Titlu Carte: ”Luana și cumpenele ei foarte albe”
Format pagini: A5
Număr pagini: 448 pagini alb-negru
Conținut: Colecție amplă de poezie în vers clasic
Editor: Editura ”PIM”, Iași
Anul apariției: 2021


Cu foarte mare drag, vă anunț apariția Volumului ”Luana și cumpenele ei foarte albe”, fiind de fapt o colecție de Poezie Clasică, însumând aproximativ 280 de poezii în vers clasic însumate în exact 448 de pagini. Formatul cărții: A5; Coperta: Color, laminată; Apărută în cadrul Editurii ”PIM”, Iași, în anul 2021, colecția mea aproximativ integrală de poezie clasică, scrisă în ultimii 15-16 ani, adică de prin anul 2005, încolo. Cu corecțiile de rigoare, pe poeziile de început.
Cartea este structurată pe mai multe părți:

”Prisme inechitabile”
”Lângă poarta cu stele și apă de cumpănă”
”Culesesem niște fragi pentru tine, Luana!”
”Locuri deosebite, cu petale de piersic”
”Simplități”
”Ciocolată, vinuri și izmă”


Este vorba, de fapt, o Colecție antologică amplă, construită, așadar pe mai multe părți creative. Cele aproximativ 280 de poezii înglobând poate asiduitatea evidentă a versurilor ample de poezie clasică și metrizarea poetică pe stiluri clasice, deprinsă, și aceea, de-a lungul vremii.

Titlul cărții se leagă foarte mult, atât de sat și de valorile sătești, dar și de mersul femeii la apă. Poate chiar și dis de dimineață. Desigur, apa este totul, sursă a vieții, care nu se împlinește decât prin curățenie și prin sat. Prin păstrarea însemnărilor de autenticitate. Mersul la fântână a fost, de-a lungul timpului, mult prezentat în cărțile mele, iar despre sat și despre fântâna satului, se poate, în general, spune mult. Poate este și o ancestralitate notată, prezentă și în baladele autoarei și în cărțile ei de Balade. Poate, de aceea, să fi ales acest titlu. Ca o întoarcere în spate și întru căutare.

”Pot menționa, fiecare parte a cărții este, de fapt, o bucată din munca mea de scriitoare”, așa cum s-a înfăptuit, până acum. Fiecare etapă de creație este de fapt oglindirea fidelă a muncii de creație, așa cum s-a arătat ea în cărți. De la debut, și până acum (cu imixtiuni, între poezia albă și cea clasică) apărând de fapt nu mai puțin de patru cărți de poezie clasică, din care două cu balade (cu imixtiuni de poezie albă, stilizată). Desigur, au existat corecții și adăugiri, mai ales pe poezia de început, care a fost revizuită și adnotată.

”Luana și cumpenele ei foarte albe” îmi este o carte foarte dragă, pentru că ea conține poezie pe care am scris-o de-a lungul timpului, însumată acum într-o colecție amplă. Complexitatea cărții dovedește, poate, complexitatea omului. Care își trage rădăcinile din lumea satului și care și le cântă. Ca sub un fluier, doina. Este vorba totuși despre cumpenele satului, despre mersul la apă și despre balade și doinițe, parcă. ”Cu această carte, simt că am spus aproape tot. Comependiumul de Poezii clasice, spun, de fapt, despre mine, ca om și ca scriitor, aproape tot. În directă și poate foarte înaltă conexiune cu ceea ce pot exprima eu, la momentul actual, în poezia clasică. Probabil, pe viitor, o să abordez teme mult mai mari, adică teatrul liric, sau alte orizonturi de scriere, la fel de pline de provocare, și pentru poezia clasică. Sau poate cine știe ce idei or să-mi vină, de creație, în legătură cu poezia clasică... O versificare, sper eu, mai amplă și de o mai accentuată țintă mare și de anvergură...”

Este, de fapt, tangențial, și despre sat. Așa cum au fost, mai dinainte, și cărțile de balade, dar și romanul ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, pe care autoarea îl vrea reluat, probabil, într-o continuare, ca aproape cel mai firesc comportament scriitoricesc.

În domeniul poeziei clasice, autoarea a publicat, de fapt, mai multe cărți. Mai dinainte, debutul în poezie, apoi cele două cărți de Balade, cu inserții mixte, adică atât poezie albă cât și clasică, gen baladesc sau tehnic, de structură specială, vrându-se, de fapt, imixtiunea și căutându-se, fără să se exagereze ținta dublă sau să se forțeze, conceptual. Acum, urmează, de fapt, cronologic, colecția completă de poezie, așa cum s-a format ea, din anul 2005 și până în prezent. ”În anul 2014, momentul zero în care am editat prima carte și când am debutat cu roman, nu mă gândeam, câtuși de puțin, că o să debutez, atât de târziu, cu poezie. Și, încă, prin vers clasic. Debutul poetic s-a produs, de fapt, în anul 2018. Emițând, de atunci, nu mai puțin de patru cărți de poezie albă, două cărți de poezie clasică și baladele. Iar de atunci, parcă, de la momentul debutului meu în poezie, să mai fi trecut un timp, totuși. Când, de fapt, eu scriu din anul 2005, mai serios și cu aproximație...” Cartea însumează, așadar, 448 de pagini de poezie clasică, adică aproximativ 280 de poezii (de fapt, la numărătoare, 281) și parcă totul a fost spus, de fapt, până acum, la momentul de față. Deși, probabil, o să se mai accentueze unele fațete specifice de creație, ferindu-le de abandon. Pentru că autoarea a primit, de-a lungul timpului, multe semne de încurajare, dar și de putere lirică și de muncă. ”Nu o să abandonez niciodată”, se arată mărturisirea. Urmează, însă, sper, cronologic și creativ, poate și alte sfere, o țintire literară mai specială, despre care se speră să fie apropriate și apropiate scriitoarei și duse până la capătul lor publicistic.



POEZII DIN CARTE:


Circul regretelor mele

Rost de temple și tămâie pe la cumpeni negăsite
de demult, priveam în zare inul cum se legăna
poalele bătrânei mele când lânița o-împletea
cam așa ar spune - bardul - numai vrute și icnite.
Las să zacă jos penelul, în cerneală să se joace
nu-mi mai săruta păcatul, de nu place cum îți scriu!
dacă blânda ta pedeapsă nu înseamnă de pustiu,
tu ridică-mi gura moale dacă vorba nu îți place.
Pe un jilț să cad cu tine, doar spoieli cu piramide
ne-or încape viitorul și în carne-mi pun parfum;
până când zăpada moale ne-o împinge de pe drum
ca să-ți las misivă-n versuri despre lumi și Atlantide.

Când poetul se îmboldă, de se scapă-n transcendențe,
nu îi tulbura aleanul, nici penița n-o râvni;
străduindu-te, de pildă, c-un surâs ca de copii
să te-întinzi doar ca părere peste-odăi și imanențe.
Voi închide, iute, ușa peste umbră să îți cadă
doar parfumuri, iuți, de cale, și de rost ca din tămâie;
legănarea coapsei tale lângă mine nu rămâie
ci te-îndepărtează, mândră, și cu talpa de zăpadă.

Nu oi sta, pe gând, să-ți număr, de odaia mea nu-ți place
Sau sunt păsări mult prea albe, te duc, iar, la mine-n cat
Lasă-mă să-mi văd de temple și de straie-unicat
Și să zac sub piramide, la obiectele opace.

Și n-o fi nicio oglindă ca să-mi tulbure știința,
Niciun gând la mine-n caturi, nici măcar cuminecare;
Talpa ta e rost să plece de prin camera de stare
Sau din camera de aur, că așa e prisosința.
Lasă-mi templul, azi, în haznă, și nu mă răpi din aur
E argintul sub copite, calul, azi, mi l-au găsit
Văd cum caii nu se pradă, prin nisipul aurit
Diamante sunt pe-aicea și al lumii i-un tezaur.

Căci, cu mâna, depărtat-am, carnea ta cea de ispită
Ușa, iar, am încuiat-o și obloanele sunt jos;
Simt în mine, iar, dorința să mă las către Hristos
Sau spre drumuri răsărite cu păgâni și rost de pită.
Nu mă mai struni prin noapte, să te aflu, răpitoare
Și în coșuri de răchită nu lăsa, azi, rodii roșii
N-oi culege astăzi mărul, ci în stanță, ca leproșii
Voi rămâne-un singuratic, ca și-un pește-n scăldătoare.

Nebunia-mi e sfruntată și păcatul, parcă, magic
Să m-apropii, iar, de Templu, piramide să descopăr,
Depărtându-te tu, moale, frumusețea ți-o acopăr,
Să nu gust din alba-i vrere și mirosul ei pelagic.

Caledonii-îndepărtate-mi bat la ușă să-și deschidă
Gândul cel mai strașnic, dară, ce în tâmple mi-a pulsat;
Și tăcerea e pătrunsă, sunt, acum, adulmecat
Picătura de zăpadă e topită-într-o firidă;
Să îmi spui de îți plac merii, sau cireșele pătate,
Mama mă va duce, iarăși, în grădini Dumnezeiești
Ca să-ți caut, iarăși, pomii, cei cu merele regești
Coborând de prin grădină, fără gust sau cu păcate.
Ori de Templele de aur, de prin Indii, de-ți lipsește
numai dorul ca șofranul! Și un strai mult prea lunguț!
Îți aduc, din mână, rodii să te speriu ca pe-un struț
Te hrănesc cu mere roșii și cu carne sau cu pește.


Lasă-mă, însă, în treabă, singuratic să mă clatin
Și să caut rodul moale, ce-i comun, prin veșnicii;
Să m-acopăr cu-întuneric și cu slove-n trăinicii
Nu mă ispiti, femeie, nu mă pune, azi, în patimi.
Rost de miere mult prea bună și culegerea de mentă
Trandafirii roșii steie, să-i găsesc, de unde vin,
Depărtează-te! de mine și mă leapădă, puțin,
În această lume-ascunsă și în pofta ei ardentă:

Piața, care, văd, mă cheamă, negustorii de dorințe
Vinde-mi, azi, un strai ca ziua! sau nu-mi vinde azi `nimică...
Lasă-mi, astăzi, ieftin, vinul și pe omul ce-mi ridică
Cu o mână tot bagajul, chiar și până pe putință.

Măi, hamal, ce porți, în spate, ura lumii și păcatul
Lasă-l jos și uită, naibii, tot ce astăzi nu îți place
Ia-mi în schimb, din mână, haina și dorințele-mi rapace
Și-mi arată cum e lumea și cum e despachetatul!
Că și io îs simplu-n scrieri și nu ți-am văzut, defel, orașul
Nu prea știu de unde-începe să se-aștearnă cina-n mine
`Vreu să iau din piață pește, în cerdace cu lumine
Să mănânc din hrana simplă, fi-ți-ar laptele și cașul!

Du-mă-n piața de legume, du-mă, azi, la florărese
Ca să văd de au bujorii mov în straie, la obraz
Să m-adulmece stranierul basm cu ceapă sau de praz
Și cu peștele din coșuri, ispiti-va preotese.

E atât de moale lumea și pictată în culoare
Simt un suflu nou, în piețe, și miroase-a mere moi;
Trec femei cam mofturoase, n-au nimic, doar umeri goi
și picioarele de spumă, ce le-afundă-n scăldătoare...


Văz mirarea-mi cum le-atinge, de le simt pe la fântână,
Că se scaldă, mofturoase, fără niciun alt coșmar;
Luna asta e cam șuie, dar nu e un lampadar,
Ci chiar soarele cel galbăn, de le stă chiar și pe-o mână.

Cine-i fata aia oare, cu privire ca zgăibată
care vinde flori în piață, de sunt numai trandafiri
Trec caleștile întruna, trec trăsurile, cu miri!
Cred că vreau să-i spun, de mine, și să-i cumpăr ciocolată;
Ea-i Ileana, cea mai dulce chiar pe-acilea tot să vină
Părul ei e galbăn moale iar, la gură, numai flori
În atâtea locuri fade, astăzi, dai de Sărbători
Dacă poți, te uiți la dânsa și te-învălui prin lumină;

Mai demult, era o fată, prea departe am trimis-o
Ca să-mi scriu, din poezie, și să nu mă țină nime`
Și atâtea vorbe goale și atâtea paronime
Dar, prin tine, fată moale, cred iubirea mi-am proscris-o...
E aceeași blândă fată, ce în cameră m-așteaptă
Ca să-i spun de Caledonii, și de piețe, de brahmani
Însă eu... pe fata aceea... nu am dat, demult, doi bani
Și-a plecat de lângă mine, ca o pară prea răscoaptă.

Îmi părea, acu, de-i dusă... Și nu știu ce a pățit
Vreau să-ți spun acum, femeie, du-te-n lume și găsește
Tot ce-i ceri iubitei mele, numai că nu prisosește
Decât binele ce-n mine, fata, joia, l-a-împlinit...

Deci tu află-ți calea simplă și, pe ea, pornește, iute
Nu îți cheltui arvuna și de minte, ghini, să-ți ții;
Mâinile iubitei mele, azi, sunt umbre pământii
Și cu îmbătrânirea tâmplei, nenorocul se ascute...


Mă dezleagă, azi, de vină, frumusețea ta de miere,
Și mă lasă, tu, să umblu, mai departe, cum am fost...
Singuratic și prin plânsu-ți, niciodată, nu ți-e rost
Doar de paseri straniere, fără cuib și în durere.
Mă privi, secundei, fata, e Ileana, poate, ea?
Și nu zisă chiar nimică, se-înțepă în trandafiri
Și probabil nu-i cu Templu, poezia, nici cu miri
Ce nu au nuntit vreodată, nici măcar... de-i nunta mea.


Cred că fata-și săruta...


Când ieșisem din cetate straiul moale mi-l rupsese
ochiul meu cel veșnic verde, să mă tem, nu am putut
las` să plângă ochiul galbin de durere-i parcă supt
pântecul se zbate tare, de aici, să trec, prinsese
că-i mai tare moartea-n mine flori de apă tot răsar
sus, la mine, pe mormânturi, unde parcă m-au lăsat
focul se redică moale, liniște pe lângă sat
și durerile pe rană, cu o palmă le presar
iar, îmi pare luna roșă, de privirea mea, în za
și atâta luminase, pe la mare, pe la far...
stelele azi prea caduce, în tristețea mea, măcar
că îmi curse multă rană, de cu pălmi a-mi alunga
de sunt lună-îmbătrânită, stelele pe piept îmi zac
să îmi spuneți ce greșit-am, marea să îmi zică, iar
poate că în viața asta, am iubit, și eu, sprințar
inima nu mi-am vândut-ă și în inimi mă prefac
să îmi ieu, pe mine, bunda și să ies pe la zăpezi...
e atâta pace-n lume și cojoacele-s pe jos
pe la el treacă lupii, eu m-am înțolit frumos
lupii treacă pe la sate pe la lună, să îi vezi!
când ieșisem din cetate, ca să mărg în al meu sat
cineva, străin în noapte, straiul ochiului l-a rupt
și mi-am pus o plantă moale pe la glasul meu cel supt
și îmi pare că murit-am cu lumini m-am îmbătat
luat-am vinul de alături și-n copac m-am prefăcut
ca să nu mă vadă lupul și să n-afle, în pustiu,
cel mai dulce din copacii ce-s cu trupul auriu
de care nu prinde nimeni nici de veste, c-are scut
și zăcusem, cu copacul, care-n mine răsărea
stelele luceau cuminte, pe de-a lăturea de sat
să fi fost în stânga lumii, când târziu s-au răsfirat
și-apoi ele, cred plecară, când copacul rămânea.
ce e trist, acel ce trece, vezi copacul, azi, gătat
ninge mult în satu-acela, pe copacul auriu
cred că... fructe face multe, ca nisipul ăl zglobiu
lasă-n ele o femeie a nisipului cătat
că, de mult, eu mă dusesem și s-a înserat, deja
pe la mine pe-întuneric și pe ochi, mai ninge-un pic
cred că trec zăpezi mai moale, lângă sat e un voinic
cu o mică lăcrimioară, de păcatul mi-l iubea...
e atâta pace-n lume și copacul sta mirat
cum mai ninge în frumoase crenge aurul de l-ați văzut
”nu găsisem chiar nimică, ea avut-a-un trup de lut
și o clipă ca copacul auriu a scăpătat...”
Vezi copacii, colo-n zare, vezi măslinu-înduioșat...
peste toate, suflet moale, am trecut văzând puțin
cum sclipit-a doar o vreme visul tău cel migdalin
între stele să se-așeze și să prindă scăpătat...
”mult doinit-am doina asta...” pe la sate, ningă iar
că zăpada e frumoasă și e dulce și sunt ochii
”să-i deschid?” și ningă iarăși, pe la carele de Dochii
care eu am alergat-am sus pe munte, spre hotar...
cred că-n stele m-aruncasem, ca-într-un fel de legământ
ultimul ce mi-l permisei, să m-arunc, cu trupul, sus
nimeni parcă nu plânsese, și o clipă mi s-a spus
cred văzuse că copacul se-adâncise la pământ
era iarnă și prin sate, lumea prins-a colinda
Dumnezeu pe toate știe și copacul auriu
cred că zace și acuma, lângă satul cel pustiu
și nu-l mai atinge nimeni, cum odată i-l vedea...
Să mai stau o vreme-aicea, calde stele, pământii
pământia mea vioară, moale țol de amintiri
nu văzusem, eu, copacii, mă văzură, ei, safiri
și-mi stăteau prin gânduri trejii, prin pădure-a răsări
Ce mai aprig ninge-acuma iar prin sat mai trece-un car
jos, un mire și-o mireasă, mult v-o prinde a iubi
satul dulce la fântână, de mai vrei o răsădi
o fântână - apă dulce - apă multă, de la dar...
Că și eu trecut-am lumea și, mai cred, prin înstelări
multe care îmi trecură, ca și lumea de pe sus
unde ninge alb, întruna, pe la cerul suprapus
unde stele mă primiră, numeroasele mirări...
Lasă-mi, mie, marea, Doamne, să-mi văd chipul, iar, puțin
poate-n lume e fântâna, lasă-mi apa, dimineți
cu lumina cea mai albă, cu ninsori, cu norii beți
să-mi mai țin încă o dată din comoara de pelin...
Că și eu sunt lună-n apă, scufundată ca un ol
dedesubt de piatra moale, unde ieri am adăstat
jos, în apă, pe zăpezi, iar m-am lăsat
coborât-am de la stele și dădusem un ocol...
Că-s stea veche, miliarde, ani să-mi steie, iar, la strai
mult ninsese, pe fântâna ce la sate s-a oprit
sunt femeia foarte veche, ce lăsat-a chip cioplit
poate doar o clipă-n lume și-într-o zi poate de mai...
Mult să ningă, iar, în lume, și copiii s-or opri
la copaci, să îi atingă, la fântâni, să spele, iar
de departe treacă stele, satul locului ferit
și o doină să se-audă, păsări nalte-n ciripit
o eternitate, iată, să mai stau în stea de dar...
Numai fulgii, azi, grăit-au o poveste din vechimi
poate stelele-au capricii, rotitoare, și pe sus,
o codană prinde vocea de prin cerul suprapus
și e multă coadă, lume, pentru fulgi, de prin mulțimi
Ce mai iarnă... treacă-odată, dorul celui mai iubit
îs fântâni, pe jos, cu apă și e bună de băut
doar că lumea e pământul ce, întâi, l-am cunoscut
jumătatea mea trupească dintr-o stea mi s-a rotit
Tu, măi omul meu, jumate, știi, măcar că trupul tău
e substanță, ieri, stelară, de pământuri, apa ta
e din trup de steauă vie ce, mai ieri, își sta, arar
printre ceri ce și acumă să te-asculte, ieri, tresar
și cred că bărbatu-acela fata veche-și săruta...
Doar un basm ce mult spusese, fata ține la iubit
că e tinără, frumoasă, nu mai are azi dureri
și atâtea stele-n lume, omeneștile plăceri
sunt cred poate numai păsări ce se știu la ciripit...
Că e dragostea frumoasă, rândunele, cred că, mici
se alintă prin răzoare, cum și, ieri, s-au bucurat
care, caii ce, odată, mai treceau pe lângă sat
fetele mai mândre, parcă, s-au tot prins la sărutat...
Că e multă, aspră, lumea dar o țin pe ea în gând
du-te, inimă, în pace, stelele să le mângâi
că o stea pe mini făcut-a, mulți, eonii, mulți, întâi
ce m-au pus-a și pe mine cu femeile în rând...
Vechea stea ce azi luce-vei mai frumoasă decât știi
fericirea noastră scurtă să o prinzi iar, la lumini
dă-mi un trup, iar, și pripeagul s-o prindea, iar, rădăcini
pe sub apa sub lumina sub copacul de la vii...
sau mai bine bunătatea drumului necunoscut...
satul, mic, în depărtare, mult rămas-a, iar, tăcut...



Surâs echinocțial

Totdeauna crezi în bine
totdeauna-s bai, de tine...
mai alaltăieri, spuneai
că se-ascund pisici, prin Rai
ia, de vară, două rodii
tu vorbești, plângând, sub dodii
nană, rodiile mele
oacheșă, te țiu cu ele,
coșurile de răchită
și-o căpșună rătăcită
vino, iarna, pe la ușă
fructele ca de mătușă
pe la porți se răstignesc
ești un zor prea pământesc
merii de zăpezi se poartă
dau cu aur - orice poartă
poezii, zăpezi pe zar
aur, porții, și-un amnar
ce sclipește, luminos;
Te iubesc, doamnă, frumos
strugurele aspru doamnei
lăcrimioara albă-a toamnei
coșuri mari cu cinci caise
stau, și-n iarnă, pe la vise
Ziua mă găsește tristă
și cu lacrimi pe batistă
îți e dor de poale-n brâu
boala s-a ascuns în grâu
Dă-ne, tată, paparude
mamă, dă, putere-n dude
sănătate și-n vecie
ține-mă etern, de ie
hei, bărbatul meu frumos
ce nu vii-n papuc tinos
cufunda-m-aș, optimism,
s-un derviș de prin sufism
să tot calc, cu tălpi curate,
de prin ierni străluminate,
uni` se merge, mai departe,
vindecarea-i scrisă-n carte;
o fătucă la pârâu
mă întorc spre-același grâu
Sau o babă ce prin piețe
vinde mere pădurețe
dă-ne, Doamne, zile vechi
nu prea acre, de curechi...
de blestem e sau de-i vină
pe picioare, n-avem tină
mintea noastră cea curată
e zăpadă-înmiresmată.
Lasă dimineața asta
până când lumina va `sta
cu efecte în poeme
adevăr prin teoreme
bobi de zahăr și pingele
să se zbată șapte iele
poezia-i jucăușă
versuri puse pe sub ușă
te aștept cu ciocolate
cu podelele spălate
cu ferestre luminoase
bunătatea, de prin oase,
tot ce am mai delicat
îmi e versul panglicat
dă, în boală, tocul ușii
toată scârbă de-a mătușii
să ne stea,-n zadar, fereștii
fulgi ce seamănă cu peștii
multă ciudă-n om inept
fulgi-mi țin, târziu, în piept
te aștept cu prăjitură
și cu pește-n saramură
un sărut ca un dreptunghi
s-o pisică pe sub unghi
să versific, iar, cu tine
cu un fix ca de puștime
Mii de versuri suprapuse
altele, mereu, intruse
poți să chemi un rinocer
o sudalmă sau un jder
n-o ierta decât zăpada
murele-mi sunt toată prada
și oi sta tot supărată
prăjitura-i negătată;
Eu spre tine, iarăși, scriu
bată vântul ruginiu
milioane de eresuri
zac prin vise și prin fesuri
Vise dalbe, dar și șchioape
zilele nu-mi sunt mioape
depărtatu-s-au de rău
și spăla-se-vor cu său
nu-mi privi, iar, slăbiciunea
sunt femeie, sunt minunea
ce devreme, dimineața,
te privește, poate, hoața
și te-așteaptă la fântână
să o ții, frumos, de mână
dai, chema o frunză-n vie
binele mereu să fie
că se uită-n apa mare
să te vadă, om cu dare;
toată ziua trec intrușii
- zeci de fulgi pe tocul ușii
ne-om feri târziu, cu lema
ce auzi? Ierusalema
multă liniște, și-apoi
tină e și e noroi
și un dans ca de ispită
portocale și o pită
zac în coșul dimineții...
dar de dulce-n datul vieții
mai deschide, iar, fereastra
fulgii intră, cu mireasma
cred, miroase a zăpadă
tot ce-i rece se destramă
să ieșim, desculți, pe-afară
gândul meu ca o mioară
de departe, fulgi se zbat
foarte mari, să stea pe pat;
mă îmbraci în fulgi și-n apă
haine, dragostea îți scapă
supărat ești, măi, tristețe
luna șchioapă-n două bețe
timpul spală-se cu lapte
până joi, la ora șapte
totdeauna, crezi în bine
că-s, mereu, ca după tine...


Intersecții (2.)

Amu, e ziuă?! Dar e și-un noptit...
E de Zăpezi de Foc și de Mardale
Și păsări se pornesc de-un ciripit!
E timpul cam vioi și zăpăcit
Să coborâm, iar, vise nominale
Drept pe sub plai, cu foc de Rai mugit!

E numai despre scrum și foc, în vale,
Licorn? Aveam piciorul amețit...

Isprava este, iar, prin case goale,
Zidirea zilierilor e-n mit,
Ea să m-adoarmă, dorul ruginit
E vreme de cules zăpadă-n poale
La schit e focul Raiului oprit
In umbra ta, mă culc pe pulpa moale
Zăpezi amestecate prin sarmale
Elan, să-ți faci până la noi, în rit.
E vreme de cules zăpadă-n poale
La ei, e foc și scorpii de pățit
Prin traista ta, dosesc de infinit
Atâtea stări de flori și de curmale
E de elan, prin Rai, până la schit.
La fel sunt și desenele, azi, pale
Un suflet ros e,-n sagă, chinuit,
!Anafilactic șoc și șapte țoale
N-am mai doinit, e-un nai și prin ciupit
Și-amoiul, cu ninsori cam anormale!
Și fără nici măcar un om, doinit.
Iscai un strigăt, du-te până-n vale,
Urâtă e zăpada, stă în cale,
Licornă, pe pământul zăpăcit,
În taina cea de fum și trei parale,
Atingi un timp de nea ce n-a sclipit...
Lecvar și brânză o să-ți pun în oale
Untar și pită, până te-ai oprit;
Adorm pe o câmpie de lignit.

N-am bani de rugi și mă păstrez agale,
Aștept zăpada, să se prinză-n zale
Ni-s merii mult prea reci și-s infinit;
E de Zăpezi de Foc și de Mardale,
Privighetori se pun pe ciripit!
E timpul cam vioi și-i prea slăvit
Să coborâm, iar, vise nominale
Că, pe sub plai, bordeiu-i încălzit!


Poem desuet


Albe fire se îngână cu o ramură de gheață
fluturi se-încălzesc albaștri, rădăcinile de zgură
s-au îmbolnăvit, pesemne, și e totuși dimineață
una traversată parcă de-amărâre, ce speranțe, încă, fură.
"plouă, așadar, iubite, plâng copacii, rădăcina
ne-au rănit-o", "totuși este buna ploaia, ascult-o...",
îmi spui tu, privind copacii, dezvelească, ei, lumina,
un pescar ieșise-în ploaie ca să adune-n plase pește;
umede cărări s-așază peste mări ce, iar, le spală
dimineața este vie în lămpașul unui elf;
"de ce ai plecat, iubite?" "de ce am plecat? greșeala..."
plictisit, din turnul negru, m-a zorit un zeu Aleph
Să nu plângi, așa e soarta, și cu bune, și cu negre...
spală-ți ochii de cenușă, prinde,-n mână, zori, ce vinnn!
să nu plângi amu`, iubito, stele-s sus, mirări alegre
așezate, ieri, pe ceruri, fiarbă ziua, în pelin!
stropi de ploaie ne botează și ne leagănă dureri
spui că floarea macului să treacă, spaimă, pe la Făt-frumos
macii nu-i găsești în toamnă, s-adormiți, prin pârg de meri,
și se poartă deznădejde, mere coapte zac pe jos.


*Poem cu cedri

Nu îți mai zisesem, cred că
Te iubeam ca pe un cedru
Îmi visam, zăcând pe-un pled că
Îmi vorbea, târziu, Sânpedru

Te vedeam, în somn, și plânsă
Suferind, un vis, de foame
Să nu strâns atâta-osânză
Sub gândiri de polinoame...

Hai cu pomii tăi, intrușii,
Să îmi spele spaima-n frunte
Parfumasem lemnul ușii
Ținta mea de uzufructe...

C-aș fi vrut să fii cu mine
M-aș păstra, mereu, sub chei
Fii condorul la regine
Ca să vii și să mă iei.

Dacă ești păduri de cedri
Și ești floarea mea de mai,
Nu-mi lua apa-n dosul vedrii,
Sărutarea să mi-o dai...

Nu îți mai șoptisem, poate
Te visam ca pe-o pădure
Și zăceam, târziu, pe coate
Uni` se-arată rugul murei...

Sau cu căpătâiul, suptă,
Te vedeam, tămâie vie
Sau ca creanga aia ruptă
Ce-începea o veșnicie.

Și zăceam, bolnavă,-n plapumi
Sau în perne de doi bani
Și c-un gând, la mine însumi,
Lângă-un râu cu cormorani.

Doar cu tine, cufundarea
Chiar în râul lunecos
Să visăm, sub stele, marea
Și rechinul cel lucios.

Chiar și-n răni, pe la păstruga
Sau rechinul, ochi sticlos
Lângă tine și la ruga
Ce ni-l strigă pe Hristos.

Dacă tu vei sta cu mine
Chiar și-n răni, voi înotare
Pe sub unda de sulfine
Chiar și-n moartea muritoare.

Nu îți mai zisesem, cred că
Te iubeam ca pe un cedru
Îmi visam, zăcând pe-un pled că
Îmi vorbea, târziu, Sânpedru.


Poem pentru o fetiță mult-iubită

Fetița mea uită, sub tălpi, o lumină
sub glezne de-argint, degețele-s un nai
în pletele-i negre, un flutur se-anină
când ea, în zambile, își face serai;

Fetița mea gustă, din raze, pe gene
când râde, azurul îi ține refren;
la ea, cărăbușii-s ades fenomene
sosite spre tati-n secundă de Zen !

Fetița mea dragă bursucii îi știe
din cărți de povești, ce vin sub coperți,
și dacă le pare amiaza brudie
îmi plânge și nu poți, drăguță, s-o cerți.

Fetița, de-o vrea să o port pe la cedrii
Plecăm, după noi, cu alai de păpuși
Paharul să-l las în gheața a `vedrii
Uităm plictiseala, punând-o sub uși.

Pe lebede, ea le-a-învățat cum să-și poarte
coroane de-argint sau comori pe căpșoare
și chiar de ar merge fetița și-n moarte
ar pune, la granița ei, căprioare.


Umbre de la negândita mea nelume`

În pădure, doar tăcerea și copacii să-mi rămână
Mi se-amestecă cu frunza, mult zăludă-i, după gând
Anotimpuri, numai două, ca să aibă, strânse-n mână...
Lângă mine, numai râul ce-i de zeci de ani, curgând
Mi-s păduri, de ani, o sută, frunza tineră, curtată
Ei trăiesc, deplin, prin trunchiuri, doar-că eu îs cu păcat
Cu veșmântul cel mai galbin, în izvor s-a cufundat,
O va-înghiți iernitul și zăpada fără pată...
Zac, le plângă pe izvoare, dacă toamna se impune
Ce destin mărunt al frunzei, mult trăiască, ieri, copaci!
Dar, vă spun, mi-e și nisipul ce s-așază pe la dune
E mai vechi, vă spun, aievea, nu-i de dat pe la săraci!
Că îl ține, cald, de-o lume, îl sfărâmă, dar nisipul
E mai vechi decât o undă ce coboară prin păduri
Cine poate să gândească cum se-adună perisipul
Popa iasă de la taină și îți dă, mărunt, prescuri;
Că-i mai veche lumea noastră decât poate a gândi
Un copac, să spună, iute, din pădure, sau mai sus,
Un copac îmi pare-alunul, dar stejarul și mai și
O să prind, târziu, copacul, inutil, la gând, e pus
Pe păgâna mea hârtie, totul prind a regândi;
Pe fereastră, bate luna, ca lumină să îmi fure,
De e toamnă văd cum frunza, de la sori, s-o înroși
Dacă intru, pot culege, mâna mea, deplin, la mure
Pentru care bate luna și rotundă, ca un strai
Albă dar frumoasă lume, lună, ție răpitoare
Pentru soarele, caducul, că e mai bătrân, ca omul,
Măi copac, ce stai cu lumea, de ciudos pe tine pomul,
Toți să fure, chiar și luna, de găsește ghini-n soare...
Iar nisipul cel găsiră, cel tot omul, prin pustiu
Mâna mea de mure coapte de la tine mi-o luai
Și o pusei pe la buze, să îmi fac, în lume, zai
Cu tot codrul ce m-așteaptă, focul lui cel ruginiu...
Că cunosc, mai popă,-n lume că copacul nu e vechi
Dar mai veche este darea lumii care-o respirăm
Închinare ca la preoți și la cerbii neperechi...
Nu îți dă nimic nisipul, dar pădurii ce să-i dăm?
Că e vechi nisipul, lume, dar pădurea e un sfânt
Care ține stele-n straiță și cu ochii mult prea plânși
Ține-ți mult, la tini, copacii și lumina din veșmânt
Mult văzuse coama-aceea, de prin pașii ei restrânși...
Vină, iar, bătrânu-acela, ce pădurea l-a sclipit
De prin zveltele ținuturi, când copacii, sper, grăiau
Crez, copacul cel mai mare, întristat i-a părăsit
Sus, atâtea stele, Doamne, iar copacii, trist, sclipeau
Că nu e dreptate-n lume depărtările mi-s reci
Mult nisip și-atâtea stele, doritor, mult, de zadar
Se apropie Crăciunul, iar eu, trist, prin vinoteci
Căutând un vin prea dulce să îmi spăl copacii, iar.
Că-s nebun, cătând spre stele, lighioane-s pe la geam
Dar copacul, mult frumosul, alb, cu stele, de mai sus,
Cred, făcut-o multe stele și tot cerul, mâine, n-am
Ce să sper, de-atâtea veacuri, chiar și pasul meu, surplus
Suntem mici... Steluță Mică, ești mai mare, ca un mur
Nepriceperea să-mi plângă numai ziua de la geam
Cu atâția fulgi, cânta-vei prin păduri de clar-obscur!
Poate, lumea asta prăpădită, nu-i așa, hei, steauă mică?
Miliardele de stele, stau ca strai pe ai săi umeri,
Dar copacul nu m-ascultă, ochii triști la o sipică...
Galaxiile, prin umbre, anii lor să nu le-i numeri!
Că o pradă ești de-acuma, nu o stea și o sipică!
Oblojisem multe stele, cu durerea le slăveam...
Dar, acum, târzie-n umbre, ca și ultima calică
Vinovată de durerea-mi, galaxia o cântam...
Mult durerea sapă-n lume și se uită pe la fesuri
De prin scorbura-anodină, dau un glas, că vreau să stau!
Cred, că foarte mult plânsesem, poate, totuși, înțelesuri...
Căile îți sunt prea oarbe, printre plâns, se aplecau
Câte stele-n noaptea mare și atâta grea genune...
Și atâta rădăcină prins-a-n noapte să s-ascundă
Nimeni să nu afle-n lume cea mai aprigă minune
Numai noaptea să o știe și de dincolo de undă!
Lângă mine, numai râul, cred, de mii de ani, curgând
Anotimpuri, numai două, frunza aibă, strânse-n vână...
Mi se-amestecă cu frunza, mult zăludă-i, după gând
Doar tăcerea și izvorul, mult copacii să-mi rămână!
Neștiută-mi este calea și-mi sunt caii mult prea zvelți
Lacrima-mi e o povară suspinată mult, ca zeie
De parcă aș fi o rigă, prea cântată pe la celți
Dar mă-îmbăt în mine însămi și în mutele-mi crâmpeie
Doar pădurea stă alături, mult doresc prea dor a hire
Și mai ieri, visam copacii, în pădure să mă pierd
Uit de toate, ieri, visasem răscoliri printre safire
Ce lăsasem, mult, să fie, chiar în scorburi, și la cerb
Mult uitată este-o taină și cu gândul e zăpadă
Multe sunt de-a lumea asta, nu prea multe, după fapte
Zacă tot târziul ăsta mai departe, o monadă
Să tot stau într-o pădure, unde-întâi, fusese noapte
E izvorul ce mi-alături numai frunzele ascunse
Ierburi ce le pot culege dintre sutele de flori
Pe deasupra, numai stele zac cu taine nepătrunse
Ca și ierburile astea, na-ți-aș leac la vânători!
Că, în ierburile astea, fost-a, mai ieri, o femeie
O văzusem cu cântat-a, pe sub stele, numai ea
Îmi păruse că avut-a dor, spre mica ei scânteie
Iar copacul din pădure, cred, femeia, o privea
Și vedeam femeia simplă, pe la trunchi, ce tot să vrut-a?
Vânătorul o prinsese și, prea iute, în copaci
Nu văzuse, vânătorul, că prinsese-n noapte ciuta
Ce în ierburi se-încâlcise și-n atâția câini gonaci
O să prind, târziu, copacul, inutil, la gând, e pus
Ea căta, ades, spre ceruri și cu ierburile-n mână
Mult prea rană este totul, numai crezul meu ucis...
Cu copacii, cred, vorbit-a nu mai mult de-o săptămână;
Ca să mângâie cărarea c-o căutătură zveltă
Pe deasupra de pădure, spun, i-un timp ce-i prea-gătat
Macii, pinii și cosașii, dar și gâștele din deltă
Iar despoaie,-n carte, slova și o pun la măritat;