Nu, nu știu să scriu despre filme! Poate… doar despre oameni, locuri, fapte, evenimente și viață, în general. Pictez litere cu percepția mea. Și le leg, de fapt, se leagă singure – mângâiate de suflet.
Strada Blănari numărul 14, 7 Martie 2017. Un club. Atât. Ca multe altele. Am coborât treptele înguste cu senzația că intru în pământ. Întunericul susținea mâinile și privirea căutând după o geană de lumină. Mese, bar, voci și, de undeva, din dreapta mea, un murmur așezat cuminte pe scaune. M-am îndreptat timid, căutând un loc aproape de ceilalți. Nu erau mulți dar, printre ei( scriitori, muzicieni, studenți la Arte Plastice), am descoperit cunoștințe și prieteni în ale cuvântului. Nu știu de unde iriza lumina, știu sigur, însă, că… deși moale, se lupta cu întunericul care, ciudat, mângâia. În dreptul ecranului era agitație. Regizori, scenariști, editori, sunetiști… își aranjau recuzita. La un moment dat, s-a apropiat de grupul nostru, actorul - un bonom, înalt, cu privirea strălucind de emoție, vorbind rar, clar, apăsat și într-un fel charmant. Ne-a oferit câte-un volum de poeme, recent apărut, a cărui lansare urmează să se facă în aprilie. O cărticică de suflet, cu o copertă flu și un titlu nu doar original… „Dar tălpile tale unde sunt?”. Un crâmpei de gând și de inimă, purtând pe prima pagină o dedicație pentru fiecare. I-am îmbrățișat sufletul și am urat succes filmului, în avanpremieră, care îl avea ca protagonist. Luminile s-au stins și mai mult. Pe ecranul alb a început BIJUTIERUL. Da, așa se cheamă… un film deosebit, o împletire de real și fantastic din viața unui om care-și povestește firul scurs prin matca destinului. Un fir din metal prețios, cum doar un bijutier știe să facă. Doar că bijutierul a fost, dincolo de real – poetul este și bijutier -, soarta. Felul în care a fost realizat, uniunea aceea fantastică de viață, adevăr, original, uman și vis, toate desfășurându-se pe scena de acasă a autorului-meșter făurar, dau acestui scurtmetraj un ceva dincolo de destăinuirea unui film prin „vitrina marelui magazin”(cum zice poetul) – viața! Timpul a trecut repede. Eram catapultați, cu toții, în lumea aceea de poveste. Și…când tocmai credeam că s-a sfârșit, meritul regizorului, filmulețul a continuat cu un poem citit la telefon, poetei Nora Iuga, de către Valeriu Mircea Popa – poetul, bijutierul, actorul vieții sale într-un film semnat de regizorul Vlad Rotaru . Dar, oricât de bun ar fi fost regizorul, filmul, filmul nu ar fi putut să iasă astfel, dacă nu ar fi existat viața complexă, uneori parcă „în absența pământului”, a acestui „poet atipic”, cum îl consideră poeta Nora Iuga, a acestui bijutier care se desăvârșește cu fiecare șlefuire, a acestui om care s-a definit, care se simte bine în spațiul său – într-o lume îmbibată de paradoxuri - și trece discret dar tumultuos printre noi, printre cuvinte, pietre, metale, cicatrici și veșnic soarele de mâine…
Zgomotul scaunelor împinse, aplauzele, emoția celor câteva cuvinte transmise simplu de poet și regizor, impresiile criticilor, ochii umezi, sau doar așa mi s-au părut mie, ai noștri, ai tuturor, desprinderea din atmosfera aceea caldă - într-o locație din piatră, cărămidă, tavan ciudat de jos și aer rece - , nu le voi uita vreodată. Tot așa cum nu voi uita oamenii, evenimentele din viața lor, străzile, fericirile, tristețile și zilele care ne înșiră. Pe noi, cei compuși din tot ceea ce am spus până acum…
Drum frumos, filmulețule! Acolo unde dorești să MERGI și să FII cu toate atuurile date de minunăția vieții unor oameni!
București - 11 Martie 2017