Gela Enea, profesor de Limba și literatura română la liceul de arte "Marin Sorescu" din Craiova, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia, este la a șaptea sa carte de poezie, intitulată Eu sunt Lilith care poate părea pretențios dacă ne gândim la vesiunea biblic-mitologică a personajului Lilith, această dinainte-de-Eva femeie, necugetată și demonică, răzvrătita din picturile renascentiste, himerică după cum o reprezintă Michelangelo ca jumătate femeie, jumătate șarpe încolăciți peste Pomul Cunoașterii, o deocheată și turbată, cu toate vrăjitoriile și magia neagră. Însă, în această carte, poeta justifică doar amprenta actuală feminină, faptul că femeia a devenit independentă, hotărâtă, de acțiune, și-a făcut ordine în propria viață, a învățat să se respecte pe sine în fața tuturor. Sigur, această femeie a zilelor noastre nu e lipsită de senzualitate, de spontaneitate și, mai ales, este o zeiță a cuvântului. Spiritul feminin, fie el malefic, fie el benefic este prezentat în ipostaze originale con anima.

Lilith este un personaj controversat. În această zeitate răul și binele ies la suprafață, comportamental, manifestându-se divers, reușind fie să fascineze ori să atragă întreaga admirație, fie să distrugă ori să intrige, și nu numai. Ea poate fi femeia-demon, dar și femeia-zeie.

În literatură, personajul Lilith este foarte dezbătut, din diverse unghiuri, caracteristice, desigur, viziunii autorului.

Gela Enea merge pe filiera femeilor-scriitor, cu aptitudini literare ieșite din comun, rolul ei de Lilith aici, fiind cel negativ prin considerentul personal că ea nu ar face parte din această breaslă. Notifică în poezia cu care deschide paginile cărții, Identități, pe Silvia Plath, Aglaia Veteranyi, Virginia Wolf, Anne Sexton, Angela Marinescu, Nora Iuga și Ana Blandiana, triste femei/ grozave femei, minunate femei/ celebre femei. Eu n-am avut norocul ăsta, spune autoarea în finalul poeziei. Replică a dezamăgirii, ușor înțepată, autoironică. Și poate îndreptățită având în vedere cum și cât se scrie în ziua de azi!

Tot în sens lilithian, autoarea își recunoaște mai multele identități care nu seamănă una cu alta.

Un oarecare spirit masochist simt cum se degajă din poemul eponim, în care poeta se roagă de propria-i conștiință să își inoculeze: eu sunt lilith, adică femeia rea care nu este și nici nu poate fi iubită de nimeni, tocmai pentru că se crede nu numai rea, dar și urâtă din moment ce vorbește cu persoana, respectiv chipul din oglindă. Simte nevoia să iubească pe cineva, dar singurele iubiri sunt cele dintre obiecte și rufe, ceva care îi poartă amprenta, însă nu ea!: mă trezesc adesea cu dorința/ expresă/ de a-i spune cuiva că-l iubesc/ eu/ sunt/ Lilith/ verifică unghiul/ din care/ toate oglinzile mint/ speranța crește din celelalte unghiuri/ rămase/ Lilith.

Poeta are de altfel o relație bine definită cu oglinda care, din nefericire, îi arată partea întunecată a ființei. Se regăsește în stări nu tocmai fericite: ba este schimonosită, ba este încredințată că oglinzile mint, găsind cumva curajul de-a opri gândul rău. În fond, oscilația bine-rău îi este caracteristică personajului în care se întruchipează: sunt numai cu mine și aud voci/ mă așez în fața oglinzii/ Picioarele scurte ale minciunii. Oglinda rămâne confidenta sa. Mărturisile sale sunt eliberări voite sau nu de apăsări personale, de angoase existențiale, de unele poveri de conștiință. Poeta nici nu se sforțează pentru asta, confesiunile ei curg natural, benefic pentru descărcările furtunilor interioare. Și regretele devin niște abțibilduri: de câte ori pleci/ ultimele clipe se lipesc pe oglinzi/ asemenea unui abțibild./... numai prima dragoste este adevărată/ restul sunt fetișuri/ te recompui te reinventezi/ te/ schimonosești în oglindă să iasă rolul/ Kalinka malinka.

Una dintre metamorfoze, îmbătrânirea, și mai ales inutilitatea vârstei înaintate este foarte puternic surprinsă în poezia Casting pentru senectute. Poeta are vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar, aș spune. Este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi. Regiile ei devin adevărate scene dramatice în vâltoarea patimilor acestei lumi dezlănțuite parcă numai de durere, pierdere, decadență. Dar, oare nu astea sunt atuurile unei Lilith?!

Poeziile Gelei Enea sunt de anvergură. Însă, din loc în loc, presară mici bijuterii metaforice, așa cum Am vorbit care, în opinia mea, reprezintă cea mai trainică legătură de familie: Am vorbit// cu tatăl meu în somn/ mi-a spus că nu se mai întoarce/ dimineața/ mama s-a-mbrăcat în rochie de mireasă/ i-am ținut trena/ până la vorbele tatei. De fapt, poeta se întoarce adesea la părinții care nu mai sunt. Doar conexiunile în versuri mai rezistă. Subtile.

Poeta nu pare să-și aleagă subiectele, dar dacă totuși o face, atunci ele se succed aleatoriu: o amintire cu tata, o trecere de stradă spre școală mână în mână cu mama, o pășire pe stadion, o dorință de iubire... Face salturi în timp: când este despre azi, când este despre trecut. Când este despre război, când este despre dragoste. Da, poezia Gelei conține multă istorie și dacă aș putea-o reprezenta pe pânză, aș zice că este impresionistă. Timpul este reprezentat pe o scară a amintirilor, tratat istoric, în planuri bine definite sau cuantic, ca niște fulgurații de moment.

Poezie de forță, lourde, care presupune o analiză a faptelor. Ea se codifică/ decodifică, e cerebrală, se lasă apăsat pe suflet.

În opinia autoarei, viața este o marionetă într-un spectacol absurd, un loc unde o poți juca pe bani, la ruletă sau la poker. În acest sens, Lilith se arată la fel de incertă, pe cât de stăpână pe ea, aceeași atitudine care pendulează: încă stăm la masa de joc/ mă uit la celălalt: sunt eu/ în toți jucătorii de poker sunt/ eu/ eu/ eu/ un fel de oaia Dolly/ un fel de masă/ de gară/ un fel de tren/ Vital(itate).

Între o regină și o bolnavă aflată în spital poate să nu fie nicio diferență. Dimpotrivă, poeta găsește chiar o asemănare, un material din parafină așezat uniform pe gâtul bolnavei, fierbinte, întruchipând-o pe Maria Stuart. Cât de bine prinsă în rolul său, această Lilith care construiește paralele între cele mai surprinzătoare repere din viața trăită cu cea citită, plină de informații: întâi parafină /căldura e tot ce-mi lipsește/ cu gulerul fierbinte în jurul gâtului/ iat-o pe maria stuart din poza de grup/ imagine publicitară a sanatoriului bunavestire / Recuperări. O perspicace paralelă între măreția vieții și inutilitatea ei.

Poezia Gelei este un arsenal de sentimente. De contorsionări ale sineleui. Este o escapadă care se alege cu și mai multe răni. Dintr-o îndepărtată amintire de copil, într-o avansată durere de adult. Ajunge cu periplul său chiar pe câmpul de luptă. Da, viața este mereu un câmp de luptă. Tragedia unui om se traduce într-o dramă a tuturor. Se produc la tot pasul accidente. Numai că poeta, ne vorbește foarte inteligent despre accidentul poeziei care iese, așa, pe autostradă, iar de aici, accidentul de a se fi născut: un accident este și poezia/ la fiecare 5 secunde se produce o poezie/ pe autostradă/ pe drum național/ pe cărări de munte/ în intimitatea unui cort/ pe facebook/ mișcări de rotație ale creierului/ în jurul unui spirit încins/ geamparaua/ lobilor frontali când se pupă două idei/ și/ din atingerea lor cresc mogâldețe inofensive/ viața/ ea însăși este un accident/ recognoscibil/ în primul țipăt/ Sunt accidente. Și tot despre înfățișarea poeziei, în R.C. afirmă: despre poezie spunea/ că este o țară în care s-au ascuns toate femeile.

Una dintre obsesiile autoarei este moartea. Des pomenită, o protagonistă excepțională în a trage sufletul în jos, în a târî tristețea și singurătatea după ea: deschid ochii la câțiva metri distanță de mine/ sau la câțiva ani/ aleg unități de măsură ca pe niște consumabile/ într-o fraternitate precară/ cred în mitul reîncarnării/ am fost cândva un parc natural/ unde se adunau bătrânii la povești/ copiii/ să se dea în leagăne/ de-atunci/ îmi place mirosul de tei înflorit / și să citesc ziare la rubrica decese/ Viziuni.

Nevoia acută de iubire, care pare să nu se mai (re)găsească niciunde, este transmisă/ resimțită în plenitudinea poeziei Gelei, chiar dacă nu este specificată anume sau cu anumite expresii în acest volum: te asortez cu un sentiment/...// ... tocmai am eșuat/ din cel mai frumos poem de dragoste/ și nimeni nu s-a prins/ Un poem care s-ar fi vrut de dragoste; fiecare femeie așteaptă bărbatul perfect/ La început; atât timp cât tăcerea nu se desparte în două/ atât timp cât becul luminează egal încăperea/ unde/ avem un singur pat și insomnii comune/ suntem împreună/ până ni se urcă la cap fantoma lui altceva/ cu impermeabilul său/ prin care/ nu trece niciun cuvânt/ Suntem împreună. Nevoia de iubire reiese chiar din obsesia morții: aș putea să mor de sinuzită.../ într-o mie de feluri aș putea să mor/ dar m-agăț de picioarele tale/ picioarele alea care nu lasă urme/ Într-o mie de feluri poți muri.

Chiar și o asemuire cu marea poate duce la depresia unei neiubiri: ți-aș spune că marea a devenit/ asemenea unei femei siliconate/ cu bustul la vedere/ că numai din cauza depresiei/ și–a pierdut virginitatea/ dar tu o iubeai prea mult/ și cu siguranță nu m-ai crede/ despre mare și noi.

De cele mai multe ori, dragostea este asimilată părăsirii: plecarea din țară, îmbolnăvirea și consecințele ei, locuirea în spitale pentru recuperare, o stare permanentă de separare, o viață în două singurătăți ocupând același spațiu/ Scriu despre dragoste: ca despre o țară din care pleacă/ bolnavii mutilații ori cei prea bătrâni/ într-un spital al recuperării la grămadă. Dragostea devine un mutant, un hibrid obținut prin mutații. Poeta are acel sânge rece de a vedea dragostea cumva fantasmagoric: ce dumnezeu drogat/ ne obligă să fim/ noi/ morții promiși/ suflăm singuri în lumânări/ fumul intră în ochi/ matilda/ nu au rost asemenea clipe/ ne vedem tot mai puțin/ tot mai rar/ stăm la masă/ zidiți/ în propriile umbre/ alege tu ușa pe unde să plecăm neînvinși/ să putem prăvăli anotimpurile astea mutante/ alege puțină liniște/ s-o împărțim precum doi săraci o franzelă/ Matilda sunt îndrăgostit de moarte. Dragostea este văzută ca un focar de gunoi: s-a făcut gol în mijlocul camerei / ce se cască în fiecare zi/ un fel de groapă de gunoi pentru câte ne spunem/ Mise en scene.

Un alt subiect dezbătut este cel al mamei, cea plină de învățăminte, care afirmă că naveta asta afară-înăuntru e destul de obositoare/ la un moment dat nu o să mai vrei decat înăuntru/ unde nu este totdeauna cald și bine/ măcar ai voie să inventezi întâmplări/ să te probezi in fața oglinzii/ fără să-ți fie rușine de ce vezi/ Mâinile harnice ale mamei. Misticismul vieții este luat și el în colimator, drept dovadă poeta răstălmăcește credința oamenilor, niște creduli în pietre, pupăciuni de icoane etc: îngenunchiem lângă mormântul gol/ și golul se mută în noi/ Aleluia.

Despre condiția femeii în societate s-a tot scris, într-o postură sau alta. Gela se referă la raportul de șanse cu eternul bărbat din viața femeii, la greul de pe umerii acesteia cu atât mai mult cu cât azi femeia are și serviciu: fiecare mâzgălim același calendar/ eu de pildă am desenat un munte/ i-am pus în vârf o femeie obosită/ la picioarele ei mor pe rând strigăte de luptă/ cenușa li se preschimbă în fluturi de gheață/ să nu ziceți că nu v-am spus/ Ce șanse au femeile ca mine; plătești pentru că ești femeie/ și pentru că nu poți să-l naști pe dumnezeu întreg/ E greu să fii femeie!

Privind mijloacele stilistice, poezia Gelei este o pânză freatică de metafore, densă și proaspătă, revigorantă. Folosește des comparația ca paralelism între două idei, două imagini, două expresii. Este o artizană în privința dozării emoțiilor, poezia situându-se undeva între dur/ ca de plumb și liricoid/ lacrimogen. Câteva metafore reprezentative: curajul este o piele de schimb; gingiile umflate ale ploii de noiembrie/ generații în pantă; mușcătura fatală a memoriei/ Clișee; Dinții albi ai ploii; realitatea este ca o mâță băgată-ntr-un sac/ Despre domnișoara bătrână; curajul pare o piele de schimb/ amprenta/ pe o muchie de adevăr spus cu jumătate de gură/ câte pisici torc pe cuptoarele memoriei/ firul subțire al singurătății unor bătrâni/ Generații în pantă.

Volumul se încheie cu o poezie scurtissimă, adresată cititorului, ca un omagiu adus acestuia. Fiindcă poet fără cititor nu ar putea exista vreodată. Gela devine și aici foarte subtilă în sensul că atrage cititorul la un dialog, la o împărtășire, returnându-i poezia care să-l caracterizeze, care să-l emoționze, în care cititorul să se regăsească pe sine: istoria personală mie poți să mi-o spui/ cu cine ai luptat/ pe cine-ai cucerit/ ce imperiu ai ruinat/ până la mine/ viața e pe sfârșite / poezia/ e pe sfârșite/ Cititorule.

Lilith Saintcrow afirmă: “e de preferat să fii puternic decât frumos şi inutil”.

Marele William Shakespeare susținea că “femeia este o mâncare pentru zei gătită de diavoli”.

Eu spun doar că poeta Gela Enea este puternică, frumoasă în poezia ei și o întruchipează cum nu se poate mai real pe femeia actuală prin prisma atâtor atribute care i se conferă, atât de partea binelui, cât și de partea răului.

 

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 feb. 2020