Autorul acestui volum de mărturisiri din lumea nevăzută și neînțeleasă este aproape un vrăjitor de suflete altfel sortite vieții, printre care mulți nu ar putea păși, darmite să li se alăture, fiindcă atunci când ești altfel, dar nu la modul pozitiv, ci invers, cu infirmități trupești sau morale, oamenii te ocolesc, și asta în cazul cel mai bun.

Citind această carte, am și râs, am și plâns. Este o tragicomedie în stil modern rămânesc. Am reluat pasaje din cauza cărora a tremurat și carnea pe mine. Este o carte seismică, din ea curge lava prin craterele vulcanice formate în viața unor oameni prea simpli, prea modești, prea abătuți.

Omul acesta este original ca om, în primul rând, penetrând și confundându-se cu lumea despre care povestește, apoi ca unul care scrie cu viață despre viață, turnând în forme umane un compozit din dragoste, tristețe, ambiție, atitudine, speranță, pricepere, trudă, umilință, perseverență și multe altele, în procente convenabile închegării unui itinerar existențial acceptabil și suportabil, în lipsa atenției și sprijinului unei societăți care se dorește epocală.

Jurnalistul acesta se implică direct în viața personajelor sale, neînchipuite, ci reale, le trăiește viața cu fiecare cuvânt pe care îl implantează pe hârtie, altfel spus, se îndurerează cu durerea celor năpăstuiți, dar nu învinși de soartă, flămânzește cu cei flămânzi, își aplică drogurile singurătății, sărăciei, umilinței, resemnării simultan cu supușii acestor vicii etc. Are un spirit de observație ridicat și o acuitate desăvârșită în a se infiltra ca și când ar fi unul de-ai lor, jurnalistul devine gunoier, controlor, zilier etc., mereu pregătit să poarte discuții la cald și apoi să le înscrie și imortalizeze între coperte.

Că în România mai sunt sate uitate de lume (Un sat se pregăteste să moară) în care oamenii înoată prin noroaie, fără lumină, în așa-zise adăposturi cu ferestre și uși din folii de plastic, pe care orice suflare de vânt le-ar face una cu pământul, în care copiilor le este interzis să meargă la școală și trimiși la cerșit (La cerșit ca să bea tata), în care furatul a devenit un mod de viață (Micul revoluționar ia lecții de ciordeală, Viața amară a unui hoț de dulciuri), bolile se înmulțesc și nu pot fi tratate (Vino, mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi; Rinichiul, inima asta împuțită), natalitatea infirmilor este în creștere acolo unde nu există minimă civilizație, educație și oamenii nu au nici măcar apă de băut, darmite să se mai și spele, nu este ceva incognito. Însă, în această carte nu e vorba doar de niște evenimente/ știri/ întâmplări din coclaurile României, ci de un înveliș literar de aspecte care te zguduie la prima citire. Te trezești într-un univers acid, neprielnic, fără prea mari speranțe și totuși, cazurile expuse de autor pot fi adevărate parabole pentru oricine.

Autorul scormonește în aceste episoade existențiale ca flămânzii în tomberoane să găească și acel ceva bun, căci răul are și partea lui bună. Și chiar ne pune în față câteva modele de oameni pe care viața nu a reușit să-i doboare, nu într-atâta încât să-și facă rău, dimpotrivă, au luat atitudine și au răzbit în ciuda lipsurilor, a infirmităților și a altor neajunsuri. Astfel, spre exemplu, autorul ne aduce la cunoștință despre Cel care vorbește cu vântul, Neculaie Covrig e o adevărată legendă printre radioamatorii români./... / Când se așază la butoane și începe să pipăie cerul cu antena, are tot timpul în față, pe perete, lângă harta lumii și cateva trofeee... Toată lumea se mira de cum putea să iasă o muzică atât de frumoasă din niște blide din care ai lui Covrig mâncau borș de ștevie. Bătrânului i-a plăcut de mic să șurubăiască. Trăia în Ursoaia, un cătun amețit de sărăcie și băutură. Singura care a presimțit că băiatul acesta are o înclinație care-l deosebește de restul satului și care i-a acordat credit era mama sa. Nu era duminică ori sărbătoare ca sătenii să nu vină la Covrig, ca la Căminul cultural - că oricum nu exista așa ceva în sat. Ședeau frumos pe prispă, mâncau semințe, beau vin și ascultau muzică populară din castron.

Pasiunea lui Neculaie Covrig nu-i ținea de foame, însă lui asta îi plăcea. În Epoca-lumină, oamenii stăteau mai mult pe întuneric. Cand îți era lumea mai dragă, pac! se trăgea heblul. Și în bezna aceea generală, deodată se aprindea o luminiță albă la un geam, timidă; apoi alta, și alta, orașul răsărea pe bucăți din întuneric și încerca să treacă așa prin noapte, rănit peste tot și pansat cu fâșii de lumină. Românul găsea soluții.

Viorel Ilișoi este maestru în arta povestirii. Povestește ce povesteste și, hop, ți se înmoaie inima. Este ca muzica ieșită din acel aparat pe care Neculaie din Ursoaia l-a connstruit din te miri ce. Vorba lui, nu contează să arate a aparat de radio, ci să facă ceea ce face un aparat de radio. La fel și Ilișoi te face să simți ca și când ai fi chiar tu eroul povestirilor sale.

Remarc nota optimistă în care autorul de titluri și subiecte sobre își încheie fâșiile de discursuri, făcând să pâlpâie o luminiță de speranță în tot acest noian de amărăciune. Remarc, de asemenea, lirismul jurnalelor sale, acele metafore ample, cu efecte vizuale, de o finețe aparte, ceva de genul care atinge.

Tot într-o notă optimistă scrie despre Liceenii la optzeci de ani sau Viața și ambițiile ologului Vasile, mort și reînviat.

Mă despart cu greu de această lectură care m-a întristat, înduioșat, revoltat, intrigat și pe care o recomand ca pe o lecție de viață, în condițiile în care oameni schilodiți reușesc ceea ce oameni normali și perfect sănătoși nu sunt în stare să facă. Dar, se pare că Dumnezeu înzestrează pe fiecare cu putere și cerebel, numai că nu are răbdare să împingă de la spate pe fiecare. Viața trebuie luată ca o provocare. Ești sau nu mai bun decât ea?!

Viorel Ilișoi ne aduce dovezi că se poate. Iată de ce această carte este admirabilă!



Ottilia ARDELEANU,

Năvodari, 26 martie 2018