La Editura Eikon a apărut cea de-a cinsprezecea carte de poezie a Părintelui Protosinghel Ignatie Grecu de la Sfânta Mănăstire Cernica, „Mandylion”, Antologie de poezie, 500 de pagini, cu un la fel de antologic și memorabil „Cuvânt înainte” intitulat „Mântuirea prin poezie”, 38 pagini, de Dan Verona, coperta Paul Gherasim: „Bolta de lumină”.

Titlul antologiei „Mandylion”, cu adevărat inspirat, folosind o expresie a poetului Ignatie Grecu, este o „pânzătură” sfântă, pe care a fost imprimată prin minune fața Domnului fără a fi lucrare a mâinilor omenești. Tot așa își explică părintele-poet geneza propriei poezii, cum se poate citi și pe coperta de pe spatele cărții: „Poezia mea / trecătoare pânză a cuvântului / pe care s-a întipărit / ca prin minune / pentru totdeauna / chipul Tău, Doamne!” (Poezia mea). Aceeași este și concluzia maestrului Dan Verona în admirabilul sau „cuvânt înainte” din care, profitând de generoasa sa permisiune, nu vom pregeta să cităm substanțial și copios în acest anunț editorial: „Credința fără margini în poezie, credința că în „pânzătura” ei este imprimat chipul Logosului întrupat spre mântuire și vindecare îl poate așeza pe fericitul protosinghel, părintele Ignatie Grecu de la Cernica, în frumoasa și tot mai mica familie a celor care viețuiesc și scriu în umbra lui Dumnezeu.”

Scrie cu profund spirit de observație, eruditul om de cultură creștină și mare poet Dan Verona, despre confratele său întru poezie Părintele Protosinghel Ignatie Grecu: „Vocea nu e puternică, cine îl ascultă slujind o aseamănă mai curând cu nesfârșit de blânda, vesela, neprihănita lumina lină; așa este și poezia lui: luminează discret, lasă impresia că mai mult tăinuește decât dezvăluie, că mai mult ascultă decât vorbește, poți bănui schimburi de mesaje între vizibil și invizibil, dar mereu încearcă să pună stavilă marilor revărsări”.

Într-un articol intitulat „Poezie și evlavie” publicat în Numărul 12 al revistei România Literară în 2015, cunoscutul critic literar Alex. Ștefănescu scria: „Ignatie Grecu și-a însușit creștinismul, l-a transformat in modul lui de a vedea lumea. El privește totul cu o atenție respectuoasă și cu dragoste. Pășește în lume cu sfială. Renunță la orice formă de paradă a eului, străduindu-se să nu tulbure prin prezența sa armonia existenței, în schimb este ultrasensibil la ce se întâmplă în jur”...”Idealul poetului este ca prezența lui să treacă neobservată și nici măcar să nu poată fi dovedită, iar poezia lui să înmiresmeze văzduhul...” Tot în același articol Alex. Ștefănescu scrie că poetul Ignatie Grecu nu scrie o poezie ostentativ dogmatică, prozelitistă, că poetul nu este atent să nu încalce regulile „corectitudinii ecleziastice”. Poezia lui Ignatie Grecu, scrie Dl. Alex. Ștefănescu „Este o poezie de inspirație religioasă, dar este poezie, nu imn sacerdotal. Poetul scrie cu un entuziasm mistic autentic, spre deosebire de alții care folosesc limbajul predicilor.”

„În cele din urmă” scrie maestrul Dan Verona în „Mântuirea prin poezie”, la poetul Ignatie Grecu „lacrima grăbește poezia să devină rugăciune; prin purtarea de grijă a Iubirii, omul interior poate spera la Scara avei Ioan din Muntele Sinai. Căci Domnul și poezia sunt stâlpii de miresme ai poetului, pe care-i poartă în inimă, știind că Domnul nu poate vorbi în proză.”
Bun cunoscător al poeziei preotului-poet, maestrul Dan Verona a ajuns la justa concluzie că „Dacă ar fi să descifrăm o tema care să unifice diversitatea trăirilor din poemele părintelui Ignatie, această ar fi tema mângâierii, mai bine zis a Mângâierii, o mișcare de dragoste despre Dumnezeu spre om.”...„În sânul acestei teme (a Mângâierii), părintele Ignatie dezvoltă o frumoasă mistică a păsărilor. Păsările împodobesc, încă din ziua a cincea a Facerii, naosul poeziei într-o revărsare de metafore, simboluri, imagini sacre, respirări profetice.”...„În acest imens concert al înaripatelor lui Dumnezeu, lângă Pasărea Măiastră din imaginarul românesc, lângă „amărâta turturea”, care a bântuit începuturile poeziei românești, se adaugă acum și miezonoptica privighetorilor păstorite de părintele Ignatie; se adugă și slujba ceasurilor de peste zi din ritualul cucului; și gălăgia copilăroasă a vrăbiilor ca o aureolă în jurul turlelor bisericii; mierla își are și ea ora ei de psalmodie; și ciocârlia are o slujire: de a deschide cerul cu cântecul dimineața în zori; nu pot lipsi nici rândunelele, „mici suveici țesând/prin ițele nevăzute/ale văzduhului/fugare note/într-o albastră, cerească simfonie; - păsări, toate dând slavă lui Dumnezeu, cu misiunea de a frăgezi carnea înnegurată a auzului, oferind omului posibilitatea participării la marea „liturghie cosmică”, așa cum o concepeau Părinții. Căci omul nu se poate mântui, o spun și poemele de față, decât împreună cu întreagă Creație, întorcându-se transparent și primitor de mesaje cerești la sânul marelui Poem al Fericirii.”

Poetul Ignatie Grecu vede lucrarea lui Dumnezeu, manifestările harului Duhului Sfânt în toată creația precum Origen scria la începuturile creștinismului: „Arta divină care se manifestă în structura lumii nu este vizibilă doar în soare, în lună și stele, ea s-a exersat și asupra pământului, într-o materie mai subtilă: mâna Domnului a avut grijă și de corpul celor mai mici animale și, cu atât mai mult, n-a neglijat sufletele. Ea n-a uitat nici plantele pământului, fiecare cu un detaliu purtând amprenta artei divine.” Scrie eruditul poet Dan Verona despre temele predominante în poezia protosinghelului-poet de la Cernica „Trebuie spus că atât păsările cât și florile, magnoliile, sălciile, cireșii, vișinii, nucii, salcâmii, teii, plopii, stejarii fac parte din peisajul mânăstirii Cernica, un colț de univers care dezvăluie alcătuirea minunată a Creației, în măreția ei inepuizabilă. Cu această precizare încercăm să descifrăm în continuare în poezia fericitului protosinghel „rațiunile iubitoare” pe care Logosul divin le-a semănat pretutindeni, de asta dată în chip de Grădinar.”

Scrie în continuare maestrul Dan Verona „Dacă ar fi să zugrăvim pereții de aer ai cosmosului cernican (poemele având o puternică dispoziție picturală), am adopta stilul erminiilor răsăritene, încercând trei registre: primul, la bătaia de jos a orizontului, ar fi registrul florilor; al doilea, al speciilor de mijloc, arbuști sau arbori exotici, cum ar magnolia sau măceșul (singuratic); al treilea, al arborilor mari și al pomilor roditori, unii din ei, la apogeul înfloririi, închipuind cerești procesiuni liturgice.” Iată un minunat poem în care cerul și pământul se întâlnesc în imagini de o rară frumusețe: „Cireșul mic s-a înstelat/Cu flori de aur și rubin / Uimit atunci m-am aplecat/Să îl sărut pe creștet lin.//Dintr-un toiag de lemn uscat/Pe care gâzele îl țin / Cireșul mic s-a înstelat / Cu flori de aur și rubin. // Cu lacrimi multe l-am udat / Vărsând suspin după suspin / Și, peste noapte, din senin, / Necunoscut și minunat, / Cireșul mic s-a înstelat!...” (Cireșul mic)

Sau, scrie mai departe maestrul Dan Vernona „Împodobiți în veșmintele lor de floare, cireșii au înfățișare de arhierei în față lumii.” Într-un alt poem: “Bătrânii tei sunt plini de floare / Slujind ca preoții-n sobor / Dau tuturor mireasma lor / Ca pe un dar și-o binecuvântare.” Tot astfel scrie Dan Verona „Iată și slujirea în privileștea toamnei –poetul poate găsi motiv de frumusețe: “Îmbracă toamna codrul iar / Cu purpuri și stihare. / Copacii au veșminte rare / Ca slujitorii la altar.” În alt poem tot de o deosebită frumusețe, poetul Ignatie ne revelează: „Copacii-s plini de poezie / Când Domnul slavei îi îmbracă / În strai smerit de promoroacă, / Beteală nouă, argintie. // Ai vrea ca vremea să nu treacă / Și pe pământ ca-n rai să fie. / Copacii-s plini de poezie / Când Domnul slavei îi îmbracă. // Se duce clipa! Și ce dacă! / Cu ea și noi ne ducem! Fie! / E-atâta pace, armonie, / Pe chipul celui care pleacă.” (Copacii-s plini de poezie)

„Caracteristic pentru acest registru este suflul liturgic care” scrie Dan Verona „unește într-o singură respirație diversitatea de slujiri din sânul grădinii (naturii), biserica își iese din sine împărtășind grădinii din darurile sale, așa cum Dumnezeu Se împărtășește lumii prin energiile Sale de negrăit, iubitoare, susținând lumea, transfigurând-o și ferind-o de a se prăbuși în neant.” Mai mult decât atât „Cu timp și fără timp, grădina-biserica, în care se oglindesc înțelegătoare grădinile cerului, continuă să se roage și să laude pe Domnul, însuflețită liturgic: “Mulțime de arbori slujind / în pridvor de înserare / sărută necontenit / urma pașilor Lui / cu plecăciuni adânci...” (În foișorul inimii)

Cu ani în urmă Constanța Buzea scria în România Literară despre poetul Ignatie Grecu: „Imboldul e de la Dumnezeu, și peisajul, și materia cuvintelor, dar strădania va fi a omului ales, cunoscător în ale darurilor din dar.” Tot astfel conclude maestrul Dan Verona cu privire la poezia protosinghelului-poet cernican: „În tradiția aceasta luminoasă se regăsesc poemele părintelui Ignatie, exprimate în stilul personal al omului sau interior, văzând în poezie o cale de perfecționare a sufletului rugător, însetând după o „inimă compătimitoare”, arzând de milă pentru toate făpturile create de Dumnezeu, cum arată Sfântul Isaac Sirul. Căci numai poezia poate măsura adâncul inimii, prin poezie poți afla cine ești și pe ce treaptă te-a săltat Iubirea.”