Da! avem nevoie de noi. într-o lume care ne alienează tot mai mult. și nu știu dacă este vina ei sau a aerului de deasupra. sigur, însă, cineva cerne șansele de a trăi normal. când voi întâlni energia aceea, dacă o voi întâlni vreodată, o voi examina pe toate fețele sau firele care ne despletesc firescul. și, poate, astfel voi înțelege, pentru o altă viață de om sau fluture, unde se află echilibrul fără de care suntem mai ușori decât o frunză…
3 Noiembrie 2017. Întunericul amesteca străzile cu oamenii și clădirile. luminile cunoscute de pe vremea basmelor împleteau umbrele pe piatra cubică mică, egală, rece și alunecoasă. mă grăbeam spre evenimentul poetei Daniela Toma – un spectacol de poezie și muzică. și, în timp ce privirea mea căuta locația, gândeam la cât de bine ar fi ca timpul să ne aparțină în întregime, să ne trezim dimineața liberi de orice constrângeri, frici și nevoia de a face ce vor alții. probabil, perioada aceasta vine, dar mult mai târziu față de cât de încărcați și aplecați de viață suntem, pentru a ne mai bucura de minunea timpului rămas.
Întârziasem mult, programul meu la cabinet este de vină aproape întotdeauna. cunosc Centrul Vechi din studenție, dar nu voi ști vreodată care și unde sunt cafenelele, cluburile, barurile. m-am oprit în dreptul unei clădiri din care nu zăream decât lumina palidă de dincolo de ferestre. am întrebat două foarte tinere domnișoare dacă aceea este strada Covaci. au încuviințat și, când m-am interesat de numărul 16, au zis… aceasta e clădirea; înăuntru este ceva cu muzică și poezie - au spus asta cu un gest firesc și am zâmbit, cumva, bucuroasă că nu m-au persiflat.
Înăuntru era cald. am ajuns spre sfârșit. nu vedeam în jur decât umbre și scena pe care se cânta. Daniela mi-a făcut loc lângă ea. și, acolo, pe masa plină cu volume colective am zărit parcă suflete, cum ies așa dintre coperți, țintuiesc irisul moale, întind degetele și-n atingerea aceea simți ceva aparte, ca o împlinire, o descătușare, un zbor ușor dincolo de tiparul plutirii.
După o vreme, privirea s-a acomodat cu întunericul și-am deslușit chipuri cunoscute. nu știu de ce, dar locul, în mintea mea, îmi părea un fel de templu cu imagini în mișcare. poate trupurile nu se mișcau, dar gândurile și lumina de deasupra lor, sigur, făceau asta. ca de obicei, am închis ochii apoi i-am deschis. totul părea aievea. el, ea, ei, poeții aceia minunați și sufletele lor frumoase, în lumea asta nebună și rece - ca de gheață.
Am regretat mult întârzierea. mi-aș fi dorit să-i ascult pe toți. probabil, vibrația lor s-a transmis prin aer și a rămas undeva, pe pereți, tavan, scaune, pe instrumentele de decor sau pe timpul așezat cuminte într-un colț. pentru că, sigur, pentru o clipă el a stat. apoi a întins mâna sa lungă, să ia microfonul de pe masă, doar cât să spună că fără poezie și muzică scurgerea lui ar fi mult mai grea. nu știu dacă l-au văzut și auzit toți, eu i-am făcut, complice, cu ochiul și l-am pus în buzunar, să-mi povestească tot ce a fost acolo și am pierdut…
Fotografii, îmbrățișări, mulțumiri, cărți țopăind prin plase, o seară întru frumosul din om și... evenimentul de suflet a rămas și el în urmă.
Când am ieșit, parcă eram catapultată în altă lume. egală. mică. fără speranță. ce-și pune pălăria de soare și pe întunericul din om, coborât des, dincolo de putința de a-l îndepărta.
Și pentru asta, o vreme am mers cu pleoapele aproape strânse. să mai țin sub ele minunea unei seri…
Mulțumiri, Daniela Toma! Pentru tot ceea ce faci, ca în vremurile acestea, uneori atât de triste, să mai putem spera și să vedem luminița…
Zbor lin, aripă de POEZIE!
4 Noiembrie 2017