Citind cartea lui Ovidiu Ohanesian, ”Anatomia unei diversiuni. 10 ani de la răpirea din Irak” (Editura Miranda, Brașov, 2015) începi să înțelegi că nimic nu este întâmplător și, mai ales, de ce libertatea este greu de trăit într-o țară ca România. Ovidiu Ohanesian rememorează, la un anumit timp de la evenimentele legate de răpire, emoțiile și tensiunea pe care le-a trăit, dar este o tensiune dezamorsată, pentru că autorul povestește totul știind deznodământul întâmplărilor. Jurnalul său este unul care se compune din articole de presă însoțite mereu de dovezi vizuale care ajută cititorul, îi încurajează memoria (vizuală) îi sprijină modul de a înțelege contextul și spațiul în care se petrec lucrurile și, mai ales, de ce se petrec. Prima ediție a acestei cărți, intititulată ”Răpirea din Irak”, având o prefață semnată de Sorin Roșca Stănescu, avea să-l impună pe ziaristul Ovidiu Ohanesian ca pe un autor veritabil de cărți de investigații de foarte bună calitate, care înțelege că oamenii trebuie să afle într-o formă sau alta adevărul. Exercițiul lui Ovidiu Ohanesian este necesar într-o societate în care democrația a debutat îmbrăcată în hainele minciunii și ale crimei (decembrie 1989, Mineriadele din anii `90).


Au trecut zece ani de la un eveniment pe care românii, în marea lor majoritate, nu au avut timpul necesar să îl perceapa așa cum ar fi trebuit, poate, în fond, eliberarea celor trei jurnaliști a însemnat un triumf care ar fi trebuit să mulțumească pe toata lumea. Ovidiu Ohanesian aduce în discuție motivele pentru care România nu se poate descotorosi de trecut.

Lucrurile se schimbă în aparență dar, în fapt, ele rămân aceleași. Ohanesian introduce cititorul în contextul social și politic în care evenimentul urma să se întâmple.

Anul 2005 era anul marilor așteptări, primul an de mandat al lui Traian Băsescu, România răsufla ușurată după ce, teoretic, glonțul șuierase pe la urechea ei, noua putere de la București era garantul încetării oricăror tipuri de abuzuri.

Ovidiu Ohanesian scrie și o face foarte bine, o face acaparând și elaborând spații de dezbatere și de echilibru între imaginile pe care le creează cu talent veritabil și vocative. Cartea este un document scris în care autorul surprinde imagini și scene, pe care le analizează, descrie personaje și le caracterizează mimica și gestica, încărcând de viziune opera scrisă.

Mai presus de toate aceste lucruri, în tot ce scrie Ohanesian, tronează atitudinea, curajul și bucuria de a fi liber. Cartea are momente tensionate, totodată există o avalanșă de informații care te pun efectiv pe gânduri, te solicită si te epuizează într-un mod plăcut. Întreaga istorie este atât de bine racordată la prezent, încât lumile se suprapun către o analiză de viziune.

Expunerea acelei lumi (2005) surprinde aspecte teribil de interesante din mediile implicate în descrierea autorului, lumea pe care Ohanesian o creionează prinde rădăcini și se dezvoltă, el reușește să se desprindă, să fie deasupra evenimentelor, deși participă activ la ele.

Cartea ridică totodată o serie de întrebări, de suspiciuni care incită și mai mult cu privire la subiectul de discuție. Din păcate, în jurul acestui subiect s-a așternut o tăcere ciudată, iar reapariția acestei cărți, la zece ani distanță de la eveniment, este în măsură să stârnească interesul și spiritul combativ al oamenilor liberi pentru care posibilitatea de a gândi și acționa sunt piloni de bază în evoluția ulterioară a societății românești.

Nu este de ajuns să condamni ceva, fără a avea condamnați, și nici să judeci lucruri pe care nu le-ai trait. Știu că societatea civilă din România are carențe grave în foarte multe situații, dar toate acestea trebuie să se termine la un momen dat. Apare, însă, problema lucrurilor descrise în carte de Ohanesian, întrebările ridicate de el sunt definitorii pentru cei care vor să formuleze răspunsuri, doar că răspunsurile trebuie să genereze soluții și ele trebuie să elibereze, să detoxifice societatea, să îi dea o șansă pe care, sunt sigur, o merită și pentru care România frumoasă a suferit și și-a păstrat o linie dreaptă, fără întreruperi și ocolișuri. Ovidiu Ohanesian este unul dintre cei care mi-au demonstrat mereu că există o șansă adevărată ca România să își revină. Știu, însă, că este foarte greu, după 50 de ani de comunism și alți 25 de ani de democrație, în care criminalii încă mai dau lecții de moralitate la televizor și România tot nu știe numărul celor care au murit la Revoluție pentru o democrație care a subjugat în loc să elibereze.

Cartea lui Ovidiu Ohanesian răspunde la o serie de întrebări pe care nici măcar nu le ridică, are acest dar, te face să întelegi de ce foarte multe lucruri nu au putut să se întâmple așa cum ar fi trebuit. Cred că este un mare merit pentru o carte. Actualitatea subiectelor tratate în ea este cea care dă o valoare reală carții, una care te aduce cu picioarele direct în realitate. Și mai cred cu tărie că este foarte important în viață să îți dai seama că toate au un rost, că merită să lupți în continuare, merită să aperi adevărul, fără să îți pui vreo secundă problema dacă vei reuși.

Am citit cartea lui Ovidiu Ohanesian, am înțeles multe lucruri, altele m-au pus pe gânduri, dar peste toate acestea am avut un sentiment de mulțumire pentru că am citit o carte foarte bine scrisă, o carte în care umorul, tensiunea și informațiile înșirate pur și simplu conduc către o formă clară a ce înseamnă viața și moartea stând împreună, pe malul unui orizont din ce in ce mai plutitor.