Dacă profetul este trimisul ales să perceapă cuvântul divin și să primească viziuni pe care le va interpreta, iată ce spunea Nichita Stănescu despre poet: "acesta este traducătorul umil al sentimentelor tuturora”. Adrian Suciu își asumă acest rol, cu tot ce stă dincolo de cuvinte, în „Profetul popular”, volum apărut la editura Tracus Arte în urma unei însemnate pauze editoriale. „Profetul popular” nu este doar un titlu care i se potrivește foarte bine autorului, este însăși premoniția pe care Mircea Zaciu a avut-o în prefața volumului de debut al poetului: „Învăluitor, versul lui deține secretul artei adevărate. Și ce este poetul dacă nu purtătorul unui mesaj secret?”

Volumul începe cu... „Suciu”, dedicat posterității, acest poem este o exotică artă poetică, o critică deșănțată aspura propriei existențe și a mediului literar, un text în oglindă de o autoironie absolut savuroasă: „Prietenul nostru Suciu, care a supraviețuit zăpușelii/ și cancerului și-a murit într-un tragic accident de trotinetă”. Poezia e scrisă pe o linie pseudoimpersonală: „Suciu punea femeile pe spate, (...)/ le desfăcea cu delicatețe picioarele, se urca în șa/ și le masturba cu roata de la motocicletă”, perspectivă care a creat mai multe controverse pe seama identificării autorului cu personajul și creația sa, controverse pe care „Suciu” le aștepta, a văzut că sunt bune, iar concluzia o aflați doar citindu-l.

În capitolul „Profetul popular”, început cu ”Fotografii de la sfârșitul lumii” și încheiat cu „N-am scris nimic”, Adrian Suciu ne dezvăluie o poezie concentrată, susținută puternic de tonalitatea aforistică, dar nu lipsistă de un firesc magnetizant: “Nimic nu se naște în carne/ chiar dacă ochii slabi văd altfel”, o sugestie, nu doar biblică, a depersonalizării prin trcerea sensului în spirit, și unde în altă parte ar putea fi adevărul, sau căutarea lui, dacă nu în dragostea celor care știu că aceasta nu se află în carne? Iată cum regizarea morții nu este mai puțin decât încercarea de a o învinge prin jocul creativ, ludicul fiind singurul care are puterea de a o supune: “Cand s-a întors acasă, Profetul popular/ s-a găsit mort în pat“. Revolta față de divinitate ascunde, însă, atâta dragoste și umilință, dar și un strigăt de tandră disperare: “Doamne tu nu știi cum e să scrii/ cu moartea în sânge”, drumul spre adevăr se naște în mistuirea îndoielilor, o poezie de o sensibilitate controlată și pătrunzătoare.

Poeziile lui Adrian Suciu refuză banalul, atât în exprimare, cât și în mesaj, încât cititorul este asaltat de sentimente, uneori contradictorii, ale sincerității pe care o receptează și ale unei estetici rotunde, de multe ori covârșitoare. Versurile surprind cu naturalețe, fără a oferi posibilitatea unei opoziții; s-a scris despre moarte mai mult decât a scris moartea însăși, dar cine a spus vreodată: „să naști un copil înseamnă să dai de lucru morții”, din nou, lupta cu moartea nu este derizorie, a da viață înseamnă a pune moartea la muncă, să privești în ochii copiilor și să-ți fie milă de moarte, aceasta e chiar o dovadă a sufletului perpetuu, mereu victorios în fața pieirii, nu prin ignoranță, iată, ci chiar prin umanizarea morții. Ideea se continuă într-un scurt poem cu câteva versuri de o frumusețe orbitoare: “Adunăm scânduri pentru/ crucile copiilor nostri. Mamă și tată,/ vor spune ei atârnați pe lemn,//ne lătră câinii, cuiele sunt reci.” Capitolul se încheie cu o adevărată artă poetică, adevărată pentru că transpune un principiu esențial al poeziei: “N-am scris nimic. Am fotografiat porți pe care/ n-am intrat niciodată și războaie care n-au fost”, acel adevăr pe care l-am știut întotdeauna, dar pe care îl aflăm, parcă, prima oară.

În capitolul „Vulturii tandri”, femeia poate construi o casă dintr-o singură cărămidă, văzută aici, și nu numai, ca purtătoare a miracolului, a unui mister căruia pare că și universul i se subjugă, aceasta este cea care poate face lumea dintr-un fir de nisip. Suferința ei, chiar și aceea din vis, este purificatoare: “În visul femeii/ se moare mai des decât în visele morților”. Dar ar trebui să numim acest tablou mai degrabă matern, pentru că tonalitatea poemelor ne duce cu gândul la sacrificiul și înstinctul protector al mamei, iată și în poemul de un dramatism rafinat, în care femeia îi scurtează peste noapte hainele bărbatului, iar acesta nu-și dă seama că se micșorează pe zi ce trece, până ajunge o păpușă cu zâmbet de copil veșnic, în antiteza naturii, care aduce ninsorile la timp cu indiferență.

Nu degeaba ieșirea în lumea cititorilor a volumului „Profetul popular” se numește „Slujbă de Lansare”, în multe din versurile lui Adrian Suciu vedem o întorsătură biblică a frazei, de o muzicalitate subtilă și cuceritoare: „Căci vor trece mame cu prunci și mamele vor spune acelora/ iată omul dinăuntru mult se bucură”, dar poemele acestea au mai multe tangente biblice, nu doar de mecanică a cuvintelor, ci și de un substrat pe care doar “ochiul străin” nu poate să îl vadă.

De o ironie tragică și înțeleaptă este penultimul capitol al volumului, „Să bei singur”, construit pe o combinație savuroasă de trimiteri la moarte, alcool, Dumnezeu și boemă. Poezii în care un ochi plânge și altul râde, poezii în care „Nimeni nu știe cum e să bei atât de singur/ încât nici singurătatea ta să nu mai stea/ cu tine la masă”. Într-adevăr, Adrian Suciu e greu de catalogat, el este, cum s-a spus, chiar poezia lui, cu care se identifică prin fiecare cuvânt. Profetul nostru știe foarte bine ce spune, fiind translatorul unei viziuni, nici nu ar încăpea loc de cea mai mică nesiguranță, poemele sunt rotunde, concentrate, au toate cuvintele pe care le-au cerut parcă înainte de a fi puse pe hârtie, acolo unde ne apar ca înfățișări ale unor taine vechi, menite să lumineze, să aline și să strige condiția omului în fața lui Dumnezeu, a misterului și a iubirii. Cercul existenței este exprimat într-un minunat poem, în care jocul naștere-moarte are în mijloc, din nou, femeia ca esență a vieții: „Nu te lega de femeie fără să știi că ea va spăla cu/ dragoste trupul tău viu și trupul tău mort” , într-o dimiensiune atemporală, cea a spiritului, prima gură de țuică (ce altceva?) este de sufletul morților, așa cum ar trebui să fie și prima clipă de dragoste și așa cum este și primul cuvânt. Ce este povara memoriei, dacă nu amintirea perechilor de țâțe mari? Îl întreabă Adrian Suciu pe Dumnezeu, același Dumnezeu de care spune că îl știe pe dinafară pe poet ca pe meniul de la cantina săracilor. „Falsul tratat despre alcoool”, certificat deja cu nenumărate aplauze, face un slalom acaparant între suflet și trup, ca o mască a durerii, alcoolul este permis doar celor inițiați în povara suferinței, o cruce pe care aceștia o duc nu întâmplător, și nu fără de știință: „Să nu dai să bea celor curați la suflet,/ căci ei vor cădea secerați și prețul lor va fi cerut/ din mâinile tale!”.

Volumul se încheie cu „Fiul văduvei”, o poezie care poate face emoția să se emoționeze, într-un avânt protector, poate din reciprocitate, față de imaginea mamei, ”fiul văduvei” ne duce cu toate simțurile în inima adevăratei rădăcini, acolo unde toate căutările se termină, acolo unde există răspuns și unde iubirea face aerul să tremure: ”Mamă, când o să dormi tu,/ voi aprinde o flacără atât de subțire/ încât Dumnezeu își va ține suflarea să nu o stingă”.

Nu e ușor să scrii despre creația lui Adrian Suciu, poezia lui e ca o femeie frumoasă și deșteaptă, pe care o privești și o asculți cu gura căscată, dar care nu te lasă să o atingi, să o dezbraci, să-i numeri coastele. ”Profetul popular” este o carte subțire, poate chiar de greutatea sufletului, strecurată cu desenele lui Mircia Dumitrescu, parcă rupte din visul profetului, nu are prefață și referințe critice, ci doar câteva poeme care ar putea ține locul multor vieți. Citiți, recitiți, citați și recitați!