agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-04-14 | |
Poet greu încadrabil într-un anumit curent literar, chiar dacă prin vârstă aparține generației optzeciste, Ioan Vintilă-Fintiș aduce prin volumul de versuri Fântânile frigului (editura „Tracus Arte”, București, 2014) un univers poetic dominat de aceeași obsesie a frigului, văzut mai degrabă nu în „măreția" sa, ca la Nichita, ci ca un fel de anticameră a sfârșitului. Spun obsesie creatoare, fiindcă poetul mai are un volum, Obiecte după frig (editura „Porto-Fraco, Galați, 1993), unde visează un drum către o „țară a frigului”, într-o „apocalipsă de ninsoare”, amintind, cumva, de viziunea din „Decembre” de Bacovia. N-aș putea spune că, astfel, Fintiș poate fi considerat un poet monocord, fiindcă, în ciuda imaginarului poetic prelungit de la un volum la altul, mijloacele artistice sunt total diferite.
Cartea are 109 pagini (inclusiv cuprinsul), cu o structură muzicală, în sensul că o poezie în prozodie clasică este dublată imediat de un text concis, în vers liber. Altfel spus, muzicalitatea voită a discursului poetic presupune și schimbări de ton, în acord cu muzica sufletului. Interiorizarea este uneori dublată de ludicul poeziilor în vers clasic, unde ritmul, măsura, retorismul amintesc vag de Mircea Dinescu. Dintr-un alt punct de vedere, după o poezie unde muzica este în surdină, se aud acordurile, uneori psalmice, alteori de romanță sau de cântec de lume. Însă Fintiș are imaginarul său poetic specific, dublat de o anumită teatralitate a gesturilor, fără emfază și joc al oglinzilor. Contrapunctul este, în mare parte, bazat pe laitmotivul frigului. Un frig ce trimite, uneori, și la „castelul de gheață” al lui I. Barbu, și la „oceanul cel de gheață” eminescian, în ciuda faptului că textele autorului de față sunt bazate pe stări poetice și pe sugestii care vin nu atât din limbaj, cât din ideile poetice. Și dacă vorbeam de acea obsesie a frigului, să exemplificăm prin versuri care dau această dominantă tragică și încărcată de note premonitorii: „oglinzile se sparg/ chipurile devin/ constelații de frig” (p. 10); „Este pustiu pe țărm și parcă ninge/ cu păsări violete din lumea de apoi” (;Iarna balerină”, p. 23); „Cântând să deturnăm mărfarul/ Spre nordul cu zăpezile fecioare” („Zăpezile fecioare”, p. 25); „”priveam în taină/ dirijorul cu bagheta/ de frig” (p. 44); „Cum o corabie pornită/ Spre frigul albastru fundamental” („Cândva în decembrie”, p. 67); „dacă până atunci/ nu ne vor acoperi/ întrutotul zăpezile” (p. 84); cerbul inimii mugește/ pe altarele gerului” (p. 104) etc. Observăm aici că sugestiile au un câmp epistemic deosebit de larg: liantul care adună cioburile și reface întregul este conștiința rămânerii, fie și într-o „constelație de gheață”; amurgul, care amintește nu de Bacovia, ci de viziunea cioraniană a „singurei rătăciri valabile”, în cazul autorului de față, cea a creației; iubirea ca o șansă oferită ființei de a deturna sfârșitul spre începuturile imaculate; înghețul ca rămânere, dincolo de timp și de timpuri; ființa „înghețată” (citește „răstignită”) în tăcerea albastră a cerului, mai precis, în acele începuturi, în care sâmburele creației conținea, în imobilitatea sa, potențialitatea transcenderii. Deși temele volumului sunt, în mare parte, cele consacrate, adică: moartea, iubirea, Dumnezeu, cântecul, copilăria, lumina, noaptea etc., viziunea poetică este una particulară, în care singura alternativă a nopții în care se va scufunda totul nu pare a fi decât locuirea în secundă și eternizarea sa prin iubire și creație. Volumul pare unul unitar, tocmai prin acea compoziție muzicală despre care vorbeam, în care, ca într-o veritabilă simfonie a zăpezii, nu lipsesc nici alămurile vântului, nici sunetul de violoncel al tristeții, nici pianul care aduce viul ca o perpetuare prin cântec în fața extincției. De altfel, și la nivel lexical, observăm această predilecție spre muzical, altfel decât la simboliști: „de undeva se aude cântecul iernii/ flaut/ sau violoncel” (p. 20); „pe deal violoncelul/ în sala de așteptare/ nimeni” (p. 32); „Uite cum plânge noaptea octavă” („Cântec”, p. 39); „ți-am scris// o mie de simfonii/ până ce ai devenit/ cântec” (p. 44) etc. Dacă ar fi să ne referim și la poeziile de forță ale volumului, am putea aminti aici textele fără titlu de la paginile 10, 12, 36, 40, 44, 100 sau poeziile „Zăpezile fecioare” (p. 25), „Metaforă marină” (p. 55), „Acrobați de aer” (p. 63), „Cândva în decembrie” (67), „Dincolo de râuri" (p. 81), chiar dacă poeziile în prozodie clasică suferă, pe alocuri, de aritmie. Prima și a patra dintre ele amintesc de adolescență și, respectiv, de copilărie. Prima e marcată de nostalgie, sfâșiată de neputința cuprinderii totului, a conștiinței că toate se duc sau rămân doar în „constelații de frig”. Cealaltă are ceva din sfâșierea lăuntrică a versurilor lui Labiș din „Primele iubiri”, însă, în cazul lui Fintiș, sfâșierea este doar sugerată, semn că totul este la el doar retrăire, nu la aceeași intensitate, dar, în mod sigur, mai tragică: „copilul îmi face cu mâna/ și mă strigă pe nume// ceva straniu/ adierea vântului/ înșurubându-se/ pe câmpul cu păpădii/ pe drumul care urcă/ dealul pieziș// dacă te întorci/ din carte/ să cari după tine/ toate cuvintele/ și ninsorile de odinioară”. „Acrobați de aer” pare a fi și un text despre menirea artistului-saltimbanc, adică a unui „acrobat de aer”, care-și rostogolește „fantasmele din sfere” spre a atinge muzica iubirii. Până la urmă, aduce vreo noutate în lirica actuală volumul acesta al lui Ioan Vintilă-Fintiș, când dominanta frigului nu este decât o viziune, dintr-un alt unghi, a „marii treceri”? Greu de spus, într-un context în care noutatea în poezia de azi este, în mare parte, o surprindere, prin alte modalități poetice (de cele mai multe ori, narative) a acelorași teme eterne ale literaturii. Dincolo de unele inconsecvențe stilistice (ușoara alunecare în manierism, prin laitmotive sau formule poetice similare), unele erori de redactare (fără a știrbi înțelegerea cuvintelor), unele metafore facile („altarele gerului”, „zidul de frig”, „inorogul copilăriei”, „prințese de rouă”), ce-i drept, bine integrate în contextul poetic, volumul Fântânile frigului se poate spune că se citește cu plăcere, fiind accesibil, cel puțin în structura „de suprafață”, și cititorului nespecializat. George Pașa |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate