De atâta bucurie, parcă nu mai are sens înșiruirea sportivilor, oamenilor de cultură, ori a bărbaților din istoria României care au venit spre noi dinspre armâni, ar fi un simplu act de frustrare. Pe de altă parte, sunt și momente în care uniformizarea mi se pare un concept frecventabil. În plus, aromânii și-i cunosc pe ai lor. Și românii cultivați, de asemenea, îi cunosc pe aromâni. În aceste zile, se poate vorbi, mai ales, despre tenis...
Armânii/vlahii/aromânii, folosind doar trei dintre etnonimele impuse în timp, se sting de cel puțin o sută de ani, se sting greu dar fără agonie, adică fără luptă. Întocmai ca jarul, mai înalță din când în când, natural, lumini spre cerul altor popoare, pentru că armânii nu au un cer al lor, nici deasupra istoriei și nici deasupra pământului. Ei sunt obligați să fugă ori să se insinueze în istoriile altora, de cele mai multe ori această insinuare le este recunoscută ca un fapt eroic, patriotic și necesar inclusiv pentru statut și pentru opțiunea corectă. Evident, șansa de a nu se fi luptat fratricid în această viziune istorică și integratoare a fost existența mai multor patrii și, implicit, istorii... Ei niciodată nu pot spune în mod liber cine sunt pentru că mereu altcineva se supără. Alteori, ei înșiși se contrazic reciproc, violent și ireconciliabil – opțiunile lor sunt mai multe, în funcție de indivizii care s-au implicat sau care au studiat problema... La armâni, convingerile se adâncesc precum albiile râurilor repezi și se transmit întocmai urmașilor, pentru ca nu cumva apele în care se scaldă tot felul de înțelesuri, ape supuse, firește, mecanicii intereselor fluide, să nu colmateze și astfel să rămână cu debit scăzut. De fapt, statutul acestor oameni este un absurd apoteotic: coloniști în propria țară, minoritari în alte țări de origine, iar în altele, tot de origine, nici măcar atât. Eu nu știu vreo situație în care să existe o nedreptate mai mare. Pentru spiritele formate în rigorile logicii, aceste adevăruri nici măcar nu pot exista, teoretic, împreună. Practic, însă, păcăleala, minciuna, poate formula situații, discursuri și inclusiv legi. Atenție, legi despre ceea ce este un om! Adică, ceea ce sunt eu se stabilește prin lege. Personal, am avut o șansă imensă, eu oricum, indiferent de interpretare, sunt român, dar, dacă aș fi fost altceva, astăzi eram ilegal ca existență. Și toate acestea mi s-ar fi întâmplat pentru că ascendenții mei ar fi fugit din Dacia Felix pe o rază de aproximativ o mie de kilometri ori de frica lui Nerva Traian, ori a lui Șogor Attila. Niciodată ambele. Fuga a fost înspre sud. Fiind la vale, se înainta mai repede. E adevărat, câteva sute de ani ascendenții mei au trebuit să aștepte oile, care au rămas în urmă și au ajuns mai greu pentru că nici oile călăuză nu erau obișnuite cu deplasările academice, în sensul de rigoare științifică. Au mai și pierdut ceva vreme cu studiul și cu orientarea politică, pentru că știau încă de pe atunci importanța istorică a respectivei deplasări populaționale, care depășea cu mult condiția culinară a transhumanței. În sfârșit, este lege, realitățile prezente o cer, înaltă perspicacitate și iminente interese de stat! În excursul meu despre tenisul care se practică în cazul acestor oameni, să concluzionăm: dacă un armân viu, indiferent de ceea ce simte, crede și/sau știe despre sine, este român, ce este atunci același armân dar mort? Pentru că, dacă este tot armân, s-ar putea să îi convină și lui, oricum spre asta tinde. Însă, dacă același armân, mort, este român, așa cum, în consecință, rezultă din lege, începe să fie o problemă de natură simbolică... Și nu doar atât, pentru că este stabilit în Parlamentul României că armânul viu a devenit român, legea respectivă fiind dată pentru vii, ca să aibă rost... Transformarea viilor, în acest moment, nu este ceva generalizat, fenomenul este încă unul izolat, în stadiul primar, s-a început cu cadrul legal... Rolul legii este să reglementeze situații de fapt, de drept... Numai că, vorba tot a unui aromân celebru, așa e-n tenis! Ar mai fi o posibilitate de răspuns la aceste situații de etnogeneză legală, aceea ca armânii bătrâni să plece, întocmai ca elefanții, în țările lor, ca să moară... Și să creadă sau doar să anunțe că sunt plecați în turneu, că tot ce este pe pământ este o competiție, cu clasamente, câștiguri, fraze și imagini memorabile. Doar că un om și o istorie nu pot fi un stop-cadru legal.
Simona Halep este astăzi simbol al unui popor pierdut și mândrie conjuncturală a mai multora, va fi revendicată și cu toții îi urăm succes! Un popor care aici și acum nu are voie să aibă biserici, nici să învețe și nici să se roage în propria lui limbă, așa cum a făcut-o milenii deja, ținându-și cu jertfă bisericile pe Hristos și pe sânge, va fi mâine în venele Simonei Halep. Șansele lui de-a învinge sunt mici, așa s-a întâmplat din totdeauna. Biserica noastră îi consacră pe preoții armâni, aici și acolo, la ei. Și tot ea îi ia sub ascultare în locurile unde aceștia mai sunt, locuri albaneze și macedonene, lasându-i în limba și în plata lor... În aceeași limbă însă, aici, nu se poate, aici nu li se permite să mai fie ce-au fost, deși, în trecut, aceeași Biserică le binecuvânta identitatea aleasă. Aceeași Biserică și aceiași iubiți creștini supuși. Aceeași Biserică-mamă se vaită de nedreptățile grave care li se fac românilor din Serbia și din Ucraina, ei nu sunt lăsați, câteodată, să aibă biserici și slujbe în limba lor... Dar nu este o nedreptate continuă, așa cum o impune la noi. În Balcani, sunt buni ca aromâni, iar aici ca deznaționalizați, binecuvântată măsură de instituție divină!
De azi înainte, mai multe fetițe ca până acum vor fi botezate Simona, de acum încolo numele tău va fi armânesc. Ești a treia jucătoare a lumii, de azi înainte zborul tău e vizibil, du cu tine visul de mărire al poporului tău! În loc de cârlibană ții în mână o rachetă de tenis.
Așadar, pentru toate nedreptățile, scufundă în zer focosul rachetei rusești protectoare! România îți este datoare și, foarte probabil, este cu totul alături de tine. Îndiferent ce va fi, noi, românii, am avut deja mondialul nostru, nepolitizat, iar vlahii șchiopi, brânzarii și ciobanii au dat zilele acestea o mare lovitură la Paris. De acum încolo, nici măcar nu mai contează rezultatul, pentru că știm cine sunt... Flambura nu piere! Șanso, netă, fii a noastră, armânească, românească!...


Notă: cuvintele natural, statut, integratoare, propria, adevăruri, rezultă, la ei și iubiți creștini se scriu cu italic pentru a nu crea confuzii.