Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a metaforizării, a îndulcirii (stilistice) oarecum a peisajului natural și uman, în sensul de a nu duce la extrem mecanismele prin care se duce traiul aici, la marginea lumii unde lumina este la fel de transparentă ca un pui de vrabie abia ieșit din ou, de a amenaja o oarecare finețe a detaliului pe fundalul existenței grosolane.
De ce oameni si iepuri? Deoarece, comportamental, oamenii locului au trăsăturile și atitudinea acestora, autorul parcă tocmai asta urmărește, ca de fiecare dată când se ivește ocazia, să profite și să facă mereu aluzie la oameni prin comparație cu aceste animale. Tot romanul este o (auto) ironie. Săracia, puținătatea, ignoranța, suferința, inutilitatea vieții merg foarte bine asezonate cu doza de ridicol, de pueril, de tragi-comic.
Oameni și iepuri este, pe de-o parte, narat din postura și cu priceperea și inocența unui copil, cu puterea minții lui de a pătrunde și a(-și) explica ceea ce și de ce se/ i se întâmplă. Este modalitatea de a expune haosul existențial prin ochii unui copil, fără înflorituri și artificii, fără jenă, ci dimpotrivă, cu vulgaritatea auzită la adult, cu vocabularul suficient de bogat în termini deșucheați pentru vârsta lui, prin prisma fără coloratură și dintr-un spațiu sărăcăcios, dintr-un sătuc de câmpie, de Bărăgan, în care lumea e pestriță, iar confuzia/ dezordinea morală este o normalitate astfel simțită. Pe de alta, este îngrozitor de dur expusă de adult.
Chipuri și caractere ciudate se perindă prin fața copilului care, uneori își permite să mai și viseze că trenurile sunt niște balauri, înscriindu-se totodată în spațiul celest delimitat de lună. Limbajul pe care îl folosește este cu siguranță preluat de la adulții locului: Trenul poate pleca în Lună. Sau în America, unde trăiesc americanii și de unde vin capitaliștii care sunt niște porci. - chestie de mentalitate!
Relevant este antagonismul dintre viața simplă, recunoscută prin chiar înălțimea caselor, în care dacă nu intri cu grijă poți lua tavanul în cap, și posibilitatea foarte la îndemână, în acest caz, de a fi mai aproape de cer și de Dumnezeu fără acoperișul de deasupra capului ( Ai putea zări și sufletele morților, când sunt luate de păsări. ), un lucru considerat ca fiind benefic și nu descurajator, autorul considerând astfel jumătatea plină a paharului vieții. Simplitatea înseamnă paradisul văzut cu ochi de copil, chiar dacă infim, dar el face universul copilăriei mai dulceag, induce o oarecare toleranță vizavi de lipsuri, sărăcie, nevolnicie.
Copilul bagă la cap felul în care se comportă cei din jur, împrumută din obiceiurile lor, își însușește mentalitatea lor. Astfel își construiește un mediu al său, observând, memorând, participând la ritualuri obișnuite ori la cele bisericești cum ar fi slujbele la care se roagă în cor cu adulții pentru mămăliga cea de toate zilele și câțiva cartofi.
Romanul traversează clipe amare, surprinde instantanee și flashuri, realități si părăsiri ale realității sub formă onirică ori ludică îngemănate cu un umor acru ca gura unui fumător înrăit.
Legatura copilului cu lumea se formează prin activități diverse îndeplinite alături de părinți, dar și apelând la iscusința, închipuirile și gândirea sa, prin elucidările personale. El își alocă timpi de visare, liber să zboare până acolo unde îl duce imaginația, se cramponează mai puțin de lipsuri, uitând de condițiile de viață precare.
Marin Badea foloseste pasaje scurte, trepidante, metafore fulgurante, trecând fulgerător de la o stare la alta, de la un tablou la altul, de la un personaj la altul, jonglând printre planuri paralele, suprapuse, supraetajate, de intensitate diferită. Unele dure, altele sugestive. Unele repetitive, altele unice. Unele narate, altele într-un dialog fictiv, nefolosind liniuța. Trece de la un cadru la altul, uneori brusc, ca și când ar dori să scoată din amorțire, din ignoranță întreg universul câmpiei: când oniricul, când realitatea zdrobitoare; când copilul cu joaca lui, când părinții cu grijile; când iubirea neîmplinită, când singurătatea lipicioasă. Un sus-jos perpetuu. Când afară, când înăuntru, un soi de pendul care pasează scenele temporal, în ritmul scurgerii timpului și a vieții.
Vocabularul nu este indulgent, discursul neiertător, cum s-ar spune, pe șleau. Paginile se umplu jurnalistic, robotic, automat cu instantanee. Un sătuc uitat de lume, un oraș de căcat. Și unde-s oamenii?
O lume cenușie, mult pământ și arșiță.
Romanul în plenitudinea lui ne descrie o lume în descompunere lentă, cu orfelinate și copii din flori, colibe care stau să cadă, ignoranță și foamete, imoralitate și oameni care nu știu să lucreze nimic, dar tânjesc să treacă granița măcar până colea în Ungaria, subliniază iresponsabilitatea și abandonul, ipocrizia și cretinismul și multe alte tare ale unei societăți contemporane scriitorului Marin Badea, o lume sinistră, de tipul celei a treia, scăpată parcă din procesul civilizării și al emancipării, neputând să țină pasul cu evoluția. În aceste descrieri, limbajul este unul deocheat, al argoului și jargonului, al străzii, al omului ignorant, uns cu toate vicisitudinile și într-o lume care nu are puterea, dar nici voința de a scoate ceva din pământ, din iarbă verde, conform zicalei.
Abordările se fac pe mai multe planuri, împletind cele două naturi, cea a lumii exterioare, cu aburii dimineții, gârla, triajul, trenurile, ierburile, păsările, cerul etc. și cea umană, incluzând personaje controversate, lumea satului cu tot ce înseamnă părinți, copii, indivizi cu probleme, personaje care se identifică cu anumite vicii sau care au nume ciudate, ca de ex. Ia cu I lung, ceva de genul iia.
Viața dusă lângă un triaj cu mirosul permanent de gudron și ierburile atât de mărunte sub care se poate adăposti o vrabie, aia cu frunze în formă de limbă de gușter, cu semințe cât o boabă de piper din care făceai pâinici. Pe care le mâncai în loc de pâine îmi amintește de Viața pe un peron, a lui Paler, numai că aici, există numai o singură latură: cea din umbră, din întuneric, din nimic. Nicio urmă de senin, de speranță!
Ironia nu vine gradual, ci lovește din plin, pe tonul ei acid: Vetuța știe cel mai bine cine are noroc. Eu nu o să am, așa mi-a spus, cică sunt încăpățânat. În schimb, mama a avut noroc. Of, Getuțo, ce noroc ai avut și tu!
Sărăcia nu este prezentată ca un atribut al satului, de la vremea aceea a copilăriei și până azi, ci numai prin argumente: existența păduchilor, a bubelor, a băuturilor cu gust metalic; afișarea demnității în funcție de câți bani ai; acoperirea ferestrelor cu pături în cel mai bun caz, ori cu bucăți de cartoane. Acolo, apa nu ajunge, așa că te poți numi Nespălatu. Sau poți deveni cerșetor pentru un codru de mămăligă, în ziua aia în care ai cărat saci de moloz sau ai descărcat o mașină mare de varză...
Autorul tratează mediul înconjurător cu precizie maximă, până în adânc, fiecare lucru prinzând viață și având un rol determinant.
Sunt izbitoare pelicule de viață pasate de la copil la adult și invers, ca pe mingile de tenis, când pe un teren, când pe celălalt.
Succedarea planurilor copil-adult se face parcă atemporal, cele două fiind la fel de puternice și încărcate de mesaj, iar la nivel de limbaj tot atât de percutante, tensionate ca atmosferă.
Citind pe nerăsuflate, ți se face pielea de găină. Personaje pestrițe, dubioase, în limbaj piperat, tăios și vulgar, întrepătrunderea lui cu unul preluat din alte limbi, considerat la moda zilei, relațiile interumane lamentabile și incerte, dau senzația de coborâre din mileniul trei în lumea a treia și de puține ori și invers.
Romanul ne ține încordați și în materie de aspră singurătate, fericire-nefericire ori iubirea prin corespondență.
Bunătatea se îmbracă de către îngeri, Isus, Dumnezeu, iar autorul o atribuie păsărilor și animalelor, personificându-le, dându-le haina divină: Șareta cu pâine ajunge joia. Nu e trasă de un cal năzdrăvan, ci chiar de Isus. Căci Isus e cel care are pâine și tot el e cel care o împarte. Isus trage din greu la șaretă. Pufăie. Fornăie și asudă. Când și când, întinde mâinile în față, cât să-i vedem caielele în care au fost bătute. Sângerează mâinile lui Isus. Sângerează cu boabe de grâu. Altădată, când e prea cald, sângerează cu ploaie. Dar asta numai dacă fetele se adună în cete și încep să cânte atât de tare până se aude pe lumea cealaltă: Hai, ploiță, hai!/ Udă pământurile/ să crească grânele/ mari cât porumbele/ Hai, ploiță, hai!
Inserarea unor tradiții, obiceiuri și superstiții ca fiind cheia unor interpretări mistice asupra existenței: paparudele, pregătitul mâncarii în curte, pe pirostrii, amplasarea sperietorilor pe câmp etc.: Iar din coaste, dacă nu știați, se fac femeile. Cine are nevoie de o femeie își scoate o coastă, apoi așteaptă să se facă noapte pentru ca stelele să poată sufla peste ea. Dacă peste coastă torni două firicele de zahăr, femeia va fi dulce. Dacă torni pământ, femeia va muri înainte de cântatul cocoșilor; Dacă o pisică îți taie calea, trebuie să faci trei pași înapoi. Altfel, vei avea ghinion toată ziua. Dacă uiți să scuipi, tot de trei ori, peste umăr, vei avea ghinion și toată noaptea. Când te rogi, trebuie să-ți faci cruce tot de trei ori. În numele Tatălui, șsi-al Fiului și-al Sfântului Duh. Amin. Tot ceea ce faci trebuie făcut de trei ori. Așa ne spune mama.
Personificări: Căci și satul ăsta e ca un om. Dar ca om mare. Are brațe pe care le ține pe lângă drumul principal. Nasul este clopotnița. Ochii, normal, sunt fântânile.
Despre drumul cărții, de la prima literă a titlului, scrisă cu creionul chimic, și până ajunge pe raftul unei biblioteci, folosind termeni tehnici și făcând apel la detalii.
Definițiile reprezintă o altă trăsătură a acestui roman, autorul simțind să dezvăluie anumite situații de asemenea manieră: De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai; Iar acum e foamete. D'aia fac și oamenii păduchi; În fond, viața veșnică poate însemna, până la urmă, doar deschiderea unui cont pe o rețea de socializare; Rapanul ăsta e un fel de praf pe care îl ai în tine și care, când și când îți iese prin piele. E un fel de cremă cu care te protejezi de ce îți este frică.
Tandemul fericire-nefericire este desigur prezent, cum ar fi putut să lipsească?: Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi./ .../ Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze.
Tot în tandem întâlnim limbajul necultivat cu cel elevat-șmecher, cum de ex. Ândrăgostita vs quality.
Descrierile: În câmpie, trenurile sunt balauri care plâng pe înfundate.
Un roman care se trăiește, se simte odată cu lecturarea, care te aruncă în acel interior, ca și cum totul se petrece sub proprii ochi, ai senzația de rapiditate întrucât autorul folosește fraze scurte, propoziții și chiar un singur cuvânt câteodată. Scurt, sacadat, ironic, sugestiv-intuitiv, metaforic, realist-oniric cu tentă fantastică, pasaje de tip sms, telegramă, flash, anunț, cam acesta este ritmul narativ al romanului. Planurile jurnalistic, socio-uman, erotic, mistic, al copilăriei, al maturității, al teluricului și al celestului, cotidianismul și oniricul translatează, se imbrică, merg în paralel ori derivă dintr-unul în celălat cu finețe, astfel incât trecerile, chiar și de la limbajul vulgar la cel emancipat, de la sat la oraș, sunt ca un macaz care comută precis, la minutul precis.
Epicul decurge din narare sub forma unor dialoguri fără a fi precedate de liniuță. Alteori, este folosit monologul.
Nelipsit rămane și jocul: de-a caii, de-a războiul, de-a aeronava, de-a zânele, de-a desenele animate.
Expresiile: un, un, alt; o, o, altă sunt deseori folosite pentru derularea rapidă a imaginilor, receptitivitatea unor acțiuni ori stăruința pe idei, imagini, stări: un salcâm, un salcâm, alt salcâm; o gară, o gară, altă gară. În același scop: unde ești când nu ești?; realitatea ei și realitatea ta. Marin Badea folosește aceste pasaje de tip sms și flash ca să dea impresia că este permanent pe fugă, că aleargă după himere, că ar putea îndrepta îndoielile sau că ar putea umple golurile vieții. Ne cheamă să ascultăm povești fără zâne bune, ne introduce în lumea aspră a Bărăganului, incredibil de neconcordantă cu pretențiile de mileniu III.
Pe lângă limbajul dur, argotic, întâlnim cuvinte și expresii în engleză, spaniolă, portugheză, un fel de Babilon al cuvintelor care accentuează, susțin proverbul “prostul dacă nu e și fudul, parcă nu e prost destul”.
Ludicul este redat și printr-o serie de cântecele, dar și prin preluarea de expresii din alte limbi, ceea ce spuneam mai devreme.
În cenușiul traiului, autorul găsește să insereze momente de ilaritate, relaxând oarecum atmosfera încordată, de teamă or lehamie. Așa este secvența castanelor, ca o modalitate de pedepsire și aplicarea ei efectivă: N-ai fost cuminte, asa că poc o castană! Și încă una! În total zece castane. Dar zece castane date în cap nu înseamnă mare lucru comparativ cu durerea pe care ți-o poate face degetul care te ceartă. Zgâtie, de ce tușești?
Mustrarea copilului este la fel de dăunătoare ca abandonarea lui, acesta se simte părăsit și percepția lui este aceea de a nu fi dorit în familie. De aici și expresia îndreptățită: Întunericul crește din ochii celor neiubiți. Sau: Dar, un aparat de găsit sufletul nu aveți?
În această viață de râsu-plânsu, autorul încă face loc incului și copilărelilor: Dia, dia, păpădia!; Pam, Pam, să-ți dau un diazepam!; C-așa-i femeia facută, te iubește și-apoi te uită!
Personaje ciudate, hazlii, de duzină, cu nume pe măsura fac parada unei vieți întunecate: , Suli, Ia , cu i lung, Ãndragostita cu A.
Nu numai că viața la sat este o ruină, nu numai că oamenii sunt lipsiti de moralitate, dar starea de degradare este în exercițiul funcțiunii, este singurul atribut. Nenormalitatea, confuzia, deruta, animalitatea sunt mentinute la limita inferioara. Copii neglijati, depravare, adoptii ilegale, ierburi pentru fericire și pastile pentru uitare, indiferență. Nimic. Nimic, nimic, nimic. Crud și egoist. Așa cum poate fi un bărbat pentru care viața nu are decât întuneric și umbre.
Autorul este chinuit de îndoieli, remușcări, apăsat până la zdrobire de tarele unei vieți serbede, fără noimă, fără fericire, bunăstare și liniște, un om parcă izgonit din propria viață, mereu pe drumuri, , drumuri, drumuri, drumuri, străbatând sate, sate, sate, oricare de trei ori, așa cum îl învăța mama. Sufocat de griji, de lipsuri, de neputințe, de o lume jalnică, întunecată și rece, obsesionat de singurătate, ca și de moarte, de acel întuneric crescut din ochi, , sfâșiat de lipsa de scrupule a unei societăți rurale în descompunere, autorul revine, tot obsedat, la copilăria lipsită de iubire, la anturajul unor păpuși din cârpe, dar adesea iubirea imatură, neîmplinită, căutând sufletul în care să trăiască definitiv și împăcat. Peste puterile sale! Cum, de altfel, se și lamentează: , Singura mea câmpie ești tu. Și ești aidoma ei: mă suporți, dar nu mă accepți.
Jurnalistica din ziua de azi!
Cum nu se dezice, autorul își mai aprinde o țigară! Și pufăie pe nări ca un balaur care trece prin gară, la triaj.

Ottilia ARDELEANU,
Năvodari, 26 februarie 2017