Acțiunea de a exagera a devenit un obicei comun al societății, iar aceasta se găsește, din păcate, în toate domeniile. De exemplu, în literatură: în poezie, proză, eseu sau critică, acțiunea are tentacule uneori prea lungi pentru a le mai găsi și sensuri. Exagerarea în poezie, de exemplu, poate din dorința de a se evidenția mai mult autorul decât poemul, nu duce la un nou trend sau direcție, ci mai degrabă la teribilism ipocrit. Metafora a luat locul înjurăturilor. Figura de stil a luat locul atacului la persoană, astfel că exagerarea a luat forma grotescului, minimalizând orice formă de stil. Defăimarea liniei poetice, din dorința de a se face remarcat poetul, a ajuns la o încăierare, bălăcire publică, la care, din păcate, mulți și-au dat consimțământul. Nu e vorba de hiperbolă, că, dacă ar fi să întrebi jumătate dintre scriitori, n-ar cunoaște definiția, ci de exagerare într-o generație pe care se pune accent. Criticii încurajează, plătiți cu bani grei, aceste creațiuni care fac de râs literatura românească. Exagerarea laudelor, exagerarea editurilor de a publica pe bani volume cel mult mediocre, exagerarea ideologiei că librăria ar exista, dar nu pentru poezie. Ce să mai vorbim de un scriitor remarcabil, tânăr, necunoscut, care trăiește undeva retras, dar e sărac, undeva pe la țară sau poate să fie și dintr-un oraș mare, însă fără legături cu lumea bună (aici e mai dificil de a defini sau a găsi realmente pe cineva fără pată, corect în adevăratul sens al cuvântului). Este o cauză pierdută. În viziunea lui, nu-i nici măcar o cauză. Nu e nimic. El nu știe să exagereze. Deja intrăm în politică literară.
Dacă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a scris poezie de comandă socială, așa putem spune și acum, nu cu sfială și nici cu rețineri, că se scrie poezie de propagandă emoțională, care nu ține cont de calitate, nu ține cont de formă, ci de ipocrizia înălțării individuale. Constatările existente nu sunt exagerări, ele sunt palpabile, se găsesc peste tot, o intoxicare de laude așa cum doar Erasmus a știut s-o spună clar, acum peste 500 de ani, în „Elogiul nebuniei”, că „prostia vorbește”. S-a dezvoltat, prostia, atât de tare, încât unii o consideră calitate. A scrie ceva ce să consideri literatură, a lăuda acel ceva, a publica, a promova prostia pe care o consideri desăvârșită, nu faci decât să suplimentezi handicapul culturii.
Dacă din coordonatele poeziei secolului al XIX-lea s-au pierdut pe drum, apărând, așa cum e firesc, alte direcții, în secolul XXI au ajuns cotoarele. Din atâtea exagerări putem evidenția ce a rămas intact?
Niciun contemporan nu este atotputernic, dar în ochii celorlalți este, cu siguranță, o piedică. Aici intervine competiția, râvna, ura și, automat, mania exagerării pune stăpânire pe individ. Problema esteticului a rămas acea ramură care nu a atins exagerarea conceptului. Nu mulți s-au legat de estetic. Nu mulți au căutat să înțeleagă ce înseamnă esteticul. Autorul de poezie sau proză își mai conturează sensuri, orizonturi, în formatarea ideilor lui? Consideră el că e demn de a circula arta sa în rândul muritorilor? Dreptul, sau mai bine zis respectul față de cititor, este primordial. Excesul este însă altul. Plăcerea de a publica. Plăcerea de a fi lăudat. Plăcerea de a avea adepți într-o societate deja exagerată în exagerări deloc pudice.
Poezia și proza se construiesc în jurul unui limbaj. Dacă nu avem cultură, o porție zdravănă de lecturi diversificate și complexe, nu putem stăpâni arta construcției. Autorul adevărat se adaptează la timp și, ca un fin adept al retoricii, formulează o creație personală. Autorii care scriu prin mimesis nu fac altceva decât să rămână la rezumatul a ceea ce sunt în fapt. Autori imitatori.
E un secol al imitațiilor, al maimuțărelilor publice, extravagante. Simplitatea a rămas cumva izolată, fără putere, un exces al bunului-simț care, din păcate, pierde în fața mafioților cutezători de lauri.