CÃ ÎȘI ASUMÃ sau nu statutul, poezia scrisă de femei are note aparte. A o discuta ca atare nu înseamnă nicidecum a discrimina. Am în față, iată, două plachete care, cu firești note deosebitoare, ilustrează nu doar condiția feminității lirice, dar și destinul fiecărei autoare.
Pe la începutul anilor '80 putea fi sesizat în reviste, iar apoi și pe coperta unei plachete de debut („Miraculum”, 1982) , apărută în urma câștigării concursului de la editura clujeană Dacia, numele Angelei Nache. Tânăra poetă frecventa Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, dar și Cenaclul 19 de la Brașov, (cu Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și alții). Un al doilea volum („Femina”) îi apare în 1985. Poeta nu avea, totuși, să confirme speranțele criticilor pentru că, în 1987, a emigrat în Franța, stabilindu-se, alături de soț, în Frontignan, un orășel de 23 000 de locuitori aflat la țărmul Mediteranei, la câteva zeci de kilometri de Montpellier. A lucrat în învățământ și traversând, cum se spune, o lungă perioadă de tăcere, a revenit abia în 2007, ca Angela Nache- Mamier, cu volumul bilingv (română și franceză) Dolor,continuând cu Celebratio (în franceză, 2008) și Memoriae (bilingv, 2013). Se implică în diferite activități cultural-literare din zona în care trăiește, dar este prezentă și pe diferite site-uri românești și pe facebook, reluând, pe această cale, legătura cu viața literară din țară și publicând în câteva reviste (între care și „Litere”) poezii și recenzii. În 2014, la Editura Vinea, i-a apărut volumul Scara b apartament 3*, cuprinzând, cum se precizează în nota editorului, „o parte din poemele publicate de autoare în România, între 1977 și 1985, în presa literară (...) și în volumele Miraculum și Femina”.
Nu posed decât unul dintre volumele Angelei Nache („Femina”), iar un mic sondaj îmi confirmă ceea ce bănuiam, anume că „organele” s-au îngrijit, ca și în alte cazuri, de scoaterea plachetelor ei din bibliotecile județene (unde, de regulă, mai toate volumele ajungeau). Așa că nu pot să-mi dau seama ce și cum a selectat, după cum nu pot identifica textele care sunt reproduse nu din volume, ci din reviste. Pot doar face observația (venită și din propria-mi experiență) că lectorii de carte din edituri le impuneau autorilor să scoată din sumar unele texte mai îndrăznețe, chiar dacă apăruseră anterior în presă. În orice caz, cele 51 de texte sunt acum împărțite în două cicluri între care aflu mai ales deosebiri de nuanță: „Madame Bovary, votre fidèle et savante lectrice” și „Scara b apartament 3”. Volumul cuprinde și o selecție din recenziile consacrate celor două volume, la scurt timp după apariția lor.
A spune că Angela Nache este o poetă optzecistă de nuanță echinoxistă (care încearcă, totuși, să se izoleze de „pluton”) mi se pare, deja, irelevant. Important îmi pare faptul că poezia sa nu e „datată” și poate fi agreată și azi. De un sentimentalism și de o reflexivitate reținute, nuanțate de o ironie mai curând amar-melancolică, deși nu lipsită de o mică jubilație amuzată, această poezie ilustrează, prin creionarea sau chiar nararea unor mici secvențe, un lung război (rece) al feminității și visării cu domesticul acaparant și cotidianul deloc feeric, ba chiar dizolvant: în câțiva ani muiați în supe și ciorbe/ și-n magazine alimentare/ în câțiva ani de slujbă și spălări de vase/ dereticat/în câțiva ani de înțelepciune dobândită/ din mers/ în câțiva ani de adorație mută/ în câțiva ani de credulitate naivă/ în câțiva ani de șorțuri pe talie/ rochii „așa și-așa”/ în câțiva ani pe viață și pe moarte/ îndurerată/ în câteva rumene vise bucălate speranțe/ în câteva aripi de pasăre fără frâu/ în câteva haine ale iubirii umilinței/ hohotului feminin / în câteva vociferări rugătoare/ n-am aflat cifrul vieții/ glorios-mișcătoare. Este textul care deschide cartea. Cât bovarism va fi în el (și în tot ceea ce urmează), este mai curând scrutat decât trăit. De unde o demnitate lirică și existențială, fără crispări. Ba chiar antrenată în fluența poemelor, care au ritm și ies dintr-un fel de voluptate (ținută sub control, totuși) a spunerii. Mi se pare semnificativ că poemul care închide cartea e simetric cu primul, dar rezultă dintr-un drum parcurs și trăit: îi aud tempoul din corcodușul zănatec/ tare mă tem să nu cadă din crengi/ copiii cartierului de ciment/ scuturându-l naiv și luptându-se pentru/ fiecare fructă acră ca naiba/ îi surprind sunetul dinspre bătătorul/ de covoare c-un program haotic/ unde atârnă „ce covor ai ca să-ți spun cine ești”/ îi aud glasul dinspre picii mișunând/ pe pături și preșuri „de-a alimentara”/ unde se găsește orice pe lumea aceasta/ cu un pumn de pietricele/ mai c-aș coborî dar n-o fac/ nu cumva să-mi scape repertoriul de sacrificiu/ de cușcă/ unde cum să nu simți să nu-ntrebi să nu tânjești,/ să nu te îngrojorezi să-mpietrești/ în oceanul de îndatoriri/ țin piept vieții/ veghez între ziduri. Construit într-un registru al prozaismului expresiv prin acumulare, textul este aluziv, ba chiar esopic. Ne aflăm, de altfel, exact în perioada în care Ana Blandiana tipărea grupajul ei de poeme din revista studențească „Amfiteatru”, care i-a adus o interdicție temporară. Și am bănuiala că poemul care închide cartea Angelei Nache-Mamier, intitulat Viața, e unul dintre cele necuprinse în volume.

UN DESTIN literar și omenesc diferit are Ioana Geacăr, autoarea plachetei Recviem pentru nuca verde**, apărută la finele anului trecut. Absolventă a Facultății de Litere și, în prezent, profesoară de scriere creativă la Palatul Copiilor Târgoviște, ea a debutat, formal, cu o carte de versuri pentru copii, semnată Ioana Dana Nicolae, în 1988. Sub același nume va publica, abia în 1997, volumul Lumină de sare, pe care îl declară „manuscris de sertar”. Chiar manuscris de sertar n-a fost, ci doar unul care, din pricina unor împrejurări mai puțin favorabile sau din motive subiective n-a apărut când ar fi fost normal să apară. În sfârșit, acesta este debutul propriu-zis ca poetă al Ioanei Geacăr, care va mai tipări, ca Ioana Dana Nicolae, două cărți pentru copii (una de proză și alta de versuri) și placheta Contre jour (2000). Ulterior va semna cu numele din acte, Ioana Geacăr, volumul de versuri Aparte (2006) și Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu (2008).
Recviem pentru nuca verde ar fi, deci, al patrulea volum de versuri publicat în aproape douăzeci de ani. Dacă socotim că prima carte a fost scrisă înainte de 1989, depășim un sfert de veac, intervalele dintre volume fiind de opt-nouă ani, ba și mai mult. Cu toate acestea, poetica Ioanei Geacăr, originală, este unitară, iar acumulările de la un volum la altul, deși semnificative, sunt discrete. Spuneam, comentând cel de-al doilea volum al său, că este o poetă de o certă sensibilitate, marcată de o evidentă undă de adâncime, care evită orice ridicare a tonului, strivind între dinți fiecare strigăt, așa cum strivește, probabil, în taină, lacrimile între pleoape. Și adăugam, referindu-mă la cel de-al treilea, că această poetă, contemporană cu cel puțin două generații, are de la optzeciști permanenta raportare la poem și la „facerea lui”, iar de la post-optzeciști, preocuparea obsesivă pentru real. Mai observam că lumea ei e polarizată, iar poezia (ori modul poetic de a privi) fracturează cotidianul sordid și face posibilă adierea fulgurantă a transcendenței. Aproape toate aceste lucruri sunt sesizabile și în Recviem pentru nuca verde, concentrate într-o ceva mai obstinată conturare a realului, contemplat aproape cu o stranie neîndurare, fie spre a sesiza adierea înaltului și a comunicării, fie absența acestuia și singurătatea: stau în fereastră să văd/ cum moare planeta/ un porumbel vine spre mine se izbește de geamul închis/ de-a lungul drumului comerciante de fructe mici de pădure/ levitează cu o aură vineție. Sunt mici desene, notații, flashuri, dar și mici povești cu subînțeles ale vieții. Mai toate din sfera tristeții, care e, însă, mai ales consemnată și mai niciodată strigată. Asistăm, totuși, și la extinderi ale tabloului, ori la ritmări mai ample, dar cu același control asupra sinelui și a sentimentelor: în orașul ăsta/ doar aerul mă recunoaște/ se gudură prietenos peste linia pragului cu aceleași gheare/ mă-nfășoară strâns așa cum stau cu/ o umbrelă neagră și un carnet pe genunchi încercuind ultima adresă [...] lumea mea se-mparte la doi: unul care afirmă/ celălalt care spune mereu nu/ unul care face/ altul care spune că degeaba așa nu e bine/ îmi așez mâinile cu unghiile în formă de floare/ le smulg mă iubește nu mă iubește/ câini și oameni pisici la gunoi sticle și zoaie/ papuci scâlciați/ o fată cântă la chitară în lumina gălbuie/ până se face scrum (povestea elizei. în rouge). Poezia Ioanei Geacăr este expresia unor trăiri puternice, dar și a puterii de a le domina.
___________________________________________________
* Angela Nache-Mamier, Scara b apartament 3, Editura Vinea, București, 2014, 80 pag.
** Ioana Geacăr, Recviem pentru nuca verde, Casa de pariuri literare, București, 2015, 76 pag.

...TEXT PUBLICAT ÎN REVISTA LITERE, NR. 3 (192), MARTIE 2016