De ceva timp, între CSA și (încă) Steaua București se dă o bătălie cu orice, numai cu floreta nu. Fără să fiu fan George Becali (ba din contră!), spun:

Locul în care se poartă războiul (financiar!) nu este tribunalul, ci inima suporterului adevărat. Ea, inima suporterului, este arma de sacrificiu cu care se vânează banii. Ea este pupată și fluturată atunci când trebuie să umfle sentimente și este strivită sub bocanc (milităresc) atunci când trebuie să facă bani.

Nici mai mult, nici mai puțin, CSA îmi spune cinic că am iubit și iubesc greșit! Că toate sentimentele trăite au fost false pentru că echipa care a continuat să producă real fenomenul fotbalului a fost și este falsă. Că ar fi trebuit și trebuie să iubesc echipa din sertar – pe Steaua Sertar, care apare când vrea și dispare așijderea, după cum tună cifrele. Că toți jucătorii trecuți pe acolo în acești 12-13 ani au jucat pentru o fantomă, în fapt, s-ar putea ca ei să fi fost strigoi, să nici nu fi jucat fotbal vreodată. Că toate țipetele de bucurie sau necaz n-au fost sincere, nu au produs niciodată viață. Că toți oamenii care au umplut stadioanele la marile meciuri au fost din fum. Că generația stelistă de copii care s-a născut în ultimul deceniu este una formată din infractori.

Poate sufăr de o cumplită amnezie, dar nu-mi amintesc ca în intervalul 2003-2014 să fi auzit de vreo poziție oficială a CSA prin care să mi se spună „bă, suporterule fals de carton fals, vezi că falsifici trăiri pentru o echipă falsă!”. Nu! De ce? Poate pentru că falsa Steaua încă pompa bani adevărați în buzunarele Sertăriștilor? De ce CSA dă în judecată tot ce apucă doar la nivel național? De ce nu cheamă în instanță gigantica Uefă? De ce nu ii cere ei enjde milioane, din moment ce a primit în competițiile sale o clonă clonțoasă?! N-ar fi cea Uefă o vacă mai bună de muls decât vițica asta falsă? De ce să te chinui cu Joița când o ai pe Milka?

Falsa Steaua are milioane de suporteri care au râs și plâns cu voce adevărată; falsa Steaua chiar a dat cu piciorul în minge! Steaua Sertar, timp de 13 ani, a șutat doar în praf și molii. Acum, ea este fluturată, scoasă și băgată în buzunar după cum cântă portofelul. Cu un simplu gest, Steaua Sertar apare și dispare ca aia din tramvai, în preajma Crăciunului. CSA îmi impune să dizolv toată afecțiunea din ultimii ani și să mă întorc la religia de sertar, de parcă iubirea în sine moare doar pentru că este numită altfel ori îi este schimbat ambalajul. CSA vrea să cred în hârtii, să iubesc vorbe-jurist, îmi pune sechestru pe substantive comune. CSA include în patrimoniu un simbol (palmaresul) care nu există decât manifestându-se! CSA vrea să valorifice financiar un simbol care nu poate exista în litere, în țidule făcute pe genunchi, care există numai în natura însăși a obiectului de activitate. De ac-ti-vi-ta-te! CSA îmi spune că am avut halucinații vreme de 13 ani, că linia aia sportivă care a continuat pe aceeași axă, dezvoltându-se din aceeași substanță, nu a existat, că a fost secționată (în mare, mare secret!) de o foaie și un pix.

Dar nu mor stelele când vor tancurile și nici basmele când vor bancurile!
Suporterii adevărați știu că Steaua nu a rămas deloc orfană, că galeria care a dezertat a făcut-o numai și numai pentru că interlopii care o conduceau nu au mai primit bani, bani, bani. Altfel spus, huliganii s-au oprit din racolarea puștilor pe care-i sileau să urle din toate orificiile pentru că nu mai veneau banii, banii, banii, nu din cauza conflictului cu CSA. Conflictul nu a fost decât motivul oficial. Iar a confunda galeria de stadion cu galeria din toată țara este o eroare colosală.

Cum spuneam, războiul acesta se poartă în inima suporterului adevărat, nu în tribunal. De aceea, verdictul nu-l va da vreun om îmbrăcat în negru, ci un suflet roș-albastru.
Și poate, poate că deja am câștigat.
Luptă Steaua București!