Pe strada Lăpușneanu din Iași, acolo unde, acum niște ani… „acum niște ani, scîrțîind din pantofii de lac“, bunicii noștri, cu „melon, papion, manșete albe, scrobite și frac, purtînd elegant mănuși și baston“, ieșeau la promenadă braț la braț cu bunicile noastre, îmbrăcate în „rochii prelungi, carouri și dungi“, pe cap cu pălării mari, din Paris, și se opreau uneori la „terase cu lună“, unde „mînă-n mînă, ochi în ochi îşi vorbeau, de timp, de maşini, de cai, de tramvai, de mode, locuri, călătorii, de lucruri mari, spectaculoase, cancanuri, amoruri şi bal…“, se află un loc aparte…

Situată într-o clădire istorică, construită în 1901, imediat lîngă Palatul Unirii, fosta reședință a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, acolo unde s-a semnat, în 1859, documentul care oficializa unirea Moldovei cu Țara Românească și unde și-au avut reședința Regele Ferdinand și Regina Maria în timpul refugiului din Primul Război Mondial, Cafeneaua Veche este creația lui Gheorghe „Juju“ Cojocaru, un nostalgic inimos și un mare iubitor de artă.

Și asta se vede de cum intri: pereții sînt plini de tablouri, multe ale unor pictori și graficieni clienți fideli ai locului, iar în aer plutesc permanent, cu discreție, acorduri de jazz clasic sau rock ale unor artiști legendari precum Etta James, Moody Waters, Louis Armstrong, B.B. King, Peter Green, Aretha Franklin sau Pink Floyd, Led Zeppelin și Deep Purple. Într-o lume a zgomotului fără conținut, intrînd aici și așezîndu-te la o masă cu un ceai fierbinte în față (și chiar ai de unde alege, din zecile de arome disponibile, care mai de care mai exotice), simți cum gîndurile încep să ți se reașeze în ordine…

Dar locul nu este doar un paradis al singuraticilor, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci și unul de întîlnire al scriitorilor, artiștilor, al oamenilor de cultură, în general, dintre care unii de primă mărime. De altfel, unii dintre aceștia sînt clienți atît de fideli încît acum au aici locurile rezervate, marcate cu cîte o plăcuță metalică pe care le este înscris numele. Domnul Juju explică:

„După ani de zile în care au venit aici aproape zilnic, fie pur și simplu pentru a bea o cafea sau un ceai și a-și citi ziarul, fie pentru a se întîlni și a sta la povești în seri lungi de iarnă, am considerat de cuviință să le rezerv acestor clienți, care sînt și prietenii mei, locurile preferate. (Sigur că e un gest simbolic: dacă titularul nu este în acel moment în cafenea, locul lui poate fi ocupat de orice alt client.)

Un loc este rezervat domnului profesor Alexandru Călinescu, cel mai important critic de literatură franceză din țară. A predat timp de șase ani la INALCO și a fost decorat de președintele Jacques Chirac. A făcut parte din grupul de disidenți anticomuniști din Iași, înainte, dar și după „Revoluție“ (!), după „Schimbarea la față a României“ ca să-l citez pe Cioran.

Un alt loc este rezervat pentru domnul Florin Cîntic, eseist și istoric, director al Arhivelor Naționale Iași.

Domnul Codrin Liviu Cuțitaru, profesor de limba engleză la Universitatea din Iași, care are rubrică în Dilema veche și scrie în mai multe publicații, are și el locul său. Recent am avut aici în cafenea un eveniment dedicat aniversării lui Shakespeare, la care dl Cuțitaru a făcut o pledoarie excepțională, este un foarte bun cunoscător al literaturii engleze.

În colțul acesta este locul rezervat maestrului Petrică Ciubotaru, un mare actor al Teatrului Național din Iași, care din păcate ne-a părăsit recent…

Alături este locul rezervat poetului Emil Brumaru, care și el ne-a părăsit nu demult, din păcate, și care va rămîne cu siguranță în istoria literaturii române. Am aici pe perete cîteva versuri pe care mi le-a dedicat…

El iubea acest loc și venea foarte des aici. Plăcuța va rămîne aici în memoria lui. Cred că numai cu astfel de oameni cu har o comunitate poate să evolueze. Să ne gîndim că în țară avem multe orașe unde nu există bibliotecă. E foarte greu să dezvolți un oraș atunci cînd nu ai reperele culturale necesare. Iașiul are o istorie culturală remarcabilă. De altfel, puteți vedea aici, pe perete, tabloul Junimiștilor, prima formă de organizare a intelectualilor din România.

Revenind la clienții și prietenii fideli, un alt loc rezervat este cel al lui Manuel Mănăstireanu, un pictor ieșean tînăr, cu o evoluție remarcabilă. Lucrările lui sînt recunoscute nu doar în Iași și în țară, a avut expoziții la Bruxelles, în Germania și alte țări europene, și pregătește acum o expoziție în SUA.

Lîngă dînsul este locul lui Vasile Leondar, un alt pictor ieșean, care locuiește în Belgia de mult timp. El a avut o expoziție la Muzeul Luvru din Paris, unde a fost invitat de președintele Franței.

Lîngă dumnealui se află Grigore Bejenaru, grafician de excepție, tot ieșean.

Pasiunea pentru pictură a gazdei noastre se reflectă și în întîlnirile organizate de el aici, anual, sub genericul „Șevalet la cafenea“, în care tineri artiști sînt invitați să picteze „live“, sub privirile trecătorilor (așa cum se întîmpla pînă nu demult pe faleza de la Balcic, mai ales pe timpul verii, pentru cei care-și mai amintesc).

L-am întrebat pe dl Cojocaru de unde vine această pasiune pentru pictură și dacă el însuși pictează: „Nu, nu pictez, eu am terminat Economia. Dar iubesc arta, arta ne ajută să trecem prin timp mai ușor. O pictură, un tablou, dacă rezonezi cu el, îți poate schimba viața. Așa cum știm din istoria artei, mulți colecționari caută întreaga viață o anumită lucrare. Partea materială a vieții dispare foarte repede; reperele importante rămîn în cultură și în artă“.

Cafeneaua este și partener al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, multe lansări de carte au loc aici, iar anul acesta unul dintre invitații de marcă a fost scriitorul rus Mihail Șișkin. „A venit aici cu familia, a fost o bucurie și o onoare pentru mine“, își amintește gazda noastră.

Nu numai arta, dar și tehnologia își are locul său aici: „Pe toată perioada anului am mereu aici tineri pasionați de tehnologie, care construiesc tot felul de roboți, elevi olimpici, unii au terminat și au intrat la cele mai prestigioase universități din lume. Potențial de materie cenușie există din plin în Iași. Chiar recent elevii de la Liceul de Informatică din Iași au avut o întîlnire aici“.

Cu toate acestea, observîndu-și zilnic, cu ochiul său de artist, clienții, domnul Juju a constatat într-o zi că ceva parcă nu merge: „Eu am constatat că oamenii nu mai știu să cînte, aici la cafenea. Și atunci am avut o idee. Am invitat o profesoară de muzică, Ramona Cojocaru se numește, e de aici, din Iași. Am tipărit texte ale unor piese cunoscute și le-am înmînat clienților, dînsa dă tonul și toată lumea cîntă. S-a cîntat aici «Andri Popa» a celor de la Phoenix, cîntecele Mariei Tănase («Bun e vinul ghiurghiuliu» etc.), «Ciobănaș cu trei sute de oi», «Sanie cu zurgălăi» și multe altele. A fost o încîntare pentru toți…“

Demonstrații de olărit și chiar piese de teatru de păpuși își au și ele locurile lor aici.

„După părerea mea, astfel de locuri de întîlnire a artiștilor și a artei în general ar trebui să existe mai multe în țară pentru că creează o anumită energie pentru elita orașului. Artiștii au nevoie de astfel de locuri, după modelul din Franța, de unde a plecat acest obicei de a organiza anumite cafenele în scopuri artistice… mari scriitori și artiști francezi se întîlneau, așa cum știm, în cafenele. Indiferent cît ai munci, indiferent ce program ai avea, ai nevoie de relaxare, de un loc unde să-ți întîlnești prietenii, să poți discuta în liniște… lumea a devenit prea zgomotoasă, prea grăbită.“


Deși pare greu de crezut, ținînd cont de volumul de muncă necesar pentru toate activitățile care au loc aici, domnul Juju nu are decît un singur angajat, un tînăr cu puțină experiență, iar cînd acesta are liber, patronul devine și barman, și chelner: „Problema asta e generală în România, nu e numai în Iași. În alte țări europene există așa-numitul «hotel-școală» care pregătește personal pentru turism: jumătate se face alimentație publică, iar jumătate management. Noi nu avem așa ceva și este foarte greu să găsești oameni. Și mai e o problemă: istoricul forței de muncă nu există în România: un om poate lucra într-un loc, unde pot exista probleme, apoi pleacă în alt loc și nu știi cu cine ai de-a face. Nu există o bază de date unde să verifici“.

L-am întrebat pe inimosul antreprenor dacă autoritățile îl ajută în vreun fel, măcar cu evenimentele culturale pe care le organizează. Am aflat că nu doar că nu îl susțin, dar îl și împiedică să se extindă: „Nu am accesat niciodată fonduri. Eu am încercat, pentru perioada rece, să mă extind în partea din față a cafenelei, acolo unde vara este terasa. În perioada rece este destul de complicat pentru că spațiul este mic. Am încercat să închid această terasă pentru perioada iernii, dar nu am reușit, nu am primit aprobare. Poate cu recentele schimbări politice voi reuși să obțin acest spațiu care este foarte necesar pentru organizarea evenimentelor“.

Cu toate acestea, domnul Juju rămîne un optimist: „Partea materială eu o privesc mai puțin. Clienții mei sînt, de fapt, prietenii mei, iar ei cînd simt că am probleme vin și mă ajută. Cînd s-a reamenajat strada, era un șantier infernal peste tot, noroi etc., era greu, dar ei veneau mai des ca niciodată. Nu puteai nici să intri în cafenea cum trebuie, era o diferență de nivel de doi metri, trebuia să-i ajut să intre“.

Am plecat de la Cafeneaua Veche și din Iași cu inima mai plină și cu gîndul la rîndurile pe care Vintilă Mihăilescu le-a scris odată în Dilema veche: „Cînd a venit vremea, am plecat de la non-stop și m-am îndreptat decis spre Cafeneaua Veche, am deschis ușa și, printr-un soi de tunel al timpului, am intrat în acel Iași despre care Ionel Teodoreanu spunea că «nu este acolo, ci atunci». Tihnă și sporovăieli culturale. După vreo jumătate de oră, eram acolo dintotdeauna. După încă o oră, eram de-al casei și m-am mutat la altă masă, ca să stăm puțin de vorbă, așa, ca între intelectuali. Nu ne grăbea nimic și nimeni nu se grăbea. «Știi, ceea ce îți mai poate oferi încă Iașiul este un timp de calitate» – mi-a explicat unul dintre veteranii cafenelei. Mi-am adus aminte din nou de vorbele lui Teodoreanu: da, Iașiul a rămas «atunci», dar mai există și acum tuneluri ale timpului către acel atunci…“

Iași, noiembrie 2019

(text publicat în Dilema Veche, 16 ianuarie 2020)