Romanul "Slowroom" al Mariei Folea, apărut în 2013 la editura Herg Benet și câștigător al premiului de debut (ceea ce autoarea, în modestia ei bine cunoscută, nu mi-a spus), mi-a adus încă o confirmare, dacă mai era nevoie, că Maria este foarte talentată. Nu numai la scris poezie, așa cum știam. Pentru că "Slowroom", așa cum este- realist, lucid, plin de expresii dure și de lucruri dure -, vibrează liric de la început până la sfârșit.
La început am fost uimită de capacitatea Mariei Folea de a se transpune atât de bine în pielea unui personaj masculin, apoi am înțeles că e mai mult decât atât, o privire asupra ființei umane, așa cum este ea, în toate complexitatea și fără false pudori. Dualitatea masculin/feminin, existentă în fiecare dintre noi și recunoscută ca atare de psihologi, se pierde în multele clișee cu care creștem și cu care suntem îndopați de societate. Mai mult decât atât, în societatea actuală un lucru “ciudat” în ochii celorlalți adesea este aducător de suferință, aduce respingerea și marginalizarea celui care s-a făcut “vinovat” în ochii celorlalți de a fi diferit.
Așadar avem de-a face cu povestea lui Cristi, aparent un inadaptat, care se furișează de obligațiile unui job și a unor responsabilități sociale așa cum știe el mai bine, așa cum facem toți de altfel, într-o măsură mai mare sau mai mică. Un om care-și găsește un refugiu, care vrea să traiască, ferindu-se de amestecul celorlalți. Pornind de la asta, asistăm la desfășurarea unei povești de dragoste – inițial ne duce cu gândul la un triunghi amoros, apoi ca într-un joc, perspectivele se schimbă. E absolut fascinant. Oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par, îmi răsună în minte, da, așa e. O zână poate apărea pe un câmp plin de păpădii și îți poate schimba viața, te poate duce într-un vis din care nu vrei să te mai întorci. O dată pierdută zâna, tot încerci să reinventezi visul la nesfârșit, mergând până la urmă în nicăieri. Dar oare ceilalți, care se erijează adesea în judecători, merg oare într-o direcție? Nu e foarte sigur. Pentru că, așa cum citim la începutul unui capitol, "adevărul e relativ-like". Pentru noi, oamenii, cel puțin. Putem, pentru a înțelege ceva, să călătorim doar din feeria unui câmp luminos cu păpădii și zâne spre adâncimile întunecate ale subconștientului uman. Sau să ne împrietenim cu “cemăfac-ul”, ce ne însoțește toată viața în dorința noastră de a corespunde unor așteptări. Pentru că după asta urmează moartea, la care n-ar strica să ne gândim din când în când. În fond, au mai plecat și alții și s-au descurcat.
Ceea ce transpare în mod evident după lectură, cu ceea ce am rămas eu, este acea dorință de libertate cu care ne naștem și evidentul chin care urmează, pentru că oamenii văd strâmb și se supun unor șabloane. Vrând nevrând, greoaia normalitate ne mișcă pe toți, ne macină în menghina ei ca pe o masă amorfă. Maria Folea ne spune o poveste cu o sensibilitate împinsă la extrem și cu care rămâi mult timp în minte.