Scurt istoric

Deși termenul de kigo a fost inventat pe la 1908, prezența anotimpurilor și referințele sezonale sînt de multă vreme atestate în cultura și poezia japoneză. Cea mai veche antologie de poezie japoneză, Man'yōshū, de la mijlocul secolului VIII, conține mai multe secțiuni dedicate anotimpurilor. Pe timpul primei antologii imperiale japoneze, Kokinshū, un secol și jumătate mai tîrziu, capitolele referitoare la anotimpuri au căpătat o extensie mai mare în antologie. Ambele antologii au avut însă și secțiuni pentru alte categorii precum poemele de dragoste, cît și poeme necategorisite.

Dincolo de faptul că preocuparea pentru natură este prezentă în tematica multor poeme, fără să supralicităm, trebuie să înțelegem că gruparea poemelor pe anotimpuri a fost un mod mai curînd arhivistic de a da o organizare culegerilor de poeme cu tematică foarte diversă. De pe la mijlocul perioadei Heian (aproximativ 1000 e.n.), odată cu apariția poemelor-în-lanț (renga) preocuparea pentru referința sezonală crește. Prin secolul XIII, se stabiliseră reguli foarte stricte pentru scrierea unui poem renga și structura sa formală preciza că aproape jumătate din strofe/legături, depinzînd de locul pe care strofa îl ocupa în poem, trebuie să includă o referință la un anume anotimp.

În acord cu aceste reguli, hokku (strofa de început) trebuia să includă o referință la anotimpul în care a fost scrisă acea renga. Este de înțeles că, avînd în vedere faptul că asemenea poeme erau scrise cu ocazia unor sărbători și festivaluri desfășurate la curțile princiare sau în așezămintele religioase, unde poeții și maeștrii erau convocați și găzduiți special pentru a da culoare evenimentului și printr-un poem renga, referința la momentul anului și la locul unde se desfășura el era văzută și ca un omagiu adus celor ce organizau festivalul și sărbătorii însăși.

O formă mai lejeră de poem-în-lanț, numită haikai no renga (poem în lanț “jucăuș”), a apărut pe la sfîrșitul secolului 15. Haikai-ul a fost poemul în lanț practicat și de Matsuo Bashō. Discipolii săi au cules, după moartea sa, versetele hokku pe care acesta le scrisese de-a lungul întregii vieți și le-au publicat într-o antologie separată.

Aproape de sfîrșitul secolului 19, hokku a fost complet separat din contextul poemului haikai no renga de către Masaoka Shiki, a fost revizuit și scris ca o formă independentă de poem numită haiku. El a reținut totuși ca un element structural al noului poem referința sezonală. În perioada Taishō (1912–1925) însă a început, chiar și în Japonia, o mișcare de eliminare a kigo-ului în întregime din poemele haiku. Astăzi, cele mai multe haiku-uri japoneze includ kigo-ul, deși multe haiku-uri scrise în alte limbi decît japoneza îl omit.

Termeni

Lucrurile reale sau cuvintele care le desemnează nu sînt kigo-uri prin ele însele. Unele dintre ele au însă un potențial virtual de a deveni kigo-uri.
Doar prezența într-un poem reușit le poate însă valida și consacra drept kigo

Kigo (cuvîntul sau referința sezonală) este considerat de o mare parte dintre cei ce scriu haiku sau se ocupă de problemele lui teoretice (în special în Japonia) obligatoriu într-un poem pentru a ilustra anotimpul. Astfel, cuvîntul kasumi (ceață, abur) indică primăvara, yusuzuni (răcoare de seară) desemnează vara.
El poate fi de-a dreptul numele anotimpului, dar și, cum se vede din exemplele de mai sus, un cuvînt care este asociat indisolubil cu un anume anotimp. Cuvintele kigo pot fi substantive, verbe sau adjective, dar și sintagme formate din mai multe cuvinte. Ele sînt asociate cultural, în memoria colectivă, cu anumite anotimpuri prin tradițiile reale ale vieții de zi cu zi, cît și printr-o îndelungă practică literară. Printre aceste genuri de cuvinte se găsește și categoria giyōji, care include termeni privind festivaluri, sărbători, vacanțe, obiecte asociate acestora.

Lucrurile reale sau cuvintele care le desemnează nu sînt kigo-uri prin ele însele. Unele dintre ele au însă un potențial virtual de a deveni kigo-uri. Doar prezența într-un poem reușit le poate însă valida și consacra drept kigo. Cuvintele sînt promovate la rang de kigo prin talentul celui ce le-a folosit într-un haiku de calitate. Obligația morală a celor care întocmesc liste de kigo-uri este să le culeagă realmente din poemele deja scrise.

Anotimpurile în sine simbolizează cu predilecție anumite stări de spirit și dispoziții emoționale. Iarna este asociată cu durerea, mîhnirea, răceala și moartea care răzbat din imaginile zăpezii, gheții, pomilor goi. Dar, la fel de bine, pot induce stări de liniște, de calm și puritate. Cuvintele și sintagmele care evocă vara sugerează vivacitate și căldură, iubire și pasiune, dorință. Toamna este de obicei înfățișată de imagini ale destrămării și degradării, pe un fond emoțional al pierderii, regretului, sîrșitului. Umbrele și tainele lor fac din acest anotimp unul plin de mister. Primăvara, în schimb, este un anotimp plin de conotațiile tinereții, inocenței, zăpăcelii îndrăgostite.

Prezența unui cuvînt extras dintr-o listă de kigo-uri într-un poem nu face din el în mod automat un haiku. Cuvîntul, valid în poemele de unde a fost cules, poate fi folosit fără har și atunci își pierde valoarea.În loc să cauți servil un kigo în liste, mai bine ești atent la intuiția ta care poate lansa un kigo nefolosit pînă atunci.

Kiyose este numele listelor de cuvinte sezonale pe care poeții japonezi le-au folosit drept kigo în poemele haiku. Nu este vorba de liste întocmite arbitrar pentru a indica doritorilor ce cuvinte ar putea folosi drept kigo, ci de kigo-uri folosite deja în poeme și deci atestate prin întrebuințare și doar culese de cei care le-au antologat întocmind listele.

Saijiki este denumirea unei antologii de haiku care este concepută și realizată pe anotimpuri. Astfel de antologii conțin și liste ale cuvintelor sezonale (kiyose) cu explicația sensului acestor cuvinte (hon’i), care în literatura japoneză este una cu totul specifică.

Antologiile moderne sînt împărțite în mai multe părți: cîte una pentru fiecare din cele patru anotimpuri, una pentru Anul Nou și una pentru teme nesezonale (muki). La rîndul lor, fiecare secțiune este divizată pe categorii tematice: anotimpul, pămîntul, umanitatea, ritualuri/obiceiuri (tradiții, sărbători, evenimente), animale și plante.

Kidai este o temă sau un subiect sezonal pentru poemele lirice nipone. Diferența între kigo și kidai este în primul rînd una tehnică. Kidai este un element de organizare a listelor de kigo-uri. Saijiki și kiyose sînt de fapt un fel de dicționare în care kigo-urile sînt grupate alfabetic, după temele (subiectele) pe care le ilustrează. Aceste teme pot fi înțelese ca articole de dicționar pentru care kidai este numele unui articol (headwords = cap de listă) sub care pot fi grupate mai multe kigo-uri cu aceeași temă. Din acest punct de vedere deci, kidai este un termen folosit pentru clasificarea și arhivarea a kigo-urilor.

Al doilea mod de a înțelege diferența ține de aspectul noțional, abstract al kidai-ului. El desemnează tema (activitatea, evenimentul, subiectul) caracteristică unui anotimp, în timp ce kigo este expresia concretă, verbală a acesteia culeasă din poeme deja scrise. Cuvîntul care desemnează o temă, poate fi sau nu prezent și atestat și el ca un kigo în poeme. Dar tema respectivă poate fi ilustrată și de alte kigo-uri ca variante expresive ale ei. Kidai este deci numele unei categorii de cuvinte și sintagme folosite în poeme și grupate pentru o mai lesnicioasă accesare a lor în dicționare, kigo fiind o apariție efectivă (ilustrînd tema numită de kidai) într-un poem.

Hon’i este o categorie estetică exprimînd caracterul esențial, semnificația principală a unui fenomen sau lucru (desemnat printr-un cuvînt sau o sintagmă). Mai precis, nu atît ceea ce cuvintele respective denotă și se găsește într-un dicționar explicativ oarecare ca sensuri ale cuvîntului respectiv, ci conotațiile responsabile de derapajele simbolice ale sensurilor, de ceea ce ele sugerează doar. Doar această aură este responsabilă de efectul estetic real al kigo-ului: crearea unui fundal sezonal și, astfel, a unui context emoțional al poemului, înglobarea evenimentului pe care-l surprinde poemul într-o atmosferă străbătută de efluvii care iradiază din cuvîntul respectiv.

Fără deplina înțelegere a sa este dificil să apreciezi utilitatea kigo-ului. Explicațiile cuprinse în saijiki încearcă să surprindă tocmai fundamentul cultural al cuvintelor folosite ca kigo, aura lor emoțională și spirituală.

Spre exemplu: simbolistica principală a lunii (hon’i-ul său) este în poetica niponă anotimpul toamnei; atunci cînd poetul vrea să exprime luna în legătură cu un alt antotimp, trebuie să redea explicit momentul (haru no tsuki); de asemenea, floarea (hana) simbolizează în principal primăvara, având regim identic cu luna pentru alte situații; la fel, cuvîntul tabi presupunea o jale, un dor puternic de capitală. În Japonia, nobilimea, aristocrația și funcționarii de toate rangurile se simțeau puternic legați de curtea imperială, de viața administrativă și spirituală pe care o duceau, încît numirea, plecarea în postul din provincie și călătoria (tabi) generau un sentiment profund de tristețe, regăsit de altfel în multe poeme.

„Cred că înaintașii noștri au observat natura și au tras concluzii asupra felului în care evoluează vremea, viața lor depinzînd de felul în care citeau semnele ei. Ei au folosit o mulțime de cuvinte sezonale pentru a descrie în detaliu și cu emoție observațiile lor și a le transmite urmașilor. Dar aceste cuvinte nu sînt kigo. Există multe cuvinte sezonale care n-au devenit niciodată kigo. Dar cum poate fi schimbat un cuvînt sezonal într-un kigo? Un cuvînt sau o expresine trebuie să fie folosită într-un haiku pentru a deveni un kigo, și trebuie să existe un autor care să facă această transformare.” (Gabi Greve)

Puterea kigo-ului

Cea mai mare parte a japonezilor care se interesează de haiku este convinsă că fără kigo acesta nu există. Iată părerea lui Kuroda Momoko:

"Știți în ce constă adevărata puterea a unui kigo? Aceste cuvinte nu aparțin autorului unui poem, ele nu aparțin lui Bashō, Issa sau Kyorai. Ele ne aparțin nouă, tuturor. Cuvintele sezonale sînt comorile noastre naționale. Ele sînt ca bijuteriile, lustruite și făcute tot mai prețioase cu timpul. Unele cuvinte sezonale sînt în uz încă din perioada Edo. Cînd alegi una din aceste bijuterii și o folosești într-un haiku, ea este mai bogată cu toată istoria pe care o conține. Ele sînt conștiința comună a poporului nostru. Ele înglobează esența vieții japonezilor.”

Și asta pentru că, așa cum spune Asatarō Miyamori în O antologie de haiku vechi și modern din 1932:

“Japonezii sînt iubitori pasionați de natură. Fiecare trăsătură, fiecare etapă, fiecare schimbare a naturii în decursul celor patru anotimpuri impresionează puternic delicatul lor simț estetic. Să nu vorbin decît despre picnicurile la care sînt admirate florile de cireș obișnuite printre oamenii simpli sau de rang înalt, tineri sau bătrîni; japonezii vîslesc în bărci de plăcere pe mare sau pe lac pentru a privi luna plină; ei urcă pe dealuri pentru a admira priveliștea “lumii de argint” a zăpezii; privesc rîurile în întuneric pentru a contempla licuricii; urcă adesea munții împăduriți pentru a se delecta cu bogata broderie a chiciurei așezate pe frunzele de arțar; ei asculta uneori în extaz cîntecul broaștelor, despre care Ki no Tsurayuki, un vechi poet, spunea: ‘sălașul din apă al broaștei – toate lucrurile vii cîntă’. În serile de toamnă, insecte cîntătoare aduse în colivii sînt vîndute pe tarabele din stradă; și populația orașelor le ascultă ca să audă ‘vocile toamnei’. Și firesc, oamenii de gust, cu predilecție poeții, sub impulsul momentului, bucurîndu-se de aceste scene, compun versuri.”

Japonezii au fost totdeauna și au rămas extrem de conștienți de schimbarea anotimpurilor. Cu timpul, multe caracteristici ale vremii, flori, fructe, animale și obiceiuri au dobîndit în conștiința lor legături indisolubile cu un timp sau altul al anului. Chiar și lucrurile prezente în întreg anul sau în cea mai mare parte a lui, ca luna, ploaia și broaștele, reprezintă, prin convenție poetică, un timp anume (luna, dacă nu este specificată altfel) se referă totdeauna, prin convenția japoneză, la luna plină (a recoltei) de la mijlocul lui septembrie. Într-un anume fel, în mentalitatea japonezului, a menționa ceva înseamnă a evoca toate asociațiile lui cu anotimpul în care el își atinge apogeul.

Pentru Patricia Machmiller, kigo-ul este un procedeu poetic care a fost dezvoltat la un înalt nivel prin tradiția japoneză a haikai-ului. Dar puterea lui este disponibilă în orice limbă. Ea este o putere latentă, existentă în orice cultură și în orice limbă, care poate fi exploatată de către autorii de haiku chiar fără codificarea sau autorizarea unor saijiki oficiale.

Honkadori sau variația aluzivă înseamnă folosirea de către un poet a unui cuvînt, a unei expresii, a unei idei preluate de la un poet renumit și aducerea acestora într-un poem propriu, într-o formă relativ nouă, păstrînd elementele ce indică sursa.

Existența acestui procedeu legitim, care nu este acuzat de plagiat sau de lipsă de originalitate, arată înclinația autorilor japonezi spre un fel de continuitate a spiritului poetic care este mai atent la a face mereu legătura cu ceea ce a acumulat deja tradiția poetică decît la a aduce noutăți șocante care să provoace rupturi cu trecutul.

Încercînd să explice intenția și rolul kigo-ului în haiku, Hasegawa Kai spune: “Kigo-ul, care realizează funcții importante în haiku, a crescut din solul ideii că oamenii sînt parte a naturii. Anotimpurile sînt rezultatul mișcării de revoluție a pămîntului în jurul soarelui și prima funcțiune a kigo-ului este legată de acest fapt. Incluzînd kigo-ul în haiku, ritmul mișcării de revoluție a pămîntului este încorporat poemului. A doua funcțiune este aceea de a introduce în haiku o lume în expansiune. Toate cuvintele sînt produse ale imaginației, dar kigo-urile, în particular, sînt forme cristalizate ale imaginației. Sîntem capabili, de pildă, să cutreierăm liberi prin universul conținut înlăuntrul kigo-ului hana (floare, în special de cireș).”

Trebuie să includă haiku-ul un kigo?

În poemele renku jumătate dintre strofe nu conțin cuvinte cu referință sezonală. Deși sînt înșiruite după scheme riguroase, jumătate din strofe au precizate alte teme. Strofele de început, hokku, conțineau însă această referință. Astfel, din cele o mie de hokku dintr-o culegere a lui Bashō, doar zece nu aveau kigo. Shiki, cel care a lansat haiku-ul ca un urmaș al strofelor de început, hokku, a păstrat regula referinței sezonale și, din cele cîteva mii de haiku-uri scrise de el, doar cîteva sute n-au kigo.

La începutul secolului XX, o serie de poeți japonezi precum Kawahigashi Hekigoto, Ogiwara Seisensui, Noguchi Yonejiro, Taneda Santōka, Ozaki Hōsai, Nakatsuka Ippekirō și Ban'ya Natsuishi, s-au arătat mai puțin interesați în ce privește unele aspecte tradiționale ale haiku-ului printre care și kigo-ul. Cîțiva, ca Hekigoto și Seisensui, s-au opus insistenței cu care era cultivat kigo-ul, deși multe dintre poemele lor îl foloseau.

Schimbarea atitudinii acestor autori s-a datorat atît influenței literaturii occidentale, cît și schimbărilor produse în viața japonezilor odată cu apropierea de civilizația modernă. În 1873, calendarul tradițional japonez a fost înlocuit cu cel gregorian, iar sărbătorile care erau asociate cu vechile date calendaristice au fost decalate. Lucru știut și de la noi, unde unii tradiționaliști țin încă sărbătorile religioase pe stil vechi. Acum a devenit mai evident pentru autorul de haiku japonez că kigo-urile tradiționale țin mult mai mult de o convenție literară decît de realitatea vremii și a schimbărilor ei din întreaga țară. Japonia este o țară așezată între latitudini care fac ca venirea primăverii, spre exemplu, să fie întîrziată în nord cu mai mult de o lună față de sud. Devenise limpede că asocierile codificate în literatura admirată erau mult mai poetice decît realitatea climatică.

Odată cu expansiunea haiku-ului în afara Japoniei, problema kigo-ului a devenit acută. Au existat autori, fascinați de unicitatea inconfundabilă a spiritului japonez, care au încercat să scrie poeme după tipicul kigo-urilor găsite în saijiki-urile japoneze. Deși ceea ce făceau părea caraghios, servil și, desigur, pueril, aceștia au vrut să acrediteze astfel ideea că nu se poate scrie haiku decît în spiritul și cu recuzita japoneză. Doar o mică parte din kigo-urile folosite de japonezi sînt însă universale. Realitățile climatice și culturale diferite ale altor locuri, popoare și limbi au impus folosirea altor cuvinte și sintagme care să le poată simboliza pe acestea și care să fie înțelese spontan în cadrul fiecărei comunități.

În această situație, autorii din afara Japoniei s-au împărțit în două: unii au declarat că kigo-ul nu este necesar pentru haiku, alții au căutat, cum era și firesc, o adaptare a lui la condițiile locale ale fiecărei comunități etnice și culturale.

Prima orientare argumentează renunțarea la kigo prin faptul că el ar fi mai curînd manifestarea unei caracteristici proprii doar spiritului japonez care împiedică universalizarea haiku-ului. La aceasta adaugă diferențele climatice și culturale pomenite mai sus, cît și faptul că sensibilitatea omului contemporan a devenit una citadină care nu mai este atît de impresionată de fenomenele naturale, așa cum și civilizația actuală nu mai este afectată de vicisitudinile vremii pe care le resimțeau atît de profund înaintașii.

Ca urmare a celei de a doua inițiative, care recunoaște doar kigo-ul adaptat la condițiile specifice fiecărei comunități culturale, s-au acumulat o mulțime de haiku-uri, scrise de autori care au folosit kigo-uri specifice arealului lor cultural, altele decît cele folosite de japonezi. În plus, autorii din afara Japoneiei sînt mai sensibili la cuvinte ca răsărit, seară, amiază, bătrîn, adolescent, obosit sau treaz care împrumută poemelor o mireasmă emoțională ce poate fi echivalentă cu contribuțiile cuvintelor sezonale în japoneză. Ei sînt mai puțin atașați de necesitatea cuvintelor sezonale ca autorii japonezi și pot “fixa” haiku-ul lor într-un alt ciclu: ciclul zilei sau al vieții, poate, mai degrabă decît cel al anotimpurilor.

În 1996, a apărut și prima antologie internațională saijiki întocmită de William J. Higginson și intitulată Haiku World. Volumul cuprinde peste o mie de poeme scrise de 600 de autori din 50 de țări în 25 de limbi diferite. Adaptarea kigo-ului la condițiile locale a primit astfel nu doar confirmarea poemelor scrise astfel ci și o consacrare printr-o primă lucrare care le dă girul unei autorități în materie de haiku.

Tot în direcția susținerii acestei evoluții, din 2004 funcționează blogul intitulat World Kigo Database, administrat de dr. Gabi Greve, curatorul muzeului Daruma, care, dincolo de preocuparea pentru kigo-ul originar japonez, stimulează și listarea și explicarea kigo-urilor folosite de autorii de haiku din toată lumea. Se află deja pe site saijiki din Alaska, Australia, Canada, Chesapeake Bay, Europa, Florida, Germania, Ghana, Hawaii, India, Irlanda, Kenya, zona tropicală, New England, America de Nord, Romania, Filipine, Sonora, America de Sud, Emisfera Sudică, Taiwan, Trinidad și Tobago, Turcia, Yemen. Nu este însă deloc sigur că kigo-urile din listele trimise au fost extrase din poeme scrise și nu au fost întocmite doar dintr-un elan etnic al etalării specificului cultural fără oboseala de a vedea dacă ele au fost realmente folosite în haiku-uri.

Singura sursă românească demnă de încredere în această privință este antologia sezonală de poezie zen întocmită de Șerban Codrin și intitulată Stîlpi de felinar, care poate fi găsită online în BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI. Este vorba într-adevăr de o antologie în care poemele selectate sînt grupate pe cele patru anotimpuri, al cincilea fiind destinat Anului Nou. În fața fiecărei selecții există o listă de kigo-uri (kiyose) extrase chiar din poemele selectate și adunate sub titlurile Anotimpul, Cerul, Pămîntul, Umanitatea, Ceremonii, Bestiarium, Herbarium. Pentru cel care va dori să realizeze, măcar parțial, un adevărat saijiki, pe cîte un anotimp sau pe cîte o secțiune din cele enumerate mai sus, cu comentarea fiecărui kidai și kigo, materialul este deja adunat.

O alternativă la kigo

În urma Primului Simpozion Internațional de Haiku ținut la Tokyo în august 1999, a devenit clar că, deși haiku-ul este cea mai practicată formă de literatură în lume, el trece printr-o adevărată criză. Jim Kacian spune în urma participării la întîlnire: „Japonezii au examinat mai atent rolul pe care ar fi avantajos să-l joace în dezvoltarea în continuare a acestei forme literare dincolo de pierderea propriei hegemonii culturale asupra lui. Acestea nu sînt probleme simple, haiku-ul fiind probabil pe locul întîi în exportul cultural al Japoniei, a observa proliferarea lui în culturile străine fără a o influența este echivalent cu a o lăsa să-și găsească singură propriul curs. Asta înseamnă a nu avea nicio influență asupra felului în care haiku-ul va evolua în viitor în afara activității individuale a poeților ca exemplare de excelență asupra sa – pe scurt, o influență egală cu cea a restului lumii.”

Dacă asupra altor probleme s-a putut discuta mai degajat, era de așteptat ca asupra kigo-ului să nu se poată realiza un consens: kigo-ul conținea adevărata încărcătură culturală a modului în care e percepută Japonia. „Conferințele rezolvă rareori asemnea probleme și n-a fost altfel nici aici. Totuși, faptul că astfel de probleme sînt cît de cît discutate sugerează o conștientizare care nu era prezentă în comunitatea internațională de haiku cu doar cîțiva ani înainte. Ceea ce era considerat inviolabil pînă de curînd a ajuns să fie pus în discuție. Aceasta cred că reflectă faptul că atît de mulți oameni scriu haiku azi, în atît de multe locuri, cu atît de multe nevoi diferite și cu conținut atît de divers de comunicat. Și pentru că haiku-ul a devenit atît de internațional, este normal ca aceste subiecte să fie luate în considerație, astfel încît ceea ce este cu adevărat esențial și universal pentru această formă de poezie să poată fi distins de ceea ce e doar local.”

“Kigo-ul face apel la cel mai extins nivel posibil al experienției umane și dă posibilitatea poemelor să se deschidă în afară chiar în interiorul contextului în care această experiență este întîlnită. Haiku-ul, așa cum s-a dezvoltat, e de neconceput fără existența unui sistem formal al kigo-ului care să-l sprijine” – spune Jim Kacian care susține însă și că: “De cînd haiku-ul aspiră la un statut internațional, elementul care să-i permită să se deschidă nu trebuie să fie limitat la adevăruri și observații ale unei singure culturi, ci trebuie să fie dispus la o înglobare mai universală. În continuare, el trebuie să rămînă deschis pentru a permite creșterea din aporturi viitoare ale altor culturi și experiențe pe care haiku-ul nu le-a întîlnit.”

Universalizarea kigo-ului poate însemna pierderea preciziei datării (un anume moment calendaristic, și el de multe ori ținînd mai mult de o convenție poetică tacit acceptată), dar și lărgirea ariei acceptării lui acolo unde oamenii pot avea experiențe similare (decalate poate ca moment al anului). Floarea de cireș (poate nu aceeași specie ca sakura) generează experiențe nu numai pentru toți cei care se bucură de ea la ei acasă, dar chiar și pentru cei care au întîlnit-o doar într-un film sau într-o carte. Înțelesul kigo-ului se deschide astfel spre o experiență mai puțin limitată și mai puțin rigid codificată. „Kigo-ul este fermentul care face ca aluatul haiku-ului să crească. Aproape toți oamenii au avut o experiență legată de ploaie, de vînt, de zăpadă sau secetă și aproape toți au auzit sau au văzut fotografii ale tornadelor sau inundațiilor. Această experiență împărtășită este cea care face astfel de elemente să funcționeze pentru atît de mulți oameni. Ceea ce nu poate fi la fel de evident este valoarea plasată asupra unor astfel de elemente în culturi diferite.”

Jim Kacian consideră că există o alternativă la existența în haiku a unui kigo. El pune în evidență faptul că există deja suficiente poeme care funcționează ca haiku-uri deși nu au kigo (poeme care, de obicei, sînt expediate sub numele de senryu sau haiku-uri nonsezonale), dar conțin cuvinte cheie, care îndeplinesc aceeași funcție ca și kigo-ul. Cuvintele cheie nu pot fi asociate neechivoc cu vreun anotimp sau pot fi asociate cu toate, ele sînt însă capabile să evoce o întreagă atmosferă care face ca poemul să crească din interior, să dospească de sugestii și aluzii, poate chiar mai mult decît ar face-o un kigo oarecare.

Poemele de mai jos, alese pentru a ilustra ideea cuvintelor cheie, în cazul lor fire de praf sau victime înfometate, nu trimit evident la niciun anotimp, dar sînt apte să surprindă un moment haiku și să evoce un întreg univers aluziv care să umple spațiul interior al poemelor de zvonul prafului și pulberii care se așterne peste tot ce a fost, ca și de acela al ororilor războiului și al incredibilelor resurse ale omului.

my best friend died—
some tiny grains of dust
on our chessboard

cel mai bun prieten e mort -
cîteva fire de praf
pe masa noastră de șah

Robert Bebek

deserted town—
hungry war victims
feed the pigeons

oraș pustiu -
victimele înfometate ale războiului
hrănesc porumbeii

Mile Stamenkovic

Victimele războiului găsesc în ele suficiente resurse de candoare și speranță încît să hrănească porumbeii, simboluri ale păcii. Dacă nu cumva, asta poate doar în traducerea românească, trupurile lor au devenit, fără să și-o dorească, doar hrană pentru păsările cerului.

În cele din urmă, se poate spune că kigo-urile nu sînt decît o submulțime a cuvintelor cheie. Funcționînd la fel ca kigo-urile, cuvintele cheie realizează acel element structural care-i asigură haiku-ului spațiul interior de reverberație necesar pentru a-și atinge nivelul simbolic.

Bibliografie:

William Higginson, Haiku Handbook: How to Write, Share and Teach Haiku
Bruce Ross, A Writer’s Guide to Haiku and Related Forms
Kenneth Yasuda, The Japanese Haiku
Jim Kacian, Beyond Kigo: Haiku in the Next Millennium
Gabi Greve, Workd Kigo Database
Wikipedia, Kigo
WordIQ, Kigo - Definition
In the moonlight a worm, Seasons and the kigo, the season-word