"uitați-vă la soare cum plagiază lumina"

Înger și demon în aceeași măsură, Emanuel Pătrășcioiu își construiește o lume proprie, detașându-se de realitatea obscură în care este nevoit să caute lumina pentru a-și păstra sensibilitatea spirituală, înfruntând banalul cotidian, reneagat vehement în versurile sale.

Ilustrația și coperta cărții sunt realizate de Emanuel Pătrășcioiu, foto coperta – Antonio Duică. Referințele critice de pe coperta 4 sunt semnate de criticul Felix Nicolau. Opiniile personale despre volumul ,,Nictofob” , de la finalul cărții - Raluca Neagu și Claudia Minela.

Noul volum - Nictofob - apărut la Editura Minela, iunie 2016, este o luptă permanentă cu fobia apocaliptică a sinelui, o căutare a esențelor existențiale care duc spre lumina tămăduitoare de care are mare nevoie pentru a-și păstra valorile spirituale.

Volumul cuprinde trei capitole: ,,Legea. Ol bolape a noco de elo.( (Sunt un slujitor al lui Dumnezeu- traducere din enochiană)”; ,,Tineri ca niște spaime” și ,,Domnița în stacojiu”.

Primul capitol este o formă interioară dominantă care captează imaginarul religios în diverse forme gnomice impuse de frământările unui eu modern torturat de extreme. Discursul liric este construit progresiv pe filonul unor răspunsuri biblice, căutări impuse de vicisitudinile vieții. Percepția proprie, speculațiile filosofice se materializezează în formule canonice prin care autorul se culpabilizează, căindu-se - ,, e greu să fii oaie neagră atunci când mieii tac// îngerul de lumină va fi judecat/ și va purta scuipatul lumii într-un spin/ atunci doar strigătul lui de căință va bate la ușa sfântului Petru//”.(crurifragium pentru înger de lumină)
Simboluri puternice din biblie se impun în versurile lui Emanuel Pătrășcioiu având ca scop moralitatea. Minciuna, păcatul, nedreptatea sunt doar câteva dintre ispitele întunericului care ,,eclipsează lumina”. ,,Susana, fiica Hilchiei și nevastă a lui Ioachim” reprezintă povestea edificatoare pentru a releva poftele instinctive ale bărbaților ce ,,stârneau grotescul”. ,, nedreptatea era în groapa leilor/ fără vreo șansă de izbăvire”, conchide Emanuel la finalul poeziei ,,antiverset”.
Smerenia rămâne doar un cuvânt fără valoare când păcatul calcă tot ce e sfânt în picioare. ,,Greșeala recunoscută este pe jumătate iertată”, spune o vorbă din popor. Emanuel caută în interiorul său, meditează și recunoaște că greșește atunci când nu face nimic pentru a respecta cuvântul Domnului, se resemnează, complăcându-se în situațiile controversate impuse de viață -,,nu am suficienți obraji pentru a întoarce lumii/ cealaltă parte a sufletului meu./ din greșeli învățăm … e greu să muncim la noi înșine/ lenea poftește/ lumea calcă în picioare/ doar proprii demoni ne poartă în spinare/”. (smerenie)
Precum fiul rătăcitor, omul simplu revine în casa Domnului și realizează că singura putere de a merge mai departe ,în labirintul care pare că nu se mai termină , este credința. Spășit recunoaște greșeala de a ignora divinitatea, de a se aclimatiza păcatului. Reîntâlnirea cu Tatăl ceresc este eliberatoare , îi aduce pacea interioară - ,,am fost azi la Tata/am avut atâtea să-I spun dar/tăcerea mea I-a fost suficientă/abia acum înțelegeam ce înseamnă să ai un acoperiș/deasupra capului//am fost azi la Tata/restul lumii tăcea/încercam să-L strâng în brațe de la distanță” (am fost azi la Tata)
Versurile din acest prim capitol reprezintă un îndemn către cele sfinte, practic energia pozitivă care ne motivează în lupta cu tentațiile tinereții, cu proprii demoni, distrugători ai calităților benefice, definitorii omului. Relevantă în acest sens este poezia ,, ceea ce vă povestesc nu e o greșeală”, o concluzie esențială alegerii dintre bine și rău, o frământare interioară în a consimți lumina sau întunericul - ,, nu am terminat cu distrugerea/ aștept la capătul drumului rușinea/sângele are forma unui baltag/ înnoptează pe o piatră cu multe chipuri/ e scris pe toate păcatele/ clopotele trag lacrimile la o parte/Dumnezeu le șterge/ diavolul le usucă”.

Cel de-al doilea capitol - ,,Tineri ca niște spaime”- se diferențiază evident de celelalte două. Este o traiectorie jalonată de conceptele despre viață și moarte, despre tinerețe și opusul ei - ,,moartea a fost mereu o mireasă fidelă/nu, nu e nimeni împotriva căsătoriei noastre părinte/...a făcut din mine un cămin/eu din ea o casă permanentă/ înainte groapa mă făcea pământ/acum sunt în fața zilei mele/ sunt înaintea omenirii precum un geniu care descoperă leacul împotriva bătrâneții...”. (groapa mă face pământ)
Micile bucurii - dragostea, natura, jocul îndrăgostiților, visele - compensează lipsa unui trai decent, atenuând căderea, depresia ce periclitează sănătatea spirituală - ,,eram poeți amândoi/ nu aveam bani să ne plătim facturile/ țigările/chiria/ lumea era a noastră.../viețile noastre erau trecute la caiet/ doar visele somnau libere/pe o bancă”. Versul minimalist, caracteristic majorității textelor întâlnite în volum, fac din cititor un confident participativ la jocul de-a viața. Ironia subtilă prinde în mrejele ei lectorul. Povestea, aparent simplă, transmite emoție - ,,doi tineri se sărutau în parc/ erau de față peturile și coșurile de gunoi/ ea îi prindea gâtu’-ntre genunchi/ iar el rupea din ea ca dintr-un covrig/ spre deliciul chiștoacelor de pe bancă//toți priveau cu capu’-n jos/furnicile din colțul gurii”. (plastic)
Emanuel Pătrășcioiu este un fin observator al omului de lângă el. Face asocieri inspirate atunci când întâlnește personajul potrivit care dă naștere unei povești emoționante, poezia câștigă teren, vers cu vers, în sufletul cititorului - ,,astăzi un pensionar mi-a cedat locul pe scaun/conștient și el că oboseala e un simptom al tinereții/ ne-am împrietenit precum două bastoane lângă un geam murdar/drumul - un chip de copil -/el, tot copil/ fața lui vărsa povești/ construia lacrimi pe deget...”. (simtom al tinereții)
Odată cu dispariția celei care ne-a dat viață, ne pierdem inocența. Scutul care bara toate mizeriile întâlnite, continuă să ne apere și dincolo de neființă, redându-ne inocența. Noi trebuie doar să observăm, să primim mesajul tacit și să ne bucurăm, așa cum bine o face Emanuel Pătrășcioiu în poezia ,,inocența” - ,,a fost prima bucată de carne ce m-a devorat/de la reavoință încoace/ doar evoluționismul l-am învățat pe bucăți/nici măcar pumnul care lega generațiile nu îi era străin/de sub retină/ trăsnetele răzuiau fețele aceluiași dodecaedru//mama era sub noroi/făcea florile să răsară”.

Ultimul capitol este un implant de dragoste, pasiune, viață. ,,Domnița în stacojiu” începe cu un citat din Aleister Crowley - Cartea minciunilor - “Nu e nevoie să înțelegi, e suficient doar să adori.” Da, nu e nevoie să înțelegi trăirile celui care scrie cu ,,roșu carmin” despre dragoste, e suficient să citești și să trăiești, ca să simți și să adori darul primit de îndrăgostitul care nu are nici o reținere în a-și transpune în versuri sentimentele:,,vreau să îți mângâi sânii înainte ca potopul să ne usuce ochii/să îți sărut sexul umed.../ vreau să te fac să roșești/să tresari/să simt cum tremuri/sunt un sadic/storc din tine tot/să leșini de iubire...// nu mă întrerupe/lasă-mă să te fac poezie/vreau să învăț din nou cum se sărută tălpile de femeie/niște icoane apocrife pare-se/te voi face să confunzi realitatea cu noi//lasă-mă să curg între sânii tăi ca un ocean de foc...”. Capitolul vorbește de la sine, trebuie doar citit în intimitate pentru a trăi noi experiențe lirice, redate într-un limbaj artistic propriu poeziei lui Emanuel Pătrășcioiu - ,,ești o noapte în satin alb/un poem din ultima viață/o menghină/inima pocnește în tine/și zboară//I'm not too fucked up but i can fuck your world up /I can draw butterflies on your breasts/and swallow your lips like poems/let's not fuck around with love,/you unexistant gorgeusness”(poem în două limbi)

Cunosc foarte bine poezia tânărului Emanuel Pătrășcioiu și pot spune că fiecare volum nou apărut aduce cu sine noi stări de spirit, conflict interior, sensibilitate, emoție. Poezia lui EM a făcut un salt puternic. De la o apariție la alta, evoluția este evidentă. Versul său nu se încadrează într-o anumită matriță, este când elaborat și sensibil, când direct, contondent cu realitatea, curge natural, deși mai are scăpări, sporadic ce-i drept, în căutarea unor formule fără cusur iar asta se simte, fiind în detrimentul poeziei. Este un perfecționist, își selectează atent creațiile pentru volum, devenind prorpiul critic. Colaborarea cu el a fost o relaxare pentru că tot timpul știe să-și argumenteze deciziile cu mare răbdare, cu umor rafinat, discret, prezent și în textele sale. Citind volumul de versuri ,,Nictofob” ai sentimentul descoperirii unei alte lumi, lumea lui Em, când simplă, ca un joc de copii, când sofisticată, amprentată de filosofia nietzscheniană preluată din cărțile citite încă de la o vârstă fragedă, 17 ani. De atunci nu s-a oprit, a continuat să descopere, să se identifice cu anumite ideologii iar asta se simte în versurile sale.

În lumea lui Em totul e posibil, chiar și influența naumiană, abordată cu timiditate în câteva dintre creațiile sale - ,,în lumea lui Em/ pepenii nu au sâmburi/ zeama dezleagă mereu aceleași șireturi/ iar coaja e mereu sătulă.// iubirea se apleacă murdară la gură./ nu obosește./ știe că legumele au vise strânse în paie/ își caută răcoarea dincolo de pereți însă/ pe dedesubt nici urmă de Em”. Asta spune el, eu cred că volumul ,,Nictofob” este o urmă puternică lăsată de Em în peisagistica lirică actuală, marcată de personalitatea tânărului cult, rafinat, sensibil.

Felicitări și succes în noile proiecte!