Secvențial/ Sequentially al Taniei Grigore, volum bilingv de poezie, este mai degrabă nu un secvențial de stări, emoții, tandrețuri, singurătăți, ci pur și simplu un amplu tablou floral, suav și desfătător, populat culoare după culoare, moment după moment, cadru după cadru și personaj după personaj, astfel încât se aplică privirii vizitatorului în galerie, ca acel ceva finisat cu multă implicare și atenție. Îl pot potrivi din ochi unui goblen țesut în taină și cu delicatețe, asemenea momentelor mitice ale Penelopei lui Ulisse - cel chemat la război-, țesătoarea de gânduri și sentimente de mătase pe o pânză nesfârșită a iubirii, într-o atmosferă benefică dorului.

Acuratețe și delir în versurile ei scurtissime în care verticalitatea ideilor este onorată și de dispunerea acestora de la nord la sud, fără a abuza de întinderea pe orizontală, dând senzația de eliberare a unor picături de licoare care se pot înghiți în tihnă, la o șuetă cu iubirea.

Este o carte de iubire suculentă care se citește în adâncime și argumentează oricare senzație printr-o alta la fel de puternică, nostalgică, metaforică.

Volumul poate fi considerat chiar un stand de bijuterii filigranate care-ți iau ochii și care ar veni bine pe mâna oricărei femei studioase. Se simte o migală în fiecare dintre acestea. Ca, de altfel, și un tonus al recompunerii din momente erotice atât de discret transpuse: sunt vinovată/ am hoinărit prin vise/ mă întrebam cum mai arăți/ și dacă ai aflt cumva/ cum să desparți/ gura încinsă/ de gura împietrită/ ochiul mirat/ de cel mistuit/ mâna nebună/ de mâna alintată// dar îți voi explica/ mai ușor toate acestea/ când vom aduna în așternuturi/ ce a mai rămas din trupul/ atins de tornadă/ cu promisiuni de regăsire.

Poeta înfiripă și nostalgice destăinuiri privind trecerea timpului, regretul schimbării unei tăceri tinere cu neliniști impetuoase. Sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot care anunță o altă plecare în etern: vor veni anii/ cu sprâncene de ceară/ ne vor schimba tăcerea/ în neliniști impetuoase/ se vor umple din nou/ odăile mari/ cu puetate/ până la refuz/ se vor umple/ în timp ce clopotul/ sabotat de întuneric/ se va frânge/ chiar mai curând/ în numele clipei.

Un erotism tandru venind din timpurile Evei transpare în poezia atașament firesc, pe filon zodiacal, cumva predestinat: sunt un semn de pământ/ statornic/ totuși îmi place/ prăbușirea/ după atingerea ta/ valul de aluviuni/ sentimentale/ mă sedimentează/ în nuanțări intime/ pașii să ți-i pot alinta/ cu suavitatea emoțiilor. Dar și aici: parcă nicicând/ nu m-ai trezit ca acum/ strivindu-mi/ fragi sălbatici pe buze/ bucuria cea de toate zilele. și la fel insistent: eu mă desprind/ de toate confesiunile/ până devin iarăși/ indecent de senzuală/ refresh matinal.

Bijuteriile lirice ale Taniei Grigore se etalează pe fundalul unor compoziții muzicale, a unor lieduri puse pe note din poezii scurte, exact ce citim în acest volum: presimt că/ s-ar putea stârni/ un lied/ dacă/ mi-ai atinge trupul/ scuturat de buze și somn/ va fi bine; după fiecare plecare/ urmează/ strămutarea/ în ora pustie/ trupul îndărătnic/ mai sclipește încă/ din toate articulațiile/ flăcări/ de lungă durată/ sunt mâinile/ aprinse de amintiri/ se aude un flaut/ cum fuge din cotidian/ și se aruncă/ în hăul sângelui/ întotdeauna la fel.

Poeziile Taniei conțin și pilula de umor necesară unei perspective pozitive: greu de explicat/ această îmbinare a surâsului/ cu prima oră a dimineții/ atâta lume/ se trezește/ cu fața la cearșaf/ încât intimitatea/ rămâne șifonată/ pentru toată ziua// dar/ întotdeauna/ tu/ te trezești cu fața la mine/ și ochii tăi/ deschid orhidee/ în tot acest timp/ întotdeauna tu. Este de observat un puternic avânt de perenitate, prin folosirea intensivă a adverbului totdeauna, întotdeauna.

Întîmplările autoarei sunt cu noapte și lună, cu ploi și insomnii, cu ochi și mâini, cu flaut și clopot, nostalgii și înțelesuri – cuvinte anume alese pentru femei cu dor. Ea exaltă de dor, un dor care se curăță mai întâi printr-un înger, ca ulterior să devină bucurie: când va veni vremea/ bucuria regăsirii/ e tot ce contează/ în numele dorului.

În toată liniștea din poezie, se aud numai clopote și limbi de ceas, invocând reveniri, revederi, ori, dimpotrivă, părăsiri, plecări, singurătate. O stare de emoție profundă a reîntoarcerii în timp și spațiu ne-o confirmă versurile: mă întorc acasă/ cu inima clopot/ scăpat de sub control/ poem de întâmpinare; atâtea clopote bat în tâmple/ încât nu mai știm/ dacă suntem/ îndemnați la rugăciune/ sau avertizați de destin/ freamăt ușor de înțeles.

Inima este organizatorul de evenimente, regăsiri, diapazonul care dă semnalul acordurilor... Ea se poate găsi în diverse stadii: atrofiată, rarefiată etc.

Singurătatea își face uneori de cap în arena senzualității, devine chiar incendiară: până în zori/ ochiul meu te va naște/ îmi vei șopti chiar și numele/ când vei aluneca/ în peștera singurătății mele;/ mai mult decât întâmplare.

Cum mă și așteptam, volumul se încheie tot cu o poezie provocatoare, una care îndeamnă la nesfârșire: tu mă acoperi/ cu ochii tăi/ ca alternativă la neuitare. Însă, ea este, în același timp, un subtil vino-ncoa pentru cititor!

Despre partea din oglinda engleză nu aș vrea să mă pronunț, spun doar că în română simțurile lirice au o performanță care se decide direct în inimă. Pentru că însăși limba română are o suavitate adorabilă, o eleganță a emoției.

“Iubind, scobori până în rădăcinile vieții...” spunea Emil Cioran în Amurgul gândurilor.

Pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, te conduce într-un sentimentalism de adâncime.



Ottilia Ardeleanu

Năvodari, 15 august 2018