Încă de la primele zboruri, legendare sau reale, din istoria omenirii, au apărut jertfele. Icar a căzut pentru că a îndrăznit să creadă că omul e la fel de puternic ca orice zeu și poate zbura; zeii l-au pedepsit pentru cutezanță și obrăznicie, dar omul nu a renunțat. Iar zeii continuă să-l pedepsească, cu toate că aripile primitive ale personajului mitic s-au transformat în mașini din ce în ce mai performante.
Istoria romȃnească a zborului este punctată, încă din 1912, de (mult prea) numeroase jertfe. Nu știu dacă cineva le-a numărat, punȃnd, în același grafic, toate categoriile de aviație. Alin C. Ionescu a luat inițiativa de a cerceta toate sursele disponibile, pentru a scrie un capitol (unul singur, dar, din păcate, extrem de voluminos!) al istoriei accidentelor aviatice în care au fost implicați romȃni, și anume numai evenimentele care au avut loc cu aeronave cu motor reactiv, cu aripă fixă sau rotitoare. A fost o muncă enormă, care a durat zeci de ani, dar care este doar o primă parte a cercetării ce trebuie făcută și în celelalte categorii de aviație, militară și civilă, din Romȃnia.
A rezultat o listă lungă de cazuri, 285 la număr, întinse pe o perioadă de 60 de ani din istoria aviației militare romȃne. Istoricul studiază cu acribie toate aceste evenimente, prin care s-au pierdut 295 de aeronave, dar, ceea ce e trist, s-au pierdut și 217 vieți (aviatori, pasageri în aeronave militare și personal militar surprins de eveniment la sol) (la care se adaugă și victime aparținȃnd altor forțe armate implicate în accidente și personal civil aflat la bordul aparatelor prăbușite sau surprins la sol de către acestea).
Aviatorii spun mereu că un eveniment este cauzat de efectul conjugat al mai multor cauze. În fiecare caz au avut loc anchete, pentru a descoperi aceste cauze, nu pentru a lua niște măsuri împotriva celor (mai mult sau mai puțin ) vinovați de apariția lor, ci pentru a evita, pe cȃt se poate, repetarea acestora. Autorul le scoate, acum, la iveală pentru un public cititor nu neapărat specializat în aviație (dovadă inserarea, la sfȃrșitul volumului, a unui glosar de termeni, pentru a facilita înțelegerea textului de către orice lector). Probabil că analizarea cauzelor în mediul aviatic chiar a dus la evitarea altor catastrofe, ar fi bine să fie așa. Pentru cititorii din afara fenomenului, analizarea cazurilor, dar poate și mai mult descrierea lor epică, înseamnă, însă altceva: o dezvăluire dorită, așteptată, a desfășurării evenimentelor. Mai ales în ultimii ani, cȃnd evenimentele de aviație sunt descrise, atȃt de neprofesionist, de presa avidă de senzațional. De fapt, poate chiar acesta e marele cȃștig al cititorului cărții de față venit din afara aviației, se educă pentru a cerne informația, pentru a nu mai “înghiți” fără discernămȃnt orice exagerare sau, din contră, eufemizare, servită de presă.
Lucrarea lui Alin C. Ionescu este o lucrare științifică. Autorul își organizează materialul documentar pe perioade istorice, descriind și comparȃnd cazul (evenimentul) cu toate amȃnuntele necesare (geo-politice, tehnice, umane) pentru a-l face bine înțeles, dar și insistȃnd asupra efectelor asupra materialului volant, dar mai ales asupra omului aflat în inima evenimentului. Se fac analize amȃnunțite asupra tipurilor de aeronave, asupra particularităților constructive, a evoluției tehnice a aeronavelor intrate, succesiv, în dotarea forțelor noastre armate, dar se face și un excurs privind dezvoltarea școlii romȃnești de aviație, a educației profesionale și umane a aviatorilor, și toate acestea în contextul evoluției societății romȃnești în ansamblu, a armatei și doctrinei de apărare, a mentalității comandanților și executanților.
Cartea lui Alin C. Ionescu nu se dorește a fi și nu este un parti pris. Judecata este absolut obiectivă, chiar dacă, uneori, trebuie subliniată eroarea umană în provocarea unui eveniment, sau dacă răspunderea pentru acesta trebuie căutată la un nivel ierarhic destul de ridicat. Sau dacă aviatorul prins în eveniment este unul cu o faimă deosebită (mă gȃndesc la Doru Davidovici, sau la Laurențiu Kiriță, oameni a căror notorietate a depășit cadrul strict al aviației militare). Sunt analizate evenimente, nu persoane, nu aeronave. Sunt descrise concluzii oficiale, nu păreri sau senzații. Sunt calculate (cum spunem noi la școală) cu două zecimale cifre, procente, efecte. Obiectivitatea istoricului, a omului se știință, trebuie subliniată, pentru a înțelege cȃt mai bine ce fel de carte avem în mȃnă. Iar exactitatea detaliilor tehnice, de la componentele aeronavelor la elementele de fizică a fluidelor, de la amȃnuntele legate de mȃnuirea tehnicii la cele privind fiziologia zburătorului, reacțiile biologice și psihice în timpul (lung sau (extrem) de scurt al desfășurării evenimentului, toate acestea trădează studiul aprofundat și competent făcut de autor.
Nu are rost să facem aici o descriere, chiar și sumară a cazuisticii și a cauzelor/efectelor acesteia, pentru asta e necesară lecturarea cărții.
La închiderea volumului, un cititor de genul meu, iubitor, din afară, al aviației milittare, va rămȃne cu un mare cȃștig. Va fi înțeles fenomenele petrecute, va fi înțeles natura și factorii lor favorizanți, dar, în același timp, va înțelege și mai mult ce fel de oamenii sunt aceia care urcă, la bordul unor mașinării, la mii de metri deasupra solului, devenind, astfel, dependenți de material, de oamenii care l-au modelat, dar și de ei înșiși, de starea lor fizică și psihică și de evoluția acestora în funcție de factorii externi. Și mai reiese un factor, pe care, poate, multă lume îl trece cu vederea aflȃnd despre accidentele avioanelor de luptă: avionul oricȃt de scump ar fi, poate fi înlocuit; omul – nu, niciodată. Poate că trebuie luate în calcul și costurile materiale ale formării unui pilot militar, sigur, sunt foarte mari, mai mari descȃt prețul unui aeronave, dar, dincolo de asta, pilotul este un om, un membru al societății, iar valoarea lui calculată astfel e inestimabilă.
În ceea ce privește cititorul aflat în interiorul aviației militare, chiar dacă nu pot să-mi imaginez ce va simți citind cartea lui Alin C. Ionescu, pot să îmi exprim părerea că lucrarea ar trebui să intre în programa analitică a școlilor de pilotaj (și poate nu numai a școlilor militare). Și poate, cine știe, și datorită acestui studiu, se va ajunge la a treia parte a celebrei zicale a lui Otto Lilienthal: “Să zbori, să cazi, SÃ ZBORI PȂNÃ NU MAI CAZI!”
*Alin C. Ionescu: Eroii erei reactive – Pierderile de personal și aeronave militare cu motor reactive din Romȃnia în perioada 1952-2012, București, Editura RBA Media, 2014