Motto: În pâlnia muntelui iezerul netulburat/ ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. (L.Blaga)



Pădurea care se dezvăluie în poezia lui Blaga îndeplinește mai multe roluri semantice propriu-zise sau de organizare a semnificațiilor în rețeaua semantică a operei sale poetice.
Astfel, putem enumera:
1. Funcția reflexivă, de vehicul purtător al patosului și pătimirii omenești, prin personificare. Aceasta se înscrie într-o tradiție expresionistă, în care simbolul funcționează augmentativ și centrifug, plecând de la eul liric.
2. Funcția de spațiu sacru și rolul de pepinieră a plăsmurilor mitice.
3. Funcția de peisaj oniric și fantast și de facilitare, prin ispitire și tăinuire, a jocului erotic.
Prin îndeplinirea acestor funcții, pădurea din lirica lui Blaga are totodată o finalitate axială, coagulează universul semantic al poeziei lui Blaga în diade noționale polare, precum viață-moarte, orizontal-vertical, primăvară-toamnă, lumină-umbră, tăinuire-dezvăluire, teluric-celest, sine-alteritate, unu-multiplu, păgân-creștin.

1. Funcția reflexivă și personificatoare.

Poetul care afirmă în poezia Melancolie din Poemele luminii că întreaga durere nu o simte în piept, ci în picurii ploii care curge, care trece așadar, se prezintă pe sine în raport cu lumea pădurii: „Om de pădure sunt și-mi place frunza.” (Soare iberic) Totuși, poetul specifică clar că nu i se poate odihni inima în pădurea de pini de la Estoril, unde umbrele sunt rare. El este ancorat peren de solul pădurii din patrie, în dumbrava Vlahiei, reavănă, primitoare și plină de sevă vie. Înclinația sa expresionistă către supradimensionare spațială sau temporală, adverbe sau adjective puternice se manifestă în mod centrifug, prin intropatie, după spusele filosofului Blaga, adică prin proiecție a propriilor afecte peste și în diverse fenomene sau făpturi ale naturii. „Sufletul, însuflețind obiectul, se însuflețește”, afirmă poetul. Tot oameni de pădure erau și dacii, despre care Blaga afirmă că venerau pădurea ca stihie vegetală și divinitate maternă, ale cărei rămășițe arhaice se regăsesc în folclorul românesc, care include și pe muma-pădurii.

Există un dor al poetului de a înflori ca pomii, dar cu ochi de om, ceea ce duce la căutarea unui pământ sacru în care pot exista asemenea făpturi hibride: „ochi ca oameni să deschidem,/ dar ca pomii să-nflorim”. (Focuri de primăvară) Hibridizarea se produce și în ce privește peisajul – fagii, care au chip și amintiri ca oamenii, imită înaltele coloane din antichitate (Grădiște). Sub pași răsună acoperite bolți, bolțile din adânc, fiindcă ne imaginăm că pomii nu au doar coroana vizibilă, ci cresc totodată rădăcini arborescente și adânci. Lutul e roșiatic, precum veverițele, noianul de frunze este aproape mereu roșu. Culoarea aduce un plus de sălbăticie și vitalitate exuberantă în imaginea pădurii, asemenea unei mantii roșii sau unei draperii dintr-o pictură de Rubens. Se mai întâlnesc și alte culori pure – albastrul muntelui în vârf, albul norilor și al inorogului.
Printr-un alt autoportret, poetul își revelează obârșia și felul de a fi. Gorunul din margine de codru, simbol al omului cu destin singuratic și excepțional, este un colocutor tandru, personificat drept ființă jucăușă care îl dezmiardă pe poet. Acest tablou idilic e umbrit de prevestiri despre sicriul propriu, care ar crește în trupul copacului („ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,/sicriul meu”- Gorunul). Tot în creștere este și slova copilului incrustată în scoarța copacului, ceea ce desemnează din nou relația de corespondență și conexiunea dintre cele două vieți – cea a omului și cea a pomului (Cresc amintirile). Supradimensionarea jocului copilăriei e și un mod de semnalare a naturii adictive a jocului. Copilul din propria ființă, de care adultul nu se îndură să se despartă, crește gigantic în lumea virtuală, a sufletului, și devine obiectul dorului și invocării: „numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte” (În marea trecere). Astfel, Blaga e asemenea lui Eminescu, care ascultă și el fără speranță (fiindcă trecutul are ecou sonor), chemarea copilăriei pierdute. Însă Blaga adaugă duioșie și candoare în amintirile copilăriei, încă o dată o copilărie aurie și caldă, în care există plopi, sălcii și ariniști, o simfonie în care se armonizează esențe vegetale subțiri, rare, mlădioase, timide asemenea faptelor din universul copilăriei, laolaltă cu stângăcii ale bobocilor de gâscă și cu imaginația copilului care, mai mult decât alții, simte compasiune și mirare în fața lumii (Din copilăria mea).
Ca și Dumnezeu, copacul singur, copacul ales de poet, mocnește și înflorește în martie (Trezire). Un rol de strajă are și bradul bătrân care stă în picioare de veacuri și poartă semnele trecerii timpului, iar fulgerul care îl preschimbă în scrum îi redă totodată tinerețea, ca unei păsări Phoenix (Cântecul bradului).

Odată cu vârsta, vuietul plin de vrajă și viață al pădurii se stinge lent. Tot ce mai rămâne este „un singur plop și umbra, fremătând” (9 mai), imagine care sugerează prin inefabil și fragilitate înseși slăbiciunile vârstei senectuții. Pâlcul de cinci plopi a căror soartă poetul o plânge au singura vină de a le tremura frunzele precum inima în oameni (Elegia plopilor).

2. Funcția mitizantă și hierofanică

Peisajul montan al liricii blagiene, de la sacru până la profan, adeseori cuprinde și pădurea. Pe patru vânturi adânci/ Pătrunde somnul în fagi bătrâni. Cele patru vânturi, cu atributul hiperbolizant al adâncimii au, ca și în Metamorfozele lui Ovidiu, o funcție de transmitere a forței demiurgice. Însuși Dumnezeu, mocnind sub copaci, se face mai mic, pentru a lăsa loc suficient freamătului și coloritului pădurii (În munți). Multe creaturi fabuloase, făpturi între vis și poveste, își află lăcașul în pădure (fluturii cât buhele, duhul mușchiului umed, caii galbeni, bălaurul), fiindcă, după cum spune însuși Blaga, „fără o gândire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nici o poezie”.
Dar ”în ceasul verde-al pădurii/ otrăvuri uitate adie”, așadar pădurea e un loc cu multe pericole, în care bisericile din trecut s-au pierdut (Septemvrie). Pădurea cuprinde și alte creaturi fabuloase, precum unicornul înalt sau cel fără glas, care trăiesc sub bolțile adeseori adânci ale pădurii, adâncimea ei fiind în contrast cu mușchiul și brândușile cu viață târzie. Un alt personaj de legendă e haiducul care ar vrea ”să desferece duhul pădurii/ și șipote negre cari cântă”(Haiducul). Duhul mușchiului umed adastă prin văgăuni, duhurile de pădure medievale sunt stinghere în oraș și tânjesc după pădure de pe streșinile catedralei. Pădurea își iubește creaturile magice, plânge lacrimi de chihlimbar când ultimul alb unicorn se stinge. Invocarea inorogului îl aduce din lumea păduratică, de unde el apare ca ispita, în lumea omului, de unde se va întoarce în mod sigur pe tărâmul magic al pădurii, fiind o creatură care are nevoie de un spațiu sacru, fără pericole sau expunere (Îndemn de poveste). Legendă este și nașterea în primăvară a noului voievod, fiul pădurii, puiul de cuc (Veste).

Iarna însă, într-o iarnă grea a țării, 1959, desfrunzirea pădurii pare să fi arestat zeii verii, închiși în adâncul pădurii, încât poetul o conjură, în lumina solstițiului: „pădure restituie-mi zeii,/ pe care ți i-am dat cu împrumut” (21 decemvrie).

În poezia Tăgăduiri, peisajul ne este familiar – o pădure toamna. Arborii au „crengi tăgăduitor aplecate” – într-un gest de negare a dumnezeirii sau a transcendentului. Odată ce crengile se întorc spre pământ e ca și cum moartea s-ar apropia, iar creșterea mai departe ar fi improbabilă. Crengile se întorc spre pământ, în timp ce Cristoșii sunt înalți și se răstignesc singuri în arini.
Rânduiala naturii și cea creștinească se oglindesc reciproc, astfel încât În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n evi de orgă/ Suie slavă de-nviere.” (Înviere). Ursul, ajuns lângă biserică, are calități omenești, îndeplinind, ca un mare preot, un rol apotropaic și hierofanic: „Cu mâinile – în stânga și-n dreapta – pare că veșnic/ și-ar împărți pădurile ce le are în țara de sus”. (Ursul cu crin)

Semințele au și ele calități antropoide, fiind fiecare câte un mic zeu. Semințele visează „un veac pădureț,/ popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț.”(Mirabila sămânță) Sanctuarul este inima codrului, un fel de navă a catedralei pădurii, locul unde toate cresc (Inima pădurii), prin consonanța și confluența forțelor aflate în echilibru. Astfel, pădurea este un spațiu embrionar, care generează viață, asemenea unei semințe gigantice.

Atitudinea religioasă a lui Blaga este înclinată spre împăcarea contrariilor și sare ca prin joacă peste granițe între diverse contexte spațio-temporale – de pildă mitul biblic al genezei devine actualitate creștină când mărul ce a crescut din sâmburii mărului din rai devine crucea de lemn pregătită pentru răstignirea lui Hristos (Legendă). Mai mult decât atât, viața pomului e înglobată în ritualul de înmormântare când lemnul său devine sicriu, după cum am menționat mai sus (Gorunul). Viața perenă a pădurii sau a pomului este așezată în antiteză cu moartea omului și este prilej pentru meditația asupra deșertăciunii lucrurilor lumești.
Din punctul de vedere al filosofiei lui Blaga, pădurea este un spațiu cu rădăcini în transcendent, unde se află ascuns și Dumnezeu, unde se găsesc duhuri și făpturi magice. Populată de cerbi, ciute, mistreți, lupi și urși sau haiduci, inorogi, vietăți care participă indirect la viața oamenilor, pădurea este locul mitic al creșterii și descreșterii, al morții și învierii.

3. Funcția ludică și erotică

Vânătoarea printre roșii frunzare și chemări de corn este pusă în scenă pentru femeia cu ochi de pădure. Protagoniștii idilei se sălbăticesc în visul lor ce se petrece în pădure, însă în viața zilnică sunt străjuiți de „severii plopi de lângă drum”. În poem poetul așază în vis un iepure ucis sub capul iubitei – gest de adorație mută amintind de farmecul vetust al trubadurilor și minnesängerilor (Andante). Toamna, în pădure, brândușele și culoarea roșie a spinului apar din nou în tabloul viu colorat al poeziei Poveste, unde reîntâlnim tipizarea prin imagini semnificative și construirea unui mit personal al pădurii, ca și în poemul Corn de vânătoare, unde poetul pictează peisajul viu colorat al unei vânători mitice, în care la sfârșit vor fi săgetați doar norii, așa precum odinioară daco-geții săgetau cerul.
În Pëan pentru o tânără, poezie prin care e admirată o creație a sculptorului Romul Ladea, Blaga ispitește femeia tânără să umble dezbrăcată prin rariști de veac, prin holdele coapte, prin crâng, la izvor. Acest îndemn, aparent pentru ca ea să fie văzută de către copaci prin frunzele lor ca niște ochi, aduce în primplan sinele de copil al poetului, vremea când el însuși intra în picioare în cada cu grâu, gol până la buze (Mirabila sămânță). Este deci o glorificare a lumii senzoriale, reprezentată de zeul Pan, alături de nimfe și duhuri, zeu care de altfel apare distinct în poeziile lui Blaga. Magda Isanos scria cu același elan euforic, de glorificare a senzualității și amiezii, despre scalda „în zi ca un copil în râu”. Iubirea la Blaga se apropie de elemenul vegetal și prin disponibilitatea către ardere a lemnului, iar iubita are crengi în loc de brațe, pentru a fi cuprinsă de o flacără mistuitoare (Cântecul focului). Portretul femeii este înfrumusețat și scos în lumină prin detalii ale peisajului: „O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise.” (Văzduhul semințe mișca)
Adeseori poeziile de dragoste mai lungi, cu colorit baladesc, ale lui Blaga includ și participarea pădurii la peisaj. În Pădureanca întâlnim aceleași motive din restul tablourilor de toamnă cu păduri: ghinde care pocnesc sau sunt strivite, mirosul și foșnirea frunzelor roșii, prezența unor vietăți (aici ursul și albinele) care apar mărite și hiperbolizate ca semnificație, cu valoare mitică. Poezia creează o stare de tensiune erotică între cei doi protagoniști. Ispitirea și adorarea femeii prin metafore pădurene seamănă cu un ritual magic păgân.
În anotimpul cald pădurea e prilej pentru aceeași diferență de potențial erotică, exprimată uneori ca tânjire după o înflăcărată și magică idilă: ”Pe sub brazi, pe sub bătrânii,/ nici o zână nu-și aprinde/ măcar coapse, măcar sânii,/ cum fac verzii licurici?” Tabloul pictat de Blaga prezintă o lume senzuală și îndrăzneață, care alunecă înspre oniric și fantastic (Creaturi de vară).

*
Pădurea lui Blaga se înfățișează adesea cu „bolți adânci”, o figură de stil amintind de psihologia abisală și de abordarea filosofică a misterului sau a tainei prin care ne recunoaștem drept oameni care trăiesc întru mister și pentru revelare. Bolțile adânci tăinuiesc, așa cum tăinuiesc și mormintele sau rădăcinile copacilor. În cazul lui Blaga acest motiv e abordat filosofic, prin introducerea ideii de cenzură transcendentă, care, deși inhibă elanul de cunoaștere și acțiune al omului, e necesară pentru bunul mers al lucrurilor, pentru menținerea acestora în serviciul organizării sistemice a universului. Bolțile pădurii par a se adânci în cer, fiind prin urmare înalte, dar Blaga introduce un oximoron pentru a sublinia poziția intermediară a pădurii – un spațiu de purificare și transfomare între pământ și cer, unde caracterul sălbatic al vietăților se revelează și unde unirea mistică cu transcendentul e firească. Astfel, Blaga vorbește despre bolțile adânci ale pădurii, operând o inversare asemănătoare cu cea din poezia lui Rilke, în care coroanele copacilor sunt ca niște rădăcini ancorate în cer.

„Ce ne-nvață pomul sfânt?/ Cine are în adânc/ pe la morți vreo rădăcină/ să și-o țină sub pământ,/ neatinsă de lumină.”, spune Blaga în poezia Înțelepciune de grădină.
Această tăinuire e bogată în sensuri și proteguitoare, premergătoare răsăririi vlăstarelor tinere și înfloririi, în timp ce lumina expune tainele și nu lasă loc pentru creșterea în liniște a viitorilor copaci. Motivul acesta al protecției înalte, al sacralității spațiului pădurean, e adesea invocat de Blaga. Într-un distih cu melodicitate populară, Blaga descrie nevoia de tăinuire a bolii grave: „Stă în codru fără slavă/ Mare pasăre bolnavă”. Pasărea nu s-ar putea vindeca decât prin rouă și cenușa stelelor, dar bolta cerului este prea mică, precum o lucarnă, în pădure. Pasărea e prizonieră tocmai prin dimensiunea sa, fiind astfel limitată în mișcare și aspirații și greu accesibilă pentru alții (Stă în codru fără slavă).
Pădurile poetului Blaga sunt uneori cu cetini negre, cu bolți adânci și multă umbră. Însă, pe ici pe colo, apar și rariști și pajiști și grădiște, uneori în jariștea unor stele năzdrăvane. Aceste substantive, specifice toponimic poetului, în afara efectului muzical asemănător liniștii sau unui susur stins, liniște descrisă de Blaga într-un binecunoscut poem, țes lumina împreună cu întunericul și descriu un univers destrămat pe alocuri sau din când în când, ca o veche scoarță țărănească. În jurul bătrânilor și a unor poeți, precum însuși Blaga, pot să existe, ca și în păduri, niște spații în care cuvântul e rostit cu moderație și liniștea e firrească.
Primăvara în pădure e mai rar descrisă de poet. Apare mai degrabă ca un zvon, ca o înviere a întregii naturi, în care copacul suferă și se trezește din somn, mugurii îl podidesc de parcă ar fi lacrimi (Trezire) sau cresc asemenea unghiilor și părului morților (Echinocțiu). Vântul cântă printre ramuri. Semințele, simbol al puterii regeneratoare și modelatoare a spiritului, ridică povara lespezilor de pe morminte (Înviere).Toamna însă, pâlcul de plopi, înfrățiți cu nori și stele, este un prilej de meditație elegiacă, având în vedere viitoarea lor dispariție sub secure. Din nou, plopul vorbește prin frunzele sale, ca și cum frunza ar „tremura ca inima-n oameni” (Elegia plopilor).

În ritualurile naturii omul este uneori prezent, dar cu respectul momentelor în care, în mod magic, doar atunci, se petrece căderea tuturor coroanelor, „surd și dintr-o dată”. Copacii sunt priviți într-o lumină magică, ca și cum ei sunt cei care guvernează mersul anotimpurilor, iar căderea coroanelor lor toamna este cauza unei schimbări bruște și drastice pe întregul glob pământesc (Brumar). Aceeași idee apare în altă poezie, Valea regilor, unde poetul se identifică cu pomii cărora le-a căzut podoaba de frunze și acceptă sentimentul de renunțare.
Una dintre cele mai frumoase metafore ale lui Lucian Blaga este imaginea pădurilor ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi, din poezia Risipei se dedă florarul. Și aici apare asumarea renunțării. Aceste păduri ipotetice, simple potențialități sugrumate, ne duc cu gândul la un spațiu interior, spiritual, unde se revarsă și abundă ideile generoase și la fermentul emoțional luminos, care nu poate rupe barierele realității și nu găsește mranița fertilă unde să încolțească. Pădurea e un spațiu plin de posibilități, dar și de incertitudine, un loc unde ceea ce apare poate dispărea pe negândite, asemenea sanctuarelor zeilor păgâni.

Blaga, prin opera sa lirică, oferă un îndemn de a ne bucura de momentul prezent, fără a cădea pradă nevoii de cunoaștere și înțelegere a ceea ce va rămâne oricum o taină, un mister. Poetul și creatorul de fapte culturale în general, consideră filosoful, revelează misterele într-o formă metaforică. Prin plăsmuiri artistice sau mitico-religioase, omul face un salt ontologic imens, de fapt apare o ruptură, o transformare în psihicul individului, ceea ce îl face pe om cu adevărat om.
Zicalele populare transmit mai departe, ca un mesager al spiritului pădurii, legătura strânsă dintre om și pădure și amplasează omul pădurean sub imperiul fatalității sugerate de asemănarea vieții omului cu pomul cu frunziș căzător, dar și a firii sale mândre cu brazii demni și impasibili în nemișcarea lor, veșnic verzi și drepți.

Spațiul-matrice al lui Blaga ar fi universul inconștientului, cu rol plasticizant și modelator. Spațiul-matrice tipic românesc este orizontul mioritic. Totuși, pădurea, prin însăsi natura ei, este ca o derivare prin multiplicitate a unei idei – ideea de copac, care guvernează, ca și ideile platonice sau neoplatonice, apariția în primplan fie a arborilor ca indivizi, fie a pădurii, prin jocul dintre fundal și obiectul percepției. Astfel, ne amintim de ideea emanației succesiv degradate a lumii dintr-un Unic în filozofia neoplatonică marcată de misticism a lui Plotin.

Pădurea este și locul de revelare a lui Dumnezeu, care se pogoară de sus, care arde câteodată suav prin tufe, fără să mistuie, ori mustește sub copaci și se face mai mic, pentru a respecta drepturile creaturilor mărunte. Numai copacii singuratici, marginali, sunt ca niște oițe rătăcite, care se distanțează de spațiul-matrice și par să câștige harul divin prin virtute și muncă asiduă. Întocmai după cum Blaga crede că biserica răsăriteană (ortodoxă) se bazează subiacent pe ideea tainei revelate și a dobândirii grației din înalt. Dumnezeu e mai degrabă ca un duh arhaic al pădurii, intim legat de toate făpturile. Arta însăși este pentru Blaga un mod specific de revelare a misterelor, printr-o mutație existențială, iar magicul, care abundă în pădure, este unul dintre elementele la care recurge, după spusele lui Blaga, „poezia mare a tuturor anotimpurilor”.

Bibliografie:
Blaga, Lucian, Luntrea lui Caron, București: Ed. Humanitas, 2006
Blaga, Lucian, Opera poetică, București: Ed. Humanitas, 1995
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, București: Ed. Humanitas, 2018
Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, București: Ed. Humanitas, 2014

(Trimis la Concursul NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ ȘI ARTĂ PLASTICĂ „LAUDĂ SEMINȚELOR, CELOR DE FAȚĂ ȘI-N VECI TUTUROR”, SEBEȘ – LANCRĂM, ANUL 2021, premiul al treilea)