Miza volumului Ochii leului berber, publicat de Gabriela Ana Bălan în 2018 la editura Grinta, Cluj-Napoca, este poezia și menirea poetului în lume. De la stadiul de vis, scrisul devine o dragoste mare, apăsătoare uneori, dar singura care oferă satisfacțiile scontate. Poezia este un înlocuitor ideal al unui trai care se susține cu sudoare, îmbâcsit de griji, de un program alert, efort maxim și fără vreun randament al satisfacției. Poeta are un stil curajos de a scrie despre iubirea de poezie. Născută în zodia leului, consideră că undeva în colțul inimii se află un leu care trebuie dresat. Și ori de câte ori își duce la bun sfârșit numărul în arena de circ, este readus în inimă unde se hrănește cu poezie: "regele junglei se ridică în picioare/ citește poezii din cartea mea/ și nu mai moare"/ Zodia leu.

Există un umor ascuțit în poezia Gabrielei Ana Bălan, o accentuare pe elemente cum ar fi circul și zoo, practic acestea ne conduc într-o lume a animalelor dintre care important este leul, el regele animalelor care, paradoxal, își duce viața în captivitate. Dar, de ce ar scoate poeta în relief tocmai aceste aspecte ale izolării, neglijării?! Pentru că dincolo de gratiile care privează de libertate aceste creaturi, ea însăși trăiește un sentiment de îngrădire a tot ceea ce înseamnă specia umană în ecosistemul existențial.

Ironia sarcastică este un punct forte al poeziei din acest volum. În poezia Mă plimb cu pluta pe Ozana, poeta face referire la spălarea rufelor în public, un lucru nesănătos și care ține de ignoranță, de lipsa educației. Personajele poeziei sunt din lumea satului, femei, babe, între care apar medicul veterinar și preotul, adică persoane din fruntea satului: “de gardă-i medicul veterinar/ îi spun că mă doare ce văd în jur/ îmi recomandă ochelari de cal îl înjur/ preotul simte că vin din altă lume/ îl meditez pentru examenul de bac”.

Uneori, cuvântul ascuțit al Gabrielei este întocmai coasei morții. Umblă prin lanul de sentimente și unde apucă taie fără să-i pese. Curajul de a trece peste durerea morții tatălui, îmbinând umorul de situație cu dramatismul situației este impecabil abordat în poezia Pas: “Un pas peste nimic tată/ stai la rând te rugam nu m-ai ascultat/ acum profu de mate vecinul/ vânzătoarea de la aprozar fostul tău coleg/ strigă la mine "tatăl ei/ s-a băgat în față deși noi eram mai bătrâni"

Durerea de a fi avut o viață chinuită pentru a putea oferi copilului o bună educație și a-l determina să-i placă școala reiese din poezia L-am întrebat pe tata în care poeta folosește din nou condeiul metaforic cu o finețe caligrafică: “ani întregi părinții mei au smuls stele,/ au stors cerul, să am cu ce scrie”.

Poeta insistă fără nicio prudență pe latura vieții lipsite de bucurii, fiind o speculantă a lirismului nepatetic, dar care produce pe loc un tumult emoțional. Tehnica sa se bazează pe suficiente amănunte încât să nu te rătăcești labirintic. Mesajul este clar, din expresii cunoscute, dar de mare impact: “"să găsesc lună-bec la întoarcere" spunea mama/ Amintiri din altă copilărie. Nicoleta.

Autoarea se dovedește a fi o delicată sfoară de prins trecutul implementat cu amintiri de actualitatea tehnologizată cu termeni imperios necesari în definirea stării prezentului: “a venit vremea când amintirile/ cele mai amare sunt dulci/ pregătiți camerele de luat vederi sunați/ la NASA”/ Avion.

Dacă poezia este tema principală a cărții, iar poeta se confundă cu o leoaică hotărâtă, curajoasă și sprintenă, aceasta nu omite tandemul viață-moarte, temă universală și inubliabilă, poate cea mai dezbătută în poetica mondială, cu o acuratețe debordantă, într-o viziune îndrăzneață, așa ca o leoaică- deja laitmotiv în acest volum de versuri, pornind de la titlu și vârându-se metaforic prin semantică. Viziunea despre moarte e autentică, poeta referindu-se, de pildă, la moartea din uitare: “nu voi muri în uitare,/ atunci când scriu/ un pui de leoaică îmi iese din ochi”/ Bumerang. Uneori, moartea poate fi pasată, chiar înfrântă, prin pasiunea pentru scris și iubire: “timpul trece la paradă în rochie de gală/ pe podium, dacă pasezi moartea,/ o minge prin file de carte,/ naște-te și scrie despre iubire,/ singura armă de care se teme”/ Parada.

Poezia Gabrielei nu-l poate omite tocmai pe Dumnezeu. Ea îl descompune pe litere astfel încât, din cuvânt să-l poată extrage pe tatăl său, un dumnezeu palpabil, o jumătate de Dumnezeu și chiar dacă un întreg e format din două și numai din două jumătăți, rămâne un rest și anume eul poetei, ca loc de rugăciune și credință în propriul zbor. O poezie impecabilă, Tata, dumnezeu care susține deopotrivă iubirea pentru Dumnezeu și pentru tatăl său văzut, simțit ca dumnezeu: “tată, Dumnezeu e jumătate d u m n e-/ ata și jumătate z e u/ oricum aș împărți cuvântul,/ la sfârșit sunt doar e u,/ fără aripi, mănăstire zidită pe oase/... / tată,/ voi scrie/ a zbura, a iubi, a nu mai muri/ m-ai înălțat în poezie”.

În poezia Gabrielei Bălan se simte un dramatism privind condiția femeii care nu a scăpat de precepte și prejudecăți. Ea se resemnează cu rolul de femeie, de milenii, un rol asumat, greu de dus, eliberat doar prin "poezicere", prin refularea propriilor sentimente nu verbal, ci prin transpunere în cuvinte scrise. Ea este, pe rând: “femeia de la cratiță,/ femeia de la duș,/ femeia de la pat,/ femeia de la piață,/ femeia robustă din Munții Carpați, ești/ bărbat pentru că ea/ îți face patul/ ești bărbat, vii beat și te spală pe față/ ești bărbat, vii de la curve,/ îți șterge urmele de ruj de pe guler,/ ești bărbat, te spânzuri când nu ai slujbă,”/ De-a poezicerea.

Poeta scrie cu amărăciune, dar e stilată și nu se dezice de la a scrie în numele femeii. Consider că revolta interioară este ca un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește și nu ar trebui să se resemneze cu postura ingrată în care o așază de cele mai multe ori bărbatul din viața ei.

Pentru Gabriela Ana Bălan, poezia este o biblie scrisă cu "sânge violet" în care își dorește să-și afle numele, printre poeți: “Adu-mă pe lume pentru a 666 a oară/ namă îți promit că nu o să te doară/ scrie-mi numele cu sânge violet/ în biblia poeților.”/ Răscruce de avatar.

Personaliatea autoarei face ca și sentimentul iubirii să fie tratat fără patetism, pudibonderii, ori nici măcar vulgar, ci printr-o manieră ludică, degajată, pământeană, aș zice, folosind virtuțile unui limbaj simplu, dar curat: “Îți jur pe umbra morților/ Să se prefacă în țărână tot aurul din mintea mea/ Dacă știu altă lume mai bună/ Alt loc mai cald ca în inima ta.”/ Regina de gheață.

Poetei îi place să intre în pielea mai multor lucruri-personaje: când e regina de cristal, când o frunză de cristal ori o țară caldă în care păsările sunt cărți. Când chiar o colivie pentru păsări. O ea venind din altă lume. Mal altei lacrimi. Metafore alese care susțin talentul poetei.

Despre soarta poetului în viață scrie fără echivoc, cu același iz satiric, cu indignarea aceleia care nu înțelege de ce un poet trebuie să moară ca să poată fi recunoscut și așezat așa cum se cuvine la masa poetică: “Intru în librărie, caut pe raft/ O carte cu numele meu, vânzătorul/ Îmi spune să am răbdare,/ Poetul e încă în viață/ Să tre și mâine dimineață, cu puțin noroc/ Poate moare,...”/ O carte cu numele meu.

Gabriela Ana Bălan scrie o poezie viguroasă, clară, determinată. Metafora originală și vizuală adesea este în concurență cu mesajul limpede și de atitudine al poeziei sale.

Poezia care încheie volumul de față dezvoltă aceeași atitudine a autoarei față de umilitoarea condiție a scriitorului care se consumă pe sine, pradă cuvintelor, pentru a da viață unei cărți, în speranța de a fi citită. În opinia poetei, din poezie nu mai poți evada, oricâtă deschidere ai avea către cititor. Speră măcar să-i fie înțelese intenția, mesajul, dăruirea până la secătuire. De aceea, ea simte în permanență o teamă apăsătoare ca nu cumva dragostea aceasta de poezie să fie zadarnică: “scriu, îmi este teamă/ de ziua când nu mă voi mai teme de nimic/.../ poate că dacă las o fereastră deschisă/ prin filele acestei cărți/ se va deschide și vom evada/ .../ poate răul din noi rămâne captiv/ vei citi, vei înțelege teama mea?/ dacă las o ușă deschisă într-un vers,/ să mai pun și cheia sub preș?/ atunci când îmi e teamă,/ s c r i u și mi se face teamă/ literele se deschid ca o gură de leu/ sunt singură în arenă/ spectatorul, tot eu”/ Atunci când mi-e teamă, scriu.

Poeta încheie într-o postură regească, în pielea unui leu, adevărat luptător și conducător, vrednic de a fi admirat și apreciat, în aceeași notă dulce-amăruie prin care se preumblă între filele acestei cărți.

“Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” – spunea Nichita Stănescu. Și tot așa, dar în felul personal, ne-o demonstrează acum, în volumul său, poeta Gabriela Ana Bălan!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

30 aug. 2019