoasă” (inscripție pe o stelă), fond marcat de dansul sincron al vieții și morții: „căutam cu piciorul desculț/ niște pietre ciudate/ în care am fi putut citi viitorul/ nu știam că între noi/ rostogolit de valuri pe țărm/ un albatros se descompunea/ încet încet” (la optsprezece ani am văzut marea). Suflul poetic cosmicizează în același timp corporalitatea, sub auspiciile unei sărbători a spiritului: „îmbracă-ți rochia de sărbătoare/ pune-ți bănuții în păr câți mai ai/ și să pornim împreună desculți/ spre soare răsare/ tu sprijinindu-te de brațul meu drept/ eu ținându-mă cu o mână de cer” (întoarcere).
Dilatarea de sine, expansiunea sub acțiunea dragostei capătă uneori trăsăturile unei neașteptate experiențe gulliveriene: „azi mi-am pus bocancii cei calzi/ și-am îmbrăcat pulovărul împletit de tine/ am ieșit în stradă umerii mei/ erau mai lați decât schönbrunnul/ călcam cu atenție să nu dărâm clădirile vechi grațioase/ și mai ales aveam grijă/ să nu strivesc sub bocancii mei galbeni/ oamenii care mergeau spre gară care spre aeroport” (viena la picioarele mele).
Înaintea iubitei, poetul pregustă menirea întrepătrunderii: „cel mai mult îmi place să fiu aerul rece/ care se împotrivește trupului tău/ atunci când alergi dimineața la șase/ prin ceața albastră din parcuri” (portret mișcat), cu o voluptate nelipsită de presimțirea dramatismului inerent întretăierii destinelor: „aș putea să urc prin călcâiul tău în spirală/ să mă odihnesc în pântecele cald/ să dansez în inima ta și să mă rog/ sus în odăile ochilor aș sta de vorbă cu tatăl tău/ el mi-ar povesti copilăria eu i-aș vorbi despre pietre/ apoi am deschide ferestrele rotunde/ și-am sări fiecare pe câte un nor/ ca pe niște motociclete/ și-am pleca fiecare în altă direcție lăsând în urma noastră/ dâre albe în formă de cruce” (aș putea).
Ecoul întâlnirii are o acoperire universală: „uneori pe acoperișul casei noastre/ se odihnește un albatros/ el știe că în inima mea vuiește marea/ și că oasele mele fragile/ sunt clădite din scoici cântătoare” (terra incognita). El înclină – a uimire și reverență – „axa lumii”: „astăzi orașul s-a înclinat ușor spre vest/ toate florile de prin case au alunecat la ferestre/ să privească spre gară/ unde dintr-un tren ticsit/ ai coborât tu proaspătă/ mirosind a iasomie” (o gară), survolând fulgerător vaste întinderi temporale, spre a-și contempla permanența: „demult piatra mormântului meu se va fi înclinat/ peste piatra mormântului tău așa închipuind/ o punte pentru gâzele cele mici din palma mea în palma ta/ și sub florile cele grele oasele noastre de sticlă” (podul de piatră); „într-o oală de lut tare veche/ eu o toartă tu alta/ tot încercând să ne strângem în brațe/ într-un mod cât se poate de elegant” (un fel de nemurire).
Paradoxal, în moartea cuiva nu ni se arată o însingurare a lui în raport cu lumea, ci o sporire a singurătății lumii de aici: „într-o zi orașul va rămâne singur” (plecări amânate). Erosul sculptează forme în materiale și stări opuse incandescenței creatoare, descoperind capacitatea unei inimi „lărgite prin dragoste” de a încăpea contrastele lumii: „am cioplit în gheață tot felul de figuri/ care îmi amintesc uneori de oamenii din orașul meu/ și portretul tău l-am cioplit/ m-am mirat ce bine te țin minte/ te-aș aduce în casă dar nu aș suporta/ să văd ochii tăi frumoși și atât de adânci/ cum se transformă încet încet în lacrimi” (insula e pe numele meu).
Atmosfera acestui eros încărcat de numinos ascunde o permanentă „luptă cu timpul”: „am jurat să nu mai pun cuțit pe părul meu/ și un pumnal să port la brâu nevăzut/ iar și iar să tai cu el tendoanele timpului” (la pas prin cetate). Este strădania poetului de a-l plasticiza poetic, și de a se plasticiza pe sine însuși, ca ființă deschisă, prin iubire, spre absolut: „dați-mi o daltă un ciocan și un munte/ și mai dați-mi o privighetoare/ care să cânte pe umărul meu/ și ziua și noaptea/ lăsați câteva stele să atârne mai jos/ mai aproape de inima mea/ ea are nevoie de lumina stelară/ și nici un spectator la bătălia mea cu mine însumi/ doar tu din când în când/ încetinind pământul” (bătălie).
În confruntarea cu sine, ferită de ochii lumii, căderile și accidentele însele devin prilejuri de a privi, ca printr-o lunetă a spiritului, la cele cerești: „azi am căzut în mijlocul drumului/ o mie de mașini au trecut peste mine/ nu știu unde eram cu gândul/ n-am reținut nici un număr/ doar cerul l-am văzut de o mie de ori mai aproape” (tot mai rar te întâlnesc la fântână).
Ca „o iolă în marea de oameni”, poetul „rupe din pâinea” unei experiențe trăite în vecinătatea hotarului lumii, unde își sculptează propria „poartă a sărutului”. Prin aceasta ne invită să trecem spre a descoperi, alături de el, „frumusețea ce va mântui lumea” (Dostoevski).


Florin Caragiu


(în: Florin Caragiu, "Poezia - pentru Omul Deplin", volum în curs de apariție)