agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5246 .



“George Ivașcu a vrut să facă din mine un gazetar mare”
articol [ Interviuri ]
interviu cu scriitorul și omul politic George Muntean (17 noiembrie 1932 – 01 iunie 2004)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adjudeanu ]

2012-01-28  |     | 



Absolvent al Facultății de Litere a Universității din București în 1959 a devenit în același an cercetător principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române. A lucrat ca redactor la Contemporanul (1959-1968), redactor șef al „Revistei de Istorie și Teorie Literară” a Academiei Române (1974-1979), membru al Uniunii Scriitorilor, prim-vicepreședinte al “Asociației Culturală Pro Basarabia și Bucovina” și al Asociației Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român „Astra”. Ca om politic a fondat în 1992, Partidul Democrat de Centru, care în 1996 a fuzionat cu Partidul Pensionarilor din România. A îndeplinit funcția de președinte de onoare al Partidul Pensionarilor din România (2000-2001).
Este deținător al mai multor premii și diplome printre care: Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1977) pentru lucrarea colectivă "Independența României"; Premiul pentru critică literară al revistei „Literatura și Arta” Chișinău (1993); Medalia Națională Eminescu (2000); Diploma de Excelență și Premiul Mihai Eminescu „Teiul de Aur” Botoșani-Ipotești (2002).



- Descrieți-mi, domnule George Muntean, cât de cât cronologic, etapele pe care le-ați parcurs, până ați devenit critic literar și cum s-a realizat această carieră în activitatea de creație?
- Orice activitate este creatoare, dacă produce un minim de valoare. Aceasta este una din condiții. Sigur, există activități continue, cum ar fi mâncatul, îmbrăcatul, spălatul, mersul la service chiar, sunt activități de rutină. Creația începe în măsura în care omul se implică și ca personalitate. La mine n-aș zice că este un caz aparte, dar este un caz cu mai multe dimensiuni, în sensul că, în tinerețea mea, când eram elev, visam să fac biologie – era îmbinarea asta viață-filosofie. Din rațiuni practice aș fi vrut să fac medicină. S-a întâmplat c-au venit la liceu, la Rădăuți un număr de cadre didactice de la “Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie (I.A.T.C.)” pentru un fel de examen prealabil de admitere. Culmea este că am fost ales singurul pentru secția regie de film, din fosta regiune Suceava, care cuprindea și Botoșanii, ceea ce m-a uimit de-a dreptul. M-am documentat, am venit aici la cinematografie și am intrat cu excepțional. Erau enorm de mulți candidați, încât mi-am zis atunci că românul nu este născut poet ci artist de cinema. La sfârșitul anului m-au dat afară, nici nu știu bine de ce, pentru că, deși intrasem cu excepțional – mi-au dat și poza în “Viața Capitalei” de atunci – apăruse romanul “Bietul Ioanide” al lui Călinescu, roman care m-a fascinat. Întâmplarea mi-o explic și nu prea. Și am făcut un scenariu pentru examenul de sfârșit de an. Romanul a fost incriminat foarte vehement ca simpatizând cu legionarii, ceea ce nu era adevărat, dar acum e altă perspectivă și, m-am trezit victima acestei afaceri. Venisem îmbrăcat țărănește și am fost confundat cu cei din “Sumanele Negre” – o organizație, de altfel democratică a studenților, dar făcută legionară pentru că le trebuiau victime. La momentul aceala eu eram o victimă. Nu aveau, personal, nimic cu mine. Era nevoie de victime. O tâmpenie îngrozitoare a vremii și m-au dat afară. Cu toate protestele lui Victor Iliu, care mi-a fost professor și avea un fel de simpatir pentru mine, cu tot “ilegalismul” lui, cu toată competența lui, nevoia de victime era mult mai mare decât adevărul. Și, astfel că, în toamnă am intrat la “Institutul de Literatură și Critică Literară Mihai Eminescu”. Deci, am ajuns în partea, oarecum, a meseriei mele de astăzi. Am intrat acolo – desigur că m-a durut această eliminare nedreaptă și, țin minte că Sorin Titel, care și el a fost dat afară pe alte criterii, nu pe cele politice, a început să plângă. Și i-am zis: “Dacă începi să plângi, te bat. Nu trebuie să plângem în fața călăilor ăstora!” Dar erau don quijotismele vremii. Am terminat institutul acesta, dar nu ca institut separat, ci ca o secție la “Facultatea de Filologie”. Doar atunci ei s-au trezit: “Ce ne facem cu 50 de scriitori anual?” Cam atâția eram într-o serie. Tot aici era posibilitatea să fim vărsați în învățământ, cum s-au și dus mulți. Pe mine m-a luat Ivașcu la “Contemporanul”. În toamnă m-a chemat Călinescu la Institut să-mi dau examenele. Ele erau de o severitate îngrozitoare, eram 37 pe un loc. S-a întâmplat că am biruit și nu era acolo oricine: profesorul Stoleru, Florin Mihăilescu, Dumitru Petrescu, care a murit, și mulți alții. Era o competiție riguroasă. Aș zice că am avut noroc, fiindcă am intrat în gazetăria de vârf, la “Contemporanul”, care, atunci era gazeta numărul unu a României. Sigur, nu punem la socoteală “Scânteia”, care era numărul unu prin forța partidului, dar, valoric vorbind, “Contemporanul” era aproape o școală. Și dincolo, la Institut, unde am stat cinci ani în preajma lui Călinescu, a fost un alt mod de formare. În plus, fiindcă m-a luat Călinescu la Institut, Ivașcu a zis: “De azi înainte, <> o va face George Muntean și sectorul bărboși. În sectorul bărboși erau, în terminologia gazetărească, personalitățile de mâna întâi. Și așa se face că, în toți acești cinci ani cât am stat pe lângă Călinescu, îl vedeam pe acesta – pe lângă ședințele de sâmbătă, ca la „Junimea”, gândea el – uneori îl vedeam și de cinci-șase ori pe săptămână cu corecturile și cu micile observații venite de la „Direcția Presei”, cenzura de atunci. Pentru mine a fost extrem de importantă această meserie învățată cu Călinescu și cu Ivașcu. Ivașcu voia să facă din mine un gazetar complet, își imagina el, și mă muta de la o secție la alta și nu mă prea acomodam. În ciuda aparențelor, mă acomodez greu în adâncime. Și-atunci, am făcut simultan istorie literară, teorie literară, am inventat chiar și un sistem de clasificare a artelor, pe care l-am publicat într-un volum. Gazetărie foarte intensă și multă. Am rămas și marcat de această gazetărie, dar am cunoscut foarte mulți oameni datorită lui Ivașcu și Călinescu. Adică, aproape oriunde mă duceam, o făceam în numele lor.
În 1968, Ivașcu a vrut să mă oprească, deoarece, la un moment dat, se desființaseră jumătățile de normă, spunându-mi să rămân, că mă face adjunct. Atunci eu i-am spus: „Dom` profesor, uitați-vă, de la „Academie” la „Contemporanul” oricând, dar invers e mai greu”. Și el a zis: „Bine, ai dreptate, du-te”. Și am rămas la Institut până m-am pensionat. Acuma, aici intervin mai multe preocupări. Preocuparea mea, aș zice esențială, s-a axat pe problematica acestor frontiere nedrepte ale României. Mi-a fost cunoscută meteahna de multă vreme. Þin minte că Ștefan Pascu, academicianul de la Cluj, când am scris un capitol mare dintr-o lucrare colectivă, despre independența României, pentru care am primit și „Premiul de Stat”, mi-a zis: „Nu, te rog, nu numai despre Bucovina”. Adică, mi se lipise cumva această etichetă. Înainte de asta am fost implicat în diverse manifestări culturale și științifice, care erau adesea pretext ca să cunosc niște oameni. De pildă, cu fostul președinte al Kirghiziei, care era un bun istoric, am avut o relație foarte apropiată. Fiind și el băgat cu forța în Uniunea Sovietică, avea și el, ca și mine, sentimentul nedreptății.

- Considerați că acei cinci ani petrecuți lângă Călinescu au reprezentat o facilitate pentru întreaga dumneavoastră carieră?
- Nu. Un prilej. Întâi , știam că monstrul, cum îi ziceam noi cu devotement, mă citește. Asta mă obliga la o anume rigoare, la o anume atitudine, cași exigența lui Ivașcu, care nu publica orice prostii. Ivașcu ne zicea, mai în glumă, mai în serios, „că un redactor la „Contemporanul” trebuie să scrie de trei-patru ori pe an ca să vadă lumea că n-a murit sau că nu l-am dat afară”. În rest, bărboși și tineri, dar zicea: „....tinerii nu mi-i filtrați”. Avea un geniu al descoperirii, pur și simplu uluitor. Cam tot ce este valoare, oameni ajunși la 70-80 de ani, au trecut prin „Contemporanul” sub grija lui. Sigur că mi-a prins foarte bine. Îmi pare rău că nu am prins să mă certe. Vroiam să văd ce mi-ar zice. Știu că avea o părere acceptabilă. Când a ieșit Dinu Pillat din închisoare și l-a adus Călinescu la Institut, a venit acolo după ședință, în pauză. Ședințele începeau riguros, sâmbăta la ora 9. Mai bine mureai decât să întârzii. Rigoarea punctualității mergea până-ntr-acolo încât îi dădeam telefon: „Dom` profesor, vreau să vin pân` la dumneavoastră”. El zice: „În ce problemă?” Uneori testam terenul și-i spuneam: „Eh, vă spun când vin”. Pregătea el ceva, să nu-și piardă vremea. Îmi ținea o mică prelegere sau discutam un anume subiect. Era un om foarte riguros. Toate acestea au contribuit substanțial la formarea mea, mai ales că din facultate ieșisem cu o pregătire destul de aproximativă, fiindcă în 1956 vroiam mai puțin marxism, mai puțină limbă rusă și mai multă cultură universală, cultură română. Am scăpat ca prin urechile acului de pușcărie. Asta am făcut în bună măsură la Călinescu, împreună cu el. Desigur că m-a marcat, nici vorbă, toată isprava asta. De asemenea, de mic m-au marcat foarte intens, nu cu clarviziune, cele întâmplate în `44. Când ne-am întors din evacuare – eu sunt din Bucovina, la o jumătate de kilometru până la actuala graniță cu Ucraina – mi-am dat seama dintr-odată că locul unde mergeam și mă jucam, unde pășteam vitele și oile, cu caii și-i apăram de muște cât se-ncărca căruța, mi-era interzis și n-aveam nici o explicație. Mă simțeam dator să-mi pun întrebarea, la modul unui copil de 12 ani: „Ce s-a întâmplat? De ce comedia asta sinistră, care se joacă cu noi?” În plus, acolo se trăgea ca-n codru. Oamenii vroiau să fugă din partea cealaltă și, pot să spun că granița de uscat a României cu fosta Uniune Sovietică este un cimitir. Iată că este o jumătate de secol de atunci. Încolo, către Uniunea Sovietică n-a trecut decât unul într-o noapte, beat fiind. Zăpada era foarte înaltă, iar el a trecut peste sârmă. Sigur că l-au dat înapoi. De-acolo, mereu au fost tentații de a veni și, pe cei mai mulți i-au secerat necruțător cu gloanțe. Ori, toate lucrurile acestea te marchează. Pot să spun chiar că, asupra unor colegi am avut o anume influență încercând să le povestesc acea tragedie și oamenii, bineînțeles, își puneau întrebarea: „Da` de ce se întâmpla acest lucru?” Până târziu încoace. Asta m-a făcut să intru în „Societatea pentru Cultură și Literatură Română” din Bucovina. Am contribuit la înființarea unei universități la Suceava, pe care o doream complementară cu cea de la Cernăuți, în nădejdea că se vor uni cândva. Nu mi-a ieșit. Chiar din cauza noastră nu a ieșit chiar foarte bine. Am intrat în politică, am înființat un partid democrat de centru și n-a mers. Am fuzionat cu „Partidul Pensionarilor”, care, și acesta, din motive foarte diverse merge foarte încet, dar măcar ține un steag și este un semnal pentru oamenii nefericiți ai acestei țări, care, din păcate sunt foarte mulți. Pensionarii sunt foarte greu de condus și de unit. Fiecare are un partid în capul lui. Pe de altă parte sunt tratați și cu un fel de dispreț de oficialități și de clasele active ale societății. Ei nu se pot manifesta. Ce grevă? Să nu-și ia pensia aia mizerabilă? Așa, mor de foame. Să-i scoți în stradă iarna, pe frig sau pe căldură, vara?

- Ați avut parte de dificultăți în activitate, piedici puse de alții?
- Dificultățile au venit de la mine, din dezordinea mea interioară, pur și simplu sau din dezordinea vieții. Piedici majore nu am avut, de ce să spun... Ca să-ți dau un exemplu, Adela Popescu, adică soția mea, și cu mine am fost de-o sărăcie ultra lucie, ca să nu zic mai mult. Poate că asta ne-a și ținut unul foarte aproape de celălalt. Asta, însă, ne-a împuținat timpul și viața, pe care să le dăruim, nu neapărat literaturii, ci realizării noastre ca persoane. Asta a fost o piedică majoră în viața noastră. Ani de zile am stat într-o cămăruță de zece metri pătrați, cu complicații, cu părinții bolnavi și cu alte lucruri care ne-au măcinat. Numai Dumnezeu ne-a ținut deasupra. Asta a fost, să zicem, o piedică substanțială. Ani de zile cumpără medicamente, caută doctori, internează, externează...s-o lăsăm mai încet.

- Dar și-au pus amprenta și asupra activității literare?
- Da, în sensul că ne-au mâncat o mare parte din timp. Și sărăcia, pe de-o parte și boala membrilor de familie, pe de altă parte. În plus, m-am manifestat în poate prea multe direcții. Am început ca folclorist. Am publicat prima culegere de folclor românesc inedit după cel de-al doilea război mondial datorită, în mare măsură, lui Mihai Șora care era atunci redactor șef la Editura pentru Literatură. Cartea a avut un efect neașteptat. Sabin Drăgoi, Zeno Vancea, folcloristul Mihai Pop, pe toți i-a încântat. Ea a apărut și în „Biblioteca pentru Toți” ceea ce era aproape de necrezut pe atunci. Lucrarea a avut și meritul de a fi inedită și de a fi curată, cu texte de la un singur informator. De la mama mea. O țărancă analfabetă foarte hărăzită și cu o memorie funambulescă. Știa să culeagă, să adune. Ea a fost o culegătoare, iar eu un înregistrator, într-un fel.
Deci am debutat ca folclorist. Asta mi-a pus oarecum amprenta sau pecetea pe felul meu de a fi. Am scris mult, de altfel, despre raportul dintre natură și folclor mai cu seamă. Pe de altă parte, sigur că erau dificultăți cu cenzura, dar am învățat să trișez. Cred că în jurul anului 1980 scriam din când în când niște eseuri, reportaje în „Contemporanul”, despre Bucovina sau, pe urmă în „România literară”, ducându-mă cu Ivașcu, fiind colaboratorul lui. Asta pentru că el îmi cunoștea durerea, fusese cu noi în Bucovina și văzuse dragostea de graniță din curtea părinților mei și m-a lăsat să scriu la limita posibilului. Spuneam mereu: „Bâlca, un sat situat în mijlocul Bucovinei”. Nu mai spuneam de graniță că se ducea dracului afacerea. Și, la un reportaj-eseu din acestea, care se numea „Caii Bucovinei”, îmi dă noaptea telefon Ivașcu și-mi zice: „Dragă George, foarte frumos. M-ai făcut să visez. Îl pun în paginile din mijloc, dar trebuie să mănânci niște bomboane”. Astea erau citate din tovarășu`. Și-i zic: „Dom` profesor, dacă n-am mâncat 15 ani ar fi păcat”./ „Cum 15 ani? Ia vin` la mine! Tu n-ai dat nici un citat!? Cum ai scăpat!?”/ „Fiindcă toți ați crezut c-am dat”. Era Alexandru Raicu, un poet care, la Uniunea Scriitorilor scotea niște antologii dintr-astea omagiale cu tovarășu`. Și-i zic: „Nea Alecu...- stătea pe-aici pe la Piața Iancului - ...am un eseu foarte frumos despre ceramica neagră de la Marginea”. Iarăși era un pretext. Și-a apărut acolo. Mă cheamă Macovescu: „Dragă George, dă-o dracului! Cum să mă duc eu la tovarășu`, care e plin de superstiții, să-i arăt că tu ai scris despre ceramica neagră un omagiu!”/ „Dar nu e un omagiu pentru el!”/ „Știu eu asta, dar îmi strici micile socoteli”./ „Fiți liniștiți, că n-o să ajungă el să citească”. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar era un fel de spaimă și-i spun lui Ivașcu: „Nu i-am pus citate pentru că dumneavoastră credeați că le-am pus și nimeni nu m-a controlat”. Zice: „E formidabil. Ascultă George, dacă mă mai prinzi că-ți mai cer să mănânci bomboane, să mă scuipi...” Zic: „Nu trebuie s-o luăm așa”. Mai târziu scriam textul și zicea: „Uite, îți pun eu un citat din tovarășu`, dar nu în text, în afara lui, undeva pe lângă titlu...pe-acolo”. N-am fost viteji, dar...oricum au fost destul de multe. Era s-o și încurc odată când era o comisie mixtă de istorie româno-sovietică. Mihnea Gheorghiu, cu care am avut o relație bună, m-a numit – știa bine ce gândesc – să țin o comunicare în Kirghizia despre relațiile culturale ruso-române 1877-1917. Am primit tema, dar când am trecut la lucru mi-am dat seama că e o eroare. În definitiv, eu eram român și prezentam o lucrare din partea delegației române. Cât pentru noi 1917 a fost o catastrofă, cu ăia care au vrut să-l împuște pe Ferdinand, cu jafurile din Basarabia... Adică, cine ar scrie despre aceste momente negre, a prezenței trupelor revoluționare bolșevice în Basarabia și-ntr-o parte a Bucovinei s-ar îngrozi. Sunt lucruri, din păcate trecute sub tăcere. Dar nu voit. Se uită. Și mă duc la Mihnea Gheorghiu – era președintele Academiei de Științe Sociale – și-i zic: „Fac referatul ăsta, dar pentru noi anul 1917 știți bine ce a însemnat. Anul 1918 este fundamental”. / „Da, măi...zice...ai dreptate! Ia, hai la Burtică”. I-am explicat și Burtică zice: „Da, e limpede...” Atunci îi spun: „Îmi dați mandat?” El de colo: „Fii serios, cum să-ți dau mandat! Îți garantez că nu ți se va întâmpla nimic. Vii acasă și nu te dăm afară, dacă de asta ți-era teamă”./ „Mi-ajunge, zic eu, în definitiv”.
Și-atunci am constatat un lucru uluitor.
La Moscova și în avionul până în Kirghizia, apoi în orașul acela Frunze, toți acei sovietici erau de acord cu punctul meu de vedere. Când ne-am adunat la masă și am ținut comunicarea, să mă sfâșie. M-au făcut pulbere. Revanșist, trădător, revizionist, antisovietic...tot ce-ți puteai imagina. Și mă uitam la ai noștri, care nu erau oricine, Ion Ioniță, Dan Berindei – el avea o situație specială, nu era cel mai indicat – Ștefan Ștefănescu... Oamenii ăștia au tăcut. N-au scos o vorbă, să mă apere cumva. Am trăit un moment de însingurare îngrozitoare, neînțelegând mecanismul. După ce și-au făcut numărul, când am ajuns la masă mi-au zis: „Sper că nu te-ai supărat. Noi rămânem oricum de acord”. Adică era joaca de-a socialismul, de-a convingerile. Erau oameni fioroși printre ei, unul Vinogradov, mai ales unul Spivakovski. Până și fiara aia a noastră de Roller spunea: „Când aud de Spivakovski, tremur!” Deși unul era la Moscova și celălalt la București. Evrei amândoi, asta era culmea. Dar Spivakovski prinsese un fel de simpatie pentru mine încât, altădată când am mers la Moscova îmi dădea insignuțe – pentru că la ei medaliile și insignele erau sărbători. Deci, iată că, în acest orizont, care e mult mai complex și cu lucruri dureroase trebuia să ne-nțelegem și adesea, cu nevoia de a te strecura pe lângă lege... Au fost multe, dar nu m-am simțit oprimat. Am vrut să-nving, să merg înainte. Am avut de-aface și cu „sfânta securitate”, mă rog...

- Dar după `90 încoace ați mai avut probleme, invidii, râci, jocuri de culise?
- Astea sunt, dar minore. Ceea ce în continuare mă neliniștește este că, pe de o parte, nu mă pot devota, să zicem, literaturii în primul rând... Sunt colegi care încă trăiesc și pot să depună mărturie. După moartea lui Călinescu a devenit un fel de director neuns Vladimir Streinu. Unde vreau să ajung? Până să moară Călinescu, după ședință vine Dinu Pillat: „Cine-i George Muntean?” Eu zic: „Da` ce s-a-ntâmplat?”/ „S-a-ntâmplat un lucru rar”./ „Adică cum!?”/ „Am fost la prietenul Călinescu și a vorbit despre tine foarte bine și a zis că ești povestitor ca Creangă și onctuos ca Blaga!” Mărturisesc că nu știam ce-i aia onctuos și m-am uitat ușor cu îngrijorare. Bineînțeles că după aceea am descifrat și mi-a plăcut.
Călinescu avea, într-adevăr, o opinie bună și a fost preluată și de Streinu. Scriam niște proze despre care Adela, soția mea, spunea că atunci când i le citesc îi schimbă ritmul inimii. Unele sunt într-o frază de cinci pagini, un fel de combinație între basm și operă suprarealistă. Ieșea ceva special. Și, într-o zi i-am citit lui Dinu Pillat vreo patru-cinci. Dinu a făcut un caz nebun. La încurajările lui Alecu Paleologu și ale lui Streinu, scriind și versuri, am început să le citesc și la Institut. Asta, pentru că, Streinu mi-a zis:”George, dacă nu aduci o dracovenie din asta să știi că nu te primesc la ședință”. Aveam ședință o dată la două săptămâni. Și mă duceam, fie cu o poezioară, fie cu câte o schiță mică. Alecu Paleologu era redactor la Editura Cartea Românească, unde era director Marin Preda. Și reușisem să termin un volum care se chema “Tocmai terminasem de căzut în greșeală”. I le-am dat lui Preda să le citească și i-au plăcut. Tocmai trebuia să apară, când au venit tezele din iulie, o tâmpenie politică și m-am trezit că sunt chemat de Marin Preda, care-mi zice:”Monșer, ia-le...Așteptăm vremuri mai bune!” Asta a fost pentru mine o opreliște, pentru că nu le-am mai publicat. Și acum sunt pe undeva, pe aici, prin casă. Erau un fel de prevestire a optzecismului sau a postmodernismului. Dar, fără să mă gândesc. Eu inventasem chiar un alt termen, și mai și, transmodernism. La poeziile astea am trei sumare făcute de trei oameni celebri: unul făcut de Vladimir Streinu, alt sumar făcut de Al. Philippide și celălalt de George Ivașcu. El mi-a zis odată, cu o mare simpatie: “George, știi cum ești tu? Ca un haplea genial”. Împerecherea de cuvinte îmi plăcuse, chiar nu m-am simțit deranjat.
Așa că, nu am publicat nicio poezie și nici prozulițele astea. Sigur, din aceleași motive, ale unei eterne anarhii interioare, determinată de condiția material mizerabilă. Pe urmă s-a întâmplat să fac rost de o bursă în India, de șase luni cu posibilitatea de a prelungi la un an și jumătate. Călinescu avea ce-avea cu Mircea Eliade, care fusese în India și trebuia sa mă duc la Călinescu pentru a-mi da aviz. Zice:”Fii serios, domnule! La țiganii ăia, să îți strici mintea c-alui Mircea Eliade! Uite ce a devenit!” Sigur că era o glumă…acceptabilă, nu cumplită. Și m-am trezit că, după vreo două luni mă cheamă și zice: “Uite, ai aici o documentare de două săptămâni în Bulgaria”. Ãsta este un fel de a te necăji, de a te întrista în viață. Dintr-astea au fost destul de multe, dar nu vreau să fac acum o listă a suferințelor pentru că, dacă stau să mă gândesc că puteam rămâne în satul meu Bilca, să ajung un dulce C.A.P-ist, cu ani de pușcărie în spate din cauza firii mele necontrolate sunt un om plin de noroc. Așa că depinde de unde privești. Partea goală a paharului sau partea plină. Plăcerea mea este să mă uit la cea plină, chit că este covârșitoare cea goală. Covârșește în sensul că nu am izbutit să mă realizez cât aș fi crezut. Unii și-au pus mari speranțe în mine. Mihai Pop, de pildă, vedea-n mine un mare folclorist. Nu s-a adeverit. George Ivașcu a vrut să facă din mine un gazetar mare. Tot așa, adică am produs și mari dezamăgiri. Pentru încrederea pe care au avut-o oamenii în mine au fost și multe bucurii. De pildă, imediat după 1990, după ce o cam pățisem în vara lui 1989 cu “Doina ” lui Eminescu. L-am rugat pe Ion Caramitru s-o spună acolo, în Bucovina. Și era pe atunci un prim secretar afurisit care a aflat și a folosit pretextul să mă radă. Norocul meu că am avut replică. Am zis: “Domnule, am făcut acest gest ca să nu se creadă că ceea ce se spune la Chișinău – adică ce spunea poezia Doina – e interzis în România”. A prins nada și am scăpat. M-am dus apoi la Suceava să-ncerc să stimulez un pic fenomenul cultural de-acolo. Și-am zis: “Ne trebuie o universitate aici…” Parcă îl laud pe istoricul și senatorul Mihai Iacobescu: “Crezi că se aprobă?” Și zic: “Mihai, dacă nu cerem, sigur nu se aprobă. Îmi dați mandate?” / “Sigur, îți dăm.” Și-am venit aici – era Ministrul Învățământului Miha Șora și Paul Cornea, adjunctul său. Și le-am explicat amândurora fățiș: “Domnule, treaba asta are ochii îndreptați spre Cernăuți.” / “Bine, fă o propunere.” Am făcut propunerea și m-am ținut de capul lor, dar ei mi-au zis: “Dar te duci rector.” / “Sigur că mă duc!” În momentul ăla știam că nu am să mă duc dar, mă interesa să meargă mecanismul. La 6 martie 1990 a ieșit aprobarea. Þin minte că secretara lui Petre Roman, sătulă de telefoanele mele, nu a mai așteptat să sun eu și mi-a telefonat ea. “Domnule Muntean, mâine va fi o zi mare.” / “ Da, 6 martie 1945…” / “Nu, nu, nu…iese hotărârea. Să le spuneți celor de la Constanța și de la Sibiu să vă numească printre ctitori.” / “Dar, ce treabă am eu cu ei!?” / “S-a hotărât să nu fie aprobată numai Universitatea de la Suceava ci aprobarea să fie pentru toate trei.” / Zic: “Bogdaproste!” Și m-a chemat Șora și cu Paul Cornea, am băut un pahar în cinstea evenimentului și zice: “Acum îți facem decretul și te duci rector la Suceava…” / “Nu, nu mă duc. În definitiv, mă interesa să puneți nițel suflet și, având în vedere prietenia noastră, care a fost și este în continuare reală, să grăbiți procesul. Cer iertare pentru minciună, dar, pentru postul de rector, deja am pe cineva. Este la Suceava un profesor, Diaconescu, un savant. Acolo este zeul absolute, englezii, de pildă, se-nchină la el.”
Dacă în viața obștească ținta de adâncime este înlăturarea frontierelor nedrepte, ținta cealaltă este că, dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Sigur că am avut și norocul de a fi contactat foarte devreme de francmasoni. Aveam cunoștințe despre ce este francmasoneria încă de prin anii `50, dar nu foarte bogate. Am scris prin `63 un articol care se numea “Folclorul meșteșugăresc francez”, în care am scris că mason=zidar, în franceză, de unde a derivat noțiunea de francmasonerie. Când Alecu Paleologu, Steinhardt și Dinu Pillat au ieșit din pușcărie mi-au cerut să le dau să citească ce am mai scris. Și le-am dat și textul ăsta cu “Folclorul meșteșugăresc francez”. Dintre toți, numai Alecu era mason și ulterior am aflat de la el: “…am început să facem socotelile. Este un om tânăr care scrie despre francmasonerie în plină interdicție, probabil nu știe despre ce este vorba. A apărut într-o revistă a Academiei condusă de un nefrancmason, Călinescu. Deci, se întâmplă ceva.” De fapt, nu se întâmpla nimic. În `90 mi-a dat telefon Nicu Filip – fusese avocatul Uniunii Scriitorilor. De când le atrăsesem involuntar atenția cu acel material ei au început să îmi spună: “Salut, frate George.” Noi, francmasonii ne adresăm cu apelativul “frate”. Eu, atunci, am crezut că este o chestie de prietenie. Mărturisesc că nu-mi trecea prin cap că urma să fiu cooptat în rândul lor. Târziu am aflat că eram vizat. Și Nicu Filip îmi zice: “Dragă George, împlinesc 80 de ani, la 21 martie” – echinocțiile și solstițiile sunt sărbători masonice. Când m-am dus la el, acolo, pe la prânz, erau câțiva. Între timp se mai adunaseră și mi-am dat seama după anumite gesturi, pe care le știam teoretic, dar nu le văzusem, practic, că este ceva la mijloc. Zic: “Nea Nicule, esta nu e ziua matale, cum nu sunt eu mitropolit”/”Păi, n-am 80 de ani, dar ești arhivă masonică”. El se referea la textul meu. “Care arhivă?”, îl întreb eu./ “Ești singurul care a scris în perioada interdicției”. Se făcuse că era venit atunci, ca din întâmplare un sas de la Brașov, cetățean american, dar bun știutor de limbă română…Occidentalii socoteau că aici masoneria este egală cu zero, nu există. Era pe aproape, dar nu chiar zero. La un moment dat îi zic: “Nea Nicule, eu știu că masoneria e internaționalizantă. Eu am o chestiune de care nu mă pot dezlega, problema teritorială. Să nu-mi cereți că nu vă merge nimănui. Mai bine întrebați-mă care îmi este rolul, ca să știu, să nu vă încurc.” Și ăsta, sasu de la Brașov zice: “Da, e o idee! Poți să îmi dai ceva în scris?” Și i-am dat în scris, destul de detaliat problema dramei în România. Peste o lună, o lună și ceva m-a chemat Nicu Filip. “George, e un lucru important.”/ “Ce este?”/ “A venit din America un răspuns”, care era foarte bun, dar și perfid, într-un fel. “Mulțumim presupusului frate pentru onestitatea mărturisirii lui. Datele pe care ni le-a furnizat le știm și noi.” Și i-am zis: “Vasăzică, știți tot și tăceți!?” Și, mă rog, în scrisoare mai scria că “…în măsura în care va fi primit în rândul nostru și va avea nevoie de ajutor, îl va avea cu discreția cuvenită.” Și-atunci am zis: “Nea Nicule sunt al vostru – eram deja, dar acum sunt și mai mult.”
Am cultivat, ca să nu zic că am introdus această linie națională și patriotică în masonerie. Am constatat în Japonia, India și în Bulgaria și la greci cam aceeași voință ca, francmasoneria să aibă notele ei naționale. Adică, dacă vrei este cam cum arată acuma integrarea în Uniunea Europeană. Să ne integrăm dar să nu ne omorâm specificul. Cam aceasta este linia pe care eu o susțin, pe cât pot și în masonerie.

- Cum erau relațiile între generații în comparație cu cele de acum? Știm că, dintotdeauna au existat divergențe, chiar certuri aprige, mai mult sau mai puțin argumentate între cei din generații diferite.
- Sigur că da. Întotdeauna au existat. Probleme este ca acest conflict să nu devină război. E firesc ca eu să fiu din ce în ce mai înlăturat, să fiu depășit de alții. Totul este ca această depășire să nu se facă pe căi mizerabile, ci să fie o competiție obiectivă. Știu multe asemenea momente, chiar dureroase din vechiul regim când, oameni plini de merite – nu vorbim de zona aceasta a detenției politice care, uneori a avut și acest aspect. “Dă-l dracului de boșorog” deși boșorogul ăla avea 40 de ani, dar fiindcă ăla care conducea afacerea era un cioban cu patru clase și poate era și colonel de securitate, ăla decidea asupra “boșorogilor”, care erau în plină creație.
La noi, conflictul dintre generații mai ascunde câteva lucruri. Pe de o parte diversitatea de cultură, și în bine și în rău pentru că, și din vechile generații sunt oameni plini de dogmatism care. Bine, nu îți poți schimba convingerile ca mănușile dar, cât de cât, poți să te reexaminezi și să vezi cam ce ar trebui curățat.
Tinerii, unii sunt inapți să asculte. Sunt și bătrâni, destul de mulți care cred că numai ei au dreptate. Eu am constatat asta la Partidul Pensionarilor și Protecției Sociale. Dumnezeule, fiecare are un partid al său. De-asta este foarte greu să-i aduni la un loc. Conflictul ăsta este o realitate, totul e să nu devină război și să nu înlesnească disprețul. Eu acum am 70 de ani, o bucurie, un triumf asupra biologicului. Nu uita că jumătate din cultura română, din oamenii de cultură români s-au sfârșit înainte de 70 de ani. Aproape că mi-este rușine dacă mă gândesc la câți au murit mai tineri decât mine. Datoria mea este să încerc să atenuez aceste lucruri, să nu devin de o intransigență stupidă. Sigur că există o intransigență morală, există niște lucruri pentru care nici chiar Dumnezeu nu mă poate întoarce din drum. Asta este altceva. Dar să nu mă dau ca exemplu, că eu sunt modelul absolut, eu sunt Buddha. Așa ceva nu se face. Eu sunt un muritor de rând, cu păcatele mele. Și-atunci tranzitul acesta de convingeri, de idei, de moralitate în cele din urmă se face mai ușor către cei tineri și, văzându-te flexibil, oamenii devin mai înțelegători. Eu am în fața ochilor și câteva modele de oameni pe care eu le-am prins la o anumită vârstă, cum a fost Călinescu, Vianu – care mi-a fost profesor, Edgar Papu, Ivașcu, toți oamenii aceștia erau despărțiți de o generație, cel puțin, adică de 25 de ani, deoarece generațiile de cultură și de spiritualitate sunt din ce în ce mai puțin biologice. Nu există un drept al bătrânilor și un drept al tinerilor. Este un drept al oamenilor de a conviețui între ei.

- Ce efecte are această luptă în plan literar?
- În general, în plan literar, orice luptă, dacă e dusă cu talent are efecte bune. Uite, Maiorescu avea o vorbă: “…e de dorit ca artiștii, ca oamenii de cultură să aibă și caracter”, dar e hotărâtor talentul.
Se zice că Francois Villon ar fi strâns oameni de gât. Ei și? E un mare poet al Franței. Sunt exemple dintr-acestea, catastrofale pentru omul comun.
Deci, când lupta este necinstită și domeniul în care se manifestă este în suferință. Dacă un tânăr are și harul creator și un fel de intemperanță el trebuie sprijinit chiar dacă aparența este de a o lua razna.Dar, doar dacă eu știu că este un tip creator și nu un nebun, pentru că sunt destul de mulți oameni la limita dintre normalitate și nebunie. Dar e greu să plasezi. Dincolo sau dincoace de gratii.

- Dar asta nu scoate mai mult în evidență ideea conform căreia, scopul scuză mijloacele?
- Mulți cred asta și am văzut adesea mâncători de oameni și chiar printre oamenii de cultură pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții. Dar, aici ar trebui să intervină rolul celui mai în vârstă. Să știe să predea și, la nevoie să se și predea. Uite, de pildă erau poetul Al. Phillippide care, ti-am spus, venea la noi în casă, Vladimir Streinu, Petru Comarnescu, oameni foarte diverși și cu hachițe biologice, ca să nu zic mai mult, dar de o moralitate și de o voință de a comunica, și în cazul lui Phillippide de a și asculta. El mi-a și dat o dedicație: “Lui George Muntean cu urarea de a-mi mai spune povești frumoase, de-ale pune pe hârtie… ”, ceva de genul ăsta. Și-atunci, de ce să fac eu, acum, pe deșteptul? Cine-i vinovat că eu am îmbătrânit? E un flux al vieții. Totul este să nu îmbătrânesc prea urât. Mă rog, îmbătrânire frumoasă…este discutabil.
Există un conflict între generații. Există adesea oameni care doresc să scuture copacul și să cadă cei slabi și cei bătrâni.

- În urmă cu aproape o săptămână (n.a.- interviul a fost realizat în 04 decembrie 2002) atinsesem cu dumneavoastră, în fugă, la telefon, subiectul referitor la inteligența românească. Mai poate stabili ea anumite norme în societate, mai poate fi un factor de echilibru pentru societatea românească, în ansamblu?
- L-am întrebat odata pe Călinescu: “Dom` profesor, cine fixează, în definitiv, norma în societate?/Cum adică, cine? Eu, geniul.” Era convins că este genial și nu se sfia s-o afirme și, eu cred că a fost genial, cu toate câte i se pot reproșa. Așa de multe încât nu-l pot întuneca dar, în sfârșit, este o altă poveste. Dar zice: “De-aici începe nenorocirea pentru că eu o fixez la nivelul bunului simț imaginat de mine, normă la care ceilalți nu ajung. Și se naște o stare conflictuală și ajungem nebuni.” În cele din urmă, oamenii ajung la această limită, că nu îngheață umanitatea, dar, se naște altul și zice că în eternitate norma este fixată de nebuni, din punctul de vedere al omului comun, în eternitatea-i mișcătoare și în eternitate un fel de dialectică a geniilor de la o generație la alta. Cred într-o asemenea teorie și se poate argumenta, aproape la îndemâna oricui. Cum cred, de asemenea că, în perspectiva vremurilor care vin, nu știu cât de tari vom fi în economie, în economia industrială, în agricultură, dar avem ceva imprescriptibil: inteligența românească. Asta nu este o vorbă-n vânt. Când au polemizat, Lucian Blaga a făcut o glumă sinistră la adresa lui Constantin Rădulescu-Motru căruia i-a spus “mortu`.” Iată, că și oamenii înzestrați pot face asemenea comedii îngrozitoare.
Cred că vom fi în spiritualitate, în creație, în forța spiritului românesc. Constantin Rădulescu-Motru are, prin 1912-1913, un studiu despre specificul național, în care spune cam așa – n-am cartea la îndemână, dar încerc să reproduc din memorie: “dacă n-aș fi român, aș spune că românii sunt cei mai inteligenți din Europa.” Și, omul avea studiul bine făcut, comparativ, nu era așa, o afirmație în vânt. Și el a continuat spunând: “Dar fiindcă sunt român afirm numai că suntem printre cei mai inteligenți din Europa.” Până aici lumea jubilează, citează numai că, el mai adaugă câteva informații. De aici încep dramele fiindcă devenim urechiști, leneși, cu caracterul cam fluctuant și el zice: “de ce n-am avea și noi un pic de mediocritate germană, adică de inteligență medie.”
Eu cred că, această inteligență, fiind etern generată biologic va fi salvarea noastră. Adică, vezi, noi am visat mereu, bazându-ne pe fapte adevărate la statul independent, pe care îl avem dar, acum suntem în situația statului parte. Parte la un întreg european. Noi pierdem din independență, o delegăm ca stat și ca forță de administrare. Băncile intră tot mai mult în combinație cu străinii, unele care vor intra în mâinile lor. Inteligența nu va intra, cred, în mâinile lor și, dacă ne vom face bine datoria de parte, în sensul de a ne afirma punctul de vedere și de a nu boci pe la colțuri cred că de aici va veni salvarea noastră, din învățământ, din cultură, din educație, din grija pentru sănătate, prin depoluarea acestei țări. Această poluare este un dezastru. Trebuie găsită o formulă de depoluare, în primul rând a minții pentru a putea depolua și restul.

- De cele mai multe ori se întâmplă ca un tânăr, deși are talentul despre care vorbeam mai devreme să nu poată reuși și, să i se închidă ușile în nas din cauza unora cu teama nemăsurată de a-și pierde scaunul de privilegiat sau o anumită poziție ocupată.
- Și ajung chiar să gândescă cu scaunul. Asta este o dramă. De aceea am spus întotdeauna că eu am fost un norocos. Deoarece am intrat repede într-o competiție, oarecum protejată. Oarecum. Inclusiv politic. “Ah, ăsta-i din grupul lui Călinescu, ăsta-i din grupul lui Ivașcu…!” Iată că, ăștia erau, într-un fel, niște oameni de temut și cu trecere la oficialitate. Să nu fiu înțeles greșit…n-au fost niște agenți, pentru Dumnezeu! Ivașcu a stat cinci ani la pușcărie, deși ilegalist comunist.

- Și cum tinerilor le lipsesc modelele, valorile autentice, îndrumătorii dezinteresați material….
- Din acest punct de vedere, într-adevăr, chiar acum trăim această dramă fiindcă tinerii sunt tot mai lipsiți de mijloace, școala este departe de ceea ce ar trebui să fie fiindcă, uite, cum era în vechiul regim se dădeau manualele gratuit. Acum școala începe să coste și costă din ce în ce mai mult. Discrepanța socială este vizibilă. În tinerețea era discrepanța politică, aia a dracului, fioroasă, dar, cel puțin, în aparență, fiul doctorului și cu mine – care sunt fiu de țăran – pluteam cam pe aceeași apă. Nu era setea de îmbogățire, de a avea mașini sau de a călători, care, în fond este utilă dacă este văzută rațional sau pervertitoare, dacă este făcută cu un scop în sine. Dacă aș fi un om cu bani aș publica o revistă gratuită pentru tineri.

- Spuneați mai devreme că, înainte, fiecare, aparținând din categorii sociale diferite, cu toate acestea pluteau pe aceeași apă. Din păcate, acum…
- Acum au crescut ziduri. Pe aceeași apă sunt ziduri, nu numai tuneluri. E dramatic. Această breaslă a creatorilor de literatură sau, mai bine zis, a creatorilor, în general este suferindă. Diferența nu-I prea mare între muzicieni, arhitecți…fiecare dintre aceste bresle, ca să folosesc un termen masonic are zmeii ei. Zmei, care nu sunt întotdeauna niște valori. Adesea, banul creează valoarea. Sigur că, cel mai trist lucru pe care ni-l putem imagina aici este “creatorul” care-și supraviețuiește operei. Știu atâția care și-au supraviețuit operei…“Înjură-mă dar scrie despre mine să vadă lumea că exist!” Adică, acești oameni fără talent sunt factori de corupție. Iată cum este la Uniunea Scriitorilor, la ASPRO există această mâncătorie, care, deocamdată, nu este violentă, dar ea există. Pentru mine este de neînțeles. Sigur că, dacă mă gândesc la cîți îmi cer într-un an de zile recomandări să intre în Uniunea Scriitorilor și cîți ar trebui să fie scoși din Uniune, fiindcă sunt supraviețuitorii propriilor lor opere… Cernerea este foarte grea. Am constatat asta și la Partidul Pensionarilor și în ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român) și-n francmasonerie. Setea de valoare este în diminuare.

- O sete de valoare diminuată vizibil din cauza promovării anumitor oameni, din prietenie sau pentru situația lor financiară.
- Da, prin relații…uite, eu sunt un om cu venituri reduse, ca să nu zic mai mult. Încerc să supraviețuiesc. Pentru că există un miros al pseudovalorilor, dacă aș fi pus pe avere, cum sunt unii, probabil că acestea ar mișuna în jurul meu. Metaforic vorbind, Adela și cu mine suntem foarte bogați. Am amenajat amândoi gospodăria părinților mei din Bucovina, care reprezintă chiar o valoare arhitectonică. Și, deci, de curând am donat această gospodărie Complexului Muzeal Bucovina. S-a făcut, astfel, un inventar. A fost chinul dracului, în primul rând pentru că trebuia să fim și noi acolo. Eu am crezut că le dăm cheile și la revedere. Și am numărat de la linguri la opinci până la lucrurile de valoare. “Și prețurile?/Prețurile...puneți-le voi că, oricum nu ne dați nimic.” Cum-necum s-a ajuns la suma de un miliard și jumătate. Și s-a aflat în sat: “Doamne, ce bogați trebuie să fie ăștia, dacă au aruncat un miliard și jumătate pe fereastră!” Deci, iată cum se fabrică ideologia din mers.

- Dincolo de tabloul creat de alții, cum vă promovați dumneavoastră propria imagine?
- Încercând să fiu cinstit. E prima condiție. Nu vreau să par omul absolut cinstit. Adela Popescu, soția mea, are o anumită intransigență. În tinerețe, recunosc, mai trăgeam câte o minciună. Și, într-o zi, ea mi-a zis: “Ascultă, dacă te mai prind, eu le spun că minți!” Sigur că m-am potolit. Imaginea mea se conturează prin relația cât mai activă cu oamenii, care mă ajută să nu devin un însingurat și un mizantrop. Pe de altă parte, prin ceea ce fac. De pildă, se apropie sfârșitul anului, vineri și sâmbătă am la Brașov o ședință de Comitet Central al ASTREI, o asociație transilvană cu o tradiție de 141 de ani în spate. Săptămâna viitoare sunt invitat la o emisiune la Realitatea TV, invitație care mă cam neliniștește puțin…trebuie să vorbesc unor oameni, să am grijă ce spun. Mi-a zis cineva un lucru foarte frumos: “Domnule Muntean, cel mai cinstit dintre toți candidații la Președinție ai fost dumneata.” Am încercat întotdeauna să nu mint. Într-un interviu acordat unei televiziuni de la Iași m-au întrebat: “Presupunând că ai ieși președinte al românilor, ai un guvern?” Zic: “N-am./Și-atunci, ce faceți?/Postul de prim-ministru este un post politic. Pe ăsta îl am” Să zicem că îl aveam… “Și restul?/Voi încerca să nominalizez niște oameni, îi chem și fac concurs./Cum, concurs de miniștrii!?/Da, ce-i rușinos în asta? E vorba de niște posturi pentru 20 de miniștri. Am dat destule concursuri la viața mea și mi-este rușine deloc. Vorbim despre ideea de competiție. Nu iese, nu știu…`om vedea ce facem.” Bineînțeles că nu aș fi luat-o la fugă dacă aș fi fost ales Președintele României, mă interesa, însă, să atrag atenția asupra pensionărimii, handicapaților și a șomerilor, acestei lumi enorme a necăjiților. Îți spun sincer, uneori îți este și rușine că poți mânca, față de alții care n-au.

interviu realizat în data de 04 decembrie 2002

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!