agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-03-09 | |
Soare blând de martie, cu raze prin gene ce-au zărit întunericul și prin ramuri ce așteaptă pocnetul mugurului din ultimul anotimp. Cât de frumoasă este viața care trăiește alături de noi! Printre zilele înghesuite cu tot felul, ar trebui să ne punem degetele în palma ei, acolo unde asemănările se opresc și nimic nu seamănă cu un hău. Acolo unde concursul nu are câștigător și cuvintele nu sparg pereții. Acolo unde, mai presus de orice, realizezi cât de mic ești – dincolo de toate părerile tale și ale altora. Și cât de subțire, fragilă, de neîmblânzit este granița aceasta dintre cele două vieți! Cea din noi și cea de lângă…
Cu laptopul în față, sub un copac bătrân,recitesc și scriu. Despre o carte pe care am citit-o în urmă cu ceva vreme. O carte în care galbenul toamnei și verdele verii merg împreună pe coperta unui gând. O parcurg uimită, cu empatie, și descopăr câte asemănări sunt între oameni și sentimentele lor. Înlăuntrul Cristinei Ștefan se scrie totul. Nimic trucat, nimic construit pentru impresie. De ca și cum adevărul pur a împrumutat degetele scriitoarei și povestește despre adânc. Adâncul acela frumos ca un basm, atunci când este acceptat, rânduit cu delicatețe, îmbrăcat în cuvinte și rostit cu migala desăvârșită a harului. Stau sub copac, pe un scăunel albastru pe care-l știu de copil și-i ascult. Parcă sunt spectatorul iar pe scenă intră când Achim, când soția acestuia, Corina. Se destăinuie pe rând. Achim, simplist, ca un țăran „moromete”. Corina, sensibilă, meditativă. Îi înțeleg pe amândoi. Deodată, rămân pe scenă, împreună. Și vorbesc despre călătoria la Salzburg. Firesc, fiecare în felul său. Ca doi oameni diferiți care parcurg un drum împreună. Apoi, Corina tace. Dar, îi aud gândul. Este scris cu un caracter italic. Știu că vorbește pentru ea, pentru mine. Achim nu trebuie să audă tot ce este dincolo de cuvântul ei. Oricum, nu ar pricepe. Câte hățișuri sunt în noi! Normal, ar trebui explicate și înțelese de cei din jur. Dar, când realizezi că ei ridică din umeri , te închizi în tine. Cu tristețe și resemnarea blândă dictată, cumva, de iubire, obișnuință. Mă încrunt, dau din cap și-l urmăresc pe Achim. Câteva momente mi se adresează doar mie. Apoi, Corinei. Un dialog livresc, cu adevărul văzut din unghiuri diferite. Devin empatică, sigur, cu Corina. Nu pot altfel. Cât de diferiți suntem! Adunați de Dumnezeu să jucăm rolul de cuplu. Veniți din medii diferite, cu educații diferite, cu instruire diferită, cu orientări și percepții dictate de personalitatea care nu poate fi aceeași. Corina tace din nou. Îi ascult doar gândul. Într-un dialog dramatic cu ea, cu Achim. Iubesc scriitorul din spatele ei. Trist, cu incursiuni psihologice, des cu tentă SF, oricum, pur și atât de adevărat – chiar și atunci când lasă doar imaginația să scrie. Și, asta, pentru că își asumă tot. De parcă ficțiune nu ar exista. Sau ea ar fi o haină strâmtă peste pielea imaculată a omului real. E greu să fii singurul spectator într-o sală. Treci de la unul la altul, de la o idee la alta. Uneori, deși monologul unuia începe, încă ești rătăcit prin tribulațiile sentimentale ale celuilalt. Și totul îți pare un film reluat cu încetinitorul, când te trezești în mijlocul unei acțiuni pe care nu o mai pricepi. Doar intuiești că, deși pe scenă, ei au ajuns la Viena. Și, de acolo, totul se încurcă într-atât încât misterul de dincolo de “Te-am condamnat la vise, doamnă!” își scrie propria acțiune. Cu farmec, eleganță, derută, senzația că înțelegi totul când, de fapt, constați că adevărul se află dincolo de închipuirea ta. Nu, nu voi povesti totul, pentru că a spune că relatezi tot este de fapt o ficțiune. Cum ficțiune este și partea aceea din noi, construită din vis și implacabil, din dor de fericire și acceptarea limitelor ei. Partea aceea de care ne agățăm uneori pentru a putea merge mai departe sau doar a ne imagina că o facem. Altfel, des, coborâm în noi pentru echilibru, adevăr, înțelegere. Adesea luăm de acolo elixirul acela, poate copilăria, candoarea ei și speranța. Și tot atât de posibil este ca, atunci când nimic nu este de folos, să făurim o lume pe care s-o coborâm, s-o așezăm pe scaunul din adânc, la distanță de toate neînțelegerile lumii, răutățile, inadvertențele ei. Și să ne contopim cu ea atunci când totul pare a ne rătăci. Și, da, cu acea lume este scrisă acest minunat roman! Pe care dacă-l spun, o voi face în felul meu. Dincolo, poate, de adevărul autoarei. Dar, fidel felului în care am recreat un punct de vedere, un strigăt, un cuvânt. Când de la un Ceva pleacă un fluid și Altcineva îl captează într-un mod propriu sau asemănător, putem spune că literele și sentimentele din spatele lor și-au aflat menirea. Romanul “O călătorie la Salzburg” pe departe de a fi un roman cu a cărui structură suntem obișnuiți. Pare un om cu hăurile lui îmbrăcat în haina desăvârșită a cuvântului. Care strălucește când înțelegerile se ating. Când am terminat de citit, am căutat soarele. Era tot acolo. Și, sub același copac, încă mă întrebam cine a scris: Achim, Corina sau eu? Oricum, nu are importanță. În viață, trăim uneori în spatele unui personaj care seamănă cu puterea din om... 9 martie 2019 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate