Ce degete străvezii are libertatea/ mai subțiri decât burnița timpurie - așa își începe Melania Briciu volumul de debut. Vasăzică, miroase a libertate între coperți - cerneala versurilor tipărite din adâncul ființei.
O carte care își deschide paginile cu un astfel de motto este ca istoria: te face curios, te cheamă să o explorezi, să o cunoști și să beneficiezi de conținut în modul cel mai surprinzător cu putință. Libertatea propusă de autoare în fel și fel de chipuri nu este un simplu cuvânt de dicționar, ea devine atmosferă, atitudine, revoltă, dorință, plăcere, cunoaștere, avânt, îndrăzneală, remarcare, tărie, exaltare, franchețe... Mod de a trăi, cu alte cuvinte. Este o haină pe care o îmbraci cu plăcere, în care te simți în largul tău.
Eu sunt Spartacus este stindardul pe care autoarea îl arborează în fața conștiinței de sine și a dragostei față de locul natal de care se simte profund legată și de care o apasă un dor nemărginit.
Eu sunt Spartacus înseamnă putere și dorință de libertate. Ele vin din sufletul poetei și planează deasupra spațiului și timpului marcante pentru aceasta. Copilăria, tradițiile strămoșești și-au pus amprenta pe sinele Melaniei, astfel că versurile ei mustesc de dragoste, admirație, patos, revoltă, și altele de acest gen.
Eu sunt Spartacus exprimă curaj în fața unui destin comun, purtat și tradus prin filiera personală. Este un îndemn de care însăși autoarea are nevoie pentru a depași mâhnirea, nemulțumirile adunate în vreme.
Mă asfixiază sclavia propriului sânge/ sunt tracul căruia i-ați biciuit cu pasiune/ speranțele... / Eu sunt Spartacus
Din punctul de vedere al omului dezamăgit de condiția umană, libertatea a murit. Poeta trăiește cu senzația de pierdere a dreptului de a vorbi răspicat despre necesitatea eliberării. Drept urmare își caută o armă. Și care ar fi mai convingătoare decât cuvântul? Într-adevăr, cuvintele sunt săgeți/ pumnale/ cuțite/ sulițe cu care îndrăznește să țină piept sistemelor, regulilor etc. de-ndoaselea. Și totuși, lupta cu nobilul cuvânt este una istovitoare, care nu asigură neapărat o victorie: au ostenit săgețile din cuvintele mele / Eu sunt Spartacus
Plecarea în afara țării o simte ca pe o închistare, ca pe o suspendare a libertății de care are atâta nevoie. Spațiul în care decide să-și continue drumul nu este același cu acela de unde a fost nevoită să plece. Aici sunt alte reguli, alte principii de viață. Se simte ca un intrus, ca o persoană căreia îi lipsește libertatea de acțiune, de manifestare. Viața i se pare un fel de sclavie cu care trebuie să se resemneze: dar m-am îndepărtat/ copil înstrăinat/ m-am autoexilat/ acum sunt o fată binecrescută/ ales educată manierată/ tributară unor lanțuri impuse / L și V.
Frecvent, în poezia Melaniei Briciu apar verbul a biciui și biciul ca armă care doare, umilește și rănește, dar în același timp care determină sângele revoltei să curgă: sunt tracul căruia i-ați biciuit cu pasiune/ speranțele / Eu sunt spartacus; aș evada din circul cel mare/ de groaza șerpilor despletiți/ de biciul flămând / Alle hop. Biciul nu este doar al revoltei interioare, al mocnirilor și acumulărilor de lavă, ci și al despicărilor, al atingerilor fine, persiflante. Poeta știe să le mânuiască prin cuvânt, împrumutând curajul lui Spartacus.
Revoltă, destin, sufocare, trădare, deznădejde sunt cuvinte pe care poeta le folosește frecvent în versuri și prin potrivirea cărora induce stări și senzația de lipsă de aer, de spațiu, de încătușare, de furt de libertate.
Cuvintele ies ca din teacă de sabie, ca din tolbă de săgeți, ele metamorfozându-se în diverse arme ascuțite, tăioase, de luptă și deopotrivă de apărare a propriilor opinii și dorințe.
Versurile Melaniei sunt de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri: Libertatea a murit; Alb hoinar, libertatea.
Melania Atanasiu-Briciu este o poetă sensibilă, titlul poemului putând părea masculin, brutal. El este doar masca unui suflet chinuit de neliniști, de întrebări, de lamentația unei plimbări terestre între țara mamă și cea adoptivă, este pendulul lui Foucault într-o rotație completă în jurul copilăriei ca ax al interpretărilor, amintirilor și trăirilor adultului care simte nevoia de echilibru. Un echilibru corupt de mediul uman și care se percepe ca pe osândirea la o viață altfel decât cea visată odinioară, în care unii au uitat că libertatea este o rugă prea grea / Alb hoinar, libertatea.
Eu sunt Spartacus este o scenă complexă atemporală și aspațială. Spectacolul acesta se poate juca într-un circ, la teatru, în biserici și temple, pe stradă sau pe Kogaionon, într-o vizuină, într-un cabinet medical și mai ales pe strapontina sufletului.
Aplicabile oricărei societăți, oricărui regim și oricărei perioade istorice, libertatea și puterea se înscriu pe o Foaie de observație. Poeta aduce în actual tarele omenirii, ironizând pozițiile obscure și bolnave pe care aceasta situează adevărul și onoarea, două valori intrinseci ale unei societăți presupus-moderne, dezvoltate, care au fost aproape distruse, marginalizate: prietenul meu adevărul/ (un pacient mai vechi de-al tău)/ îmi povestea bunăoară că l-a lovit parkinsonul/ și de câtva timp soția lui onoarea/ suferă de alzheimer / Foaie de observație. Invocă încă o dată libertatea în felul ei primordial: vreau să visez libertatea când descoperisem focul/ și dănțuiam goi în jurul său / Foaie de observație.
Cartea este împărțită în șase secțiuni, fiecare precedată de câte un motto preluat din poezia introductivă a fiecăreia dintre acestea. Fiecare parte a ansamblului este desemnată printr-un titlu sugestiv, care sugerează un atribut uman major, pregnant, ieșit din comun. Dacă primul fascicul s-a prezentat de la sine Eu sunt Spartacus, cel care urmează pare o augmentare a orgoliului uman: Obezitatea suficienței de sine. Este chiar poezia de început și se remarcă în special prin strofa mediană: golanul din mine dârdâie în zdrențele libertății/ cu un rucsac de dor în spinare și prea multe merinde/ pentru foamea de țara/ unde cei îmbuibați se asfixiază încet/ în obezitatea suficienței de sine/ Obezitatea suficienței de sine.
Între dorul de casă și dorul de poezie există indiferența cu care este văzută migrarea din țară spre alte locuri mai propice unui trai decent, echilibrat, mai puțin istovitor. Răul unei vieți în care se moare pe un front oarecare, în care nu-ți permiți haine de lux, în care sunt răpiți copii, tinere scoase la mezat ca în evul mediu, în care doar anumite persoane petrec vacanțe în străinătate, în marile orașe, și în care singurătatea marelui individ neînsemnat este fix la fel cu a celuilalt, este fățiș prezentat în Tot ceea ce va urma.
Poemele Melaniei Briciu sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire, după cum susține în Refugii sub piele: m-am chircit încă o dată într-un poem militant/ ieșit de sub o epidermă confuză/ un țipăt care despoaie cerul de vise/ o viață îți va pune căpăstru/ te va potcovi și biciui fără milă/ te vei trezi pe perna unei dimineți ascunsă/ sub o piele compromisă/ vei deschide ziarul la rubrica penală/ și te vei găsi condamnat pe viață la funebrul/ prizonierat numit libertate/ Refugii sub piele (poem dedicat lui John Nash ori despre cum poți fi bolnav de schizofrenie, laureat al Premiului Nobel.)
În contextul unei libertăți nesatisfăcătoare, viața este tratată ca o târfă cu prea mulți clienți/ Viața ca o târfă.
Omul sâmbure de taină este un fascicul de versuri mai cald, mai optimist, mai îngăduitor, deși la fel de temperamental, de penetrant emoțional ca și precedentele. Nota luminoasă este vizibil susținută de un limbaj adecvat stărilor mai apropiate de natural: cutezanță, a se avânta, a accepta, curajul autodepășirii, zi măreață, semeață, zbor neînfrânt.
Capitolul este predominat de semnificația sâmburelui pe care-l metamorfozează în sâmbure de taină, sâmbure de lumină, găsindu-i un loc central și benefic și puternic colorat în textura de năzuințe, viziuni și trăiri. Este capitolul întoarcerii către copilărie și tinerețe, spre oamenii și meleagurile natale, dar abordate nu oricum, ci prin dioptriile unei libertăți ajunse aproape mioape.
În versurile Melaniei am întâlnit trimiteri la filosofi de marcă și la operele lor și chiar folosirea de sintagme din patrimoniul literar provenit de la aceștia, cum de exemplu: la țigănci, secretul doctorului Honigberger, nuntă în cer (Mircea Eliade): revolte ascunse prin munții de spirit/ tramvaie ce m-ar fi dus la țigănci ori/ să pătrund misterele doctorului Honigberger/ pentru a putea năzui o nuntă în cer / Ubi lex sau lacrimi și sfinți (Emil Cioran) ori așa grăit-a Zarahustra (Friedrich Nietzsche): atâtea fărădelegi am comis în fața multora/.../ printre demiurgi răi lacrimi și sfinți/ așa după cum grăit-a Zarathustra/ Ubi lex.
Ubi lex este poezia manifest pentru spiritul cultural viu care trebuie întreținut și întețit, reprezintă râvna poetei la averea de spirit, la renumele de cuvânt și la descătușarea de rigorile unei societăți devenite mecanizate, tehnolologizate, politicizate pentru că nu omul a fost creat pentru lege/ ci aievea legea pentru om.
Referirea la marii filosofi ai timpurilor nu este întâmplătoare, poeta regăsind aplicabilitatea ideilor teoretice ale acestora în contemporaneitate. Este șansa meditației și a expunerii opiniilor personale în plan literar: de atâtea febre tremurăm deshidrataț/ vorbele fântâni goale în sahare de idei/ ce își înghit singure oazele/ .../ eșafod și ghilotină două căi de ales/ să te pustnicești în indiferență/ orisă te exilezi în demență/ Singura noapte.
Melania modelează cuvântul, îl folosește ca armă, se destrăbălează cu el, îl înghite asemenea unui înghițitor de săbii, face din el ițe, pietre de aruncat în oameni, îl metaforizează și metamorfozează atât cât îi permite elasticitatea acestuia și construiește tocmai când ți se pare că dărâmă, și invers, distruge chiar în clipa în care gândești că ridică totul la măreție. Prin urmare, poeta deznădăjduiește (de-atunci m-au părăsit cuvintele/ nu le-amgăsit osemintele/ când sub tămâieri grele/ de întrebări de mustrări/ învălmășit am simțit/ libertatea a murit) / Libertatea a murit sau face spectacol: am înghițit cuvinte ca pe săbii încovoiate/ Fachir de ocazie, sau cei care se destrăbălează printre cuvinte despuiate de sens/ ...și-au ucis sinele în faza de mugur/ La început fost-a unicul cuvânt. Mai spune ea: M-aș fi împărțit tuturor precum/ o înmugurire altruistă de primăvară/ dar n-am putut țese decât un lăicer/ în care cuvintele și-au încâlcit urzeala/ m-am îmbolnăvit de oameni dar tot în ei/ mi-am găsit vindecarea/ Ecce homo.
Autoarea plăsmuiește conotații cuvintelor pentru a evidenția sensuri, simboluri, momente, stări: cuvinte infidele/ Refugii sub piele; cuvintele unei limbi moarte/ Obezitatea suficienței de sine; ziduri de cuvinte/ Confesiuni simple; cuvintele/ precum pietrele sub copite/ ascuțite și grele mă rostogoleau/ cu repeziciune în cele mai grele adâncuri/ mă loveau mă însângerau/ mi-era teamă de ele/ Iașmacul tăcerii; în zorii primului cuvânt dinaintea rostirii/ Prin Viena lui Eminescu; cuvânt abandonat/ Cap de acuzare.
Vede în cuvânt o datorie de onoare care trebuie împlinită: eu cea privată cândva de rădăcină/ sunt datoare către această lumină/ ce mă tânguie ce mă bântuie/ cu deliciul supliciului/ datoare sunt primului și ultimului/ cuvânt abandonat/ până în clipa cea de pe urmă/ cu un întreg spectru/ Cap de acuzare; cuvântul și visul/ se vor muta printre astre/ Requiem în major.
Cuvântul trebuie adus cumva la cota superioară, poeta suferă din cauza neputinței de a-l regăsi pe nivelul valoric real, acel cuvânt mântuit, cel de la începuturile Marii Creații: sub spectrul luminii se codesc/ cuvintele stânjenite/ pe un tabel de valori/ nu știu cum aș putea scrie valențe/ pentru neșlefuirea noastră/ în continuă evoluție/ Anatomie răsturnată.
Melania imprimă versurilor nu numai dorința de libertate, nu numai nădejdea în cuvânt, ci și un aer tineresc, îmbogățit prin axarea pe cuvinte propice unei asemenea atmosfere, chiar dacă accentele sunt puse în continuare pe ironie: a înmuguri, înmugurire, muguri- din aceeași familie lexicală: în țara mea unde fiecare aberație/ înmugurește fecund precum în livezi primăvara/ de atâtea teribilisme și genii ivite peste noapte/ Tempori sancti; m-aș fi împărțit tuturor precum/ o înmugurire altruistă de primăvară/ Ecce homo; umple-ți pieptul cu suspinul acestor păduri/ sub epiderme de muguri/ Confesiuni simple; când a căzut demult/ clipa grea de muguri în noi/ nu ne-am gândit la rodire/ tu erai prea înalt de lumină/ eu eram prea adâncă de întuneric/ Rodirea noastră, dar și a zămisli, mlădiță, germeni, spirit nărăvaș etc.
Versurile Melaniei Briciu au o înclinație spre poveste, ele hoinărind prin copilărie, adolescență și adultul împătimit de dragostea pentru cuvânt, libertate, țară. Deși felul în care abordează mai ales tema libertății pare înăsprit, spiritul acesteia este unul cald ca un miez de pâine abia scoasă din țest, și mi se pare că figurile de stil contrastează pe alocuri, oferind și momente de liniște și împăcare, de relaxare, de ieșire din încordarea nemulțumirii. Iată, câteva exemple favorabile întregului discurs poetic: fiecare revoltă este sublimă/ până la un punct/ Eu sunt Spartacus; ne rugam/ la icoane de maici/ la ochi de luceferi/ în balcoane cu feți-frumoși și cosânzene/ L și V; va sucomba poezia de inaniție/ Tempori sancti; hidos clonțul absurdului ne sfâșie zilnic rațiunea/ .../haiducul pune șei gonește pe șapte cai de foc și pară/ Terorismul neexprimării.
Poezia aceasta are suișuri și coborâșuri, ea oscilează pedant între bine și rău, între curaj și slăbiciune, între poveste și realitate. Contrastele, antagonismele apar, se intensifică, culminează în cadrul aceleiași poezii, dar și de la un fascicul la altul. Spre exemplu, în Alb hoinar, libertatea, temple în lumină, policandre de stele și buldozere de indiferență contrastează vizual-auditiv și emoțional. Același lucru se desprinde și din poezia Tot ceea ce va urma: sufletul meu ciob rătăcit și o fluidă vâscoasă auto-compătimire versus stindarde de stele.
Autoarea preia rolul Mary Poppins de a cărei umbrelă beneficiază pentru o magie medicală: intervenție chirurgicală pe cord reușită. O Mary Poppins care sfidează moartea, această hoață de vieți care stă la pândă. O schimbare supercalifragilistică în inimă răstoarnă intențiile morții, fapt care îi conferă pacientei o și mai puternică încredere în Dumnezeu: la masa mea se așezase moartea cu nonșalanță/ fără să-mi ceară permisiunea/ picior peste picior în genul marlene dietrich/ Mary Poppins.
Dorul de acasă este mai puternic decât înțelegerea înstrăinării, iar Viena, această mare metropolă culturală nu poate să nu-i amintească de acasă, acel acasă eminescian, doinit și baladesc, al codrilor de aramă și al lui ce te legeni, între iadul ca purgatoriu și raiul ca iluzie. Aproape de necrezut ca Prin Viena lui Eminescu, poeta să aibă o reală senzație de vid.
Patologii insuportabile este un capitol traversat de întrebări infinite, de neliniști și resemnări. Patologicul se susține prin elemente de decor și de atitudine, prin insistarea pe cuvinte specifice: crime, gropi comune, efemer, moarte, crize, decăderi, blazare, decadență, devorare, istovire, acuzare, gol, insomnii etc.
Autoarea scoate în prim-plan omul gol, cel fără substanță (cenușie), cel care se pierde pe sine, cel cu rol de comediant într-o istorie sinistră, cel care își ridică egoul deasupra oricărei puteri de a înțelege o lume impregnată cu marele nimic./ Teribilul marelui nimic.
Melaniei îi place să foloseacă în titluri mai ales sintagme latine. Poate pentru conotațiile lor filosofice și de drept ori datorită latinității obârșiei, a devenirii noastre: Tempori sancti, In dubio pro reo, Ecce homo, Opozabil erga omnes.
Peregrinaj în alb este capitolul amintirii tăcute și albe. Sufletul peregrin al poetei bate la ușa amintirilor predominant albe; într-un tabou de iarnă, poeta vede propria copilărie de mână cu bunica apropiindu-se ca pentru o revedere inopinantă. Imaginea se face din ce în ce mai mare, mai vizibilă și mai adevărată, orașul, orașul umil și sărac dar cu suflet adânc/ cât un abataj de huilă, orașul acesta se apropie în grabă cu aerul greu de explozii și funingină. Copiii printre care se amestecă și ea nu au nici portocale, nici susan, mâinile lor sunt goale, însă Doamne cât de bogați eram în colecții de staniol - exclamă râzând-plângând poeta. Imaginea se mărește și mai mult, copilăria ajunge tot mai aproape, amintirile încep să apară ca niște fulgi albi și blajini precum mâinile bunicii, fetița de atunci se duce după ghebe, prin codrii mai înalți, la izvorul în care-mi afund buzele. În țara obârșiilor mele, cândva toamnele n-aveau tristeți doar miresme de gutui. După ghebe este poezia care ilustrează cel mai bine dragostea de oamenii și de meleagurile natale.
Am remarcat peregrinajul amintirilor, întoarcerile și revenirile în și din copilărie, dar mi-a atras atenția și peregrinajul geografic, poemele fiind scrise atât din România, București-Cișmigiu, Brașov, Lupeni, Vadu Moților, cât și din Austria, de la Viena și Eisenstadt, precum și din Ungaria, de la Sopron și Budapesta, începând de la Viena, 15 septembrie 2012 și terminându-se la Sopron, 10 aprilie 2014, lucru care reiese din datările poemelor.
Poeta conferă acestui capitol dreptul la reverie, libertatea aceea care se regăsește pe deplin pe ulița copilăriei și pe care nu i-o mai poate lua nimeni. Tonul este unul melancolic, duios, de poveste, din perspectiva maturului și animat, exaltat, din perspectiva copilului. Strămoșii, datinile, ritualurile, hârjonelile, momârlanii, figurile precum Florea mioriticul și altele sunt vise prea grele de atâta imaginație/ Ultimii daci. Balade furișate sub umbră de lună, doine rotunjite în stropul izvorului, lumea arhaică, copilăria fără griji, toate acestea reprezintă motiv de concepție a poemelor din acest capitol în care autoarea ține cont de repere bine plasate în zona obârșiilor: După ghebe, Ultimii daci, Măsuratul oilor, Colind, Aghiazma din suflet, De-a baba oarba.
Din lumea copilăriei, poeta revine patetic în lumea predestinată, la realitatea acestei lumi. Este momentul resemnării, al acceptării, al desprinderii ușoare de trecutul istoric-geografic-sentimental. Revine la Viena, locul unde trăiește/ iubește/ muncește. Poeta aceasta dacică macedoneană și hună acceptă să joace cum i se cântă. Partener de joc: destinul. Acest capitol final nu se numește întâmplător Simfonia destinului. Atât titlul capitolului cât și poeziile conținute au nume muzicale: Eroica, Parsifal, Appassionata, Patetica, Cappriccio, Giselle. El este de fapt un capriciu: ah smulgeți aceste canule și catetere prin care au trecut visele copilăriei mele/ nu mai am nevoie de ele/ Cappriccio.
Volumul de debut al Melaniei Briciu începe hotărât, puternic, strategic, Eu sunt Spartacus egal cu “eu voiesc libertate și libertate voi avea” și se încheie grațios cu Simfonia destinului, acea muzică tulburătoare care când trezește spiritul și îl chinuie și îl roade, când îl abandonează într-o stare de iluzionară liniște și de împăcare cu lumea. O traiectorie care pornește și se închide în suflet. Rotund și deplin.
Să spui Eu sunt Spartacus mi se pare că, liric vorbind, înseamnă măreție, nădejde, viitor!