Respiro e o carte de haiga – poeme haiku ilustrând fotografii - a artistei fotograf Lavana Kray de la Iași.
Voi evidenția aici câteva aspecte care mi-au atras atenția pe parcursul lecturii acestei cărți.

Printre scrierile Lavanei se află poeme ale dorului, ale sentimentului dezrădăcinării sau despărțirii de cei dragi sau de cel drag, poeme ale repatrierii, ale exilului real sau psihologic, ale înstrăinării efective sau simbolice, care adesea îmbracă o haină patetică, dureroasă.
străbătând cărări
spre iarba de acasă –
tălpi sângerânde

Durerea interioară are rezonanțe în lumea externă, chiar și în obiectele din preajmă, aparent lipsite de semnificații afective, în realitate vorbind un limbaj emoțional, sugerând prezența vântului care înlocuiește și reliefează sufletul omenesc sau obiecte și persoane absente:
dor de ducă –
perdeaua sare
pervazul

De asemenea, relația cu stihiile naturii este adesea pătimașă, cu excentricități și crevase ale cutumelor și habitudinilor, sau cu rupturi în mersul liniștit al sorilor și anotimpurilor.
glob de foc –
spart la umbra carului
un pepene roșu

În lumea celestă globul de foc își continuă netulburat drumul spre asfințit. La noi, ascuns în umbra carului ce aduce în prim plan ruralitatea și vechimea, soarele de substitut, bostanul roșu, își atinge maturitatea și explodează, într-o scenă idilică, pitorescă. Artista interiorizează uneori fenomenele meteo sau alte date ale realității naturale, vibrează liric la ceea ce se întâmplă în exterior:
secetă dură –
scrâșnetul unghiilor
pe geam prăfuit

Explozia de lumină și parfum a primăverii este frumos asociată cu ieșirea omului din locul său protejat, dar lipsit de culoare și viață:
înfloresc teii –
prima ieșire
din turnul de fildeș

Într-un haiku frumos, cu ilustrație delicată, poeta invocă divinitatea, imploră printr-o expresie a oamenilor simpli să devină melc în altă existență, fie și numai pentru a trece prin viață lăsând o umbră oarecare, nu ca o simplă muritoare uitată de lume:
pas fără urmă –
data viitoare, Doamne,
fă-mă să fiu melc

Lirica religioasă a Lavanei e marcată de sfială, gingășie și evlavie. Lumea celor sfinte pătrunde firesc și grațios în lumea laică:
fum de tămâie –
urmând călugăriței
niște fluturi albi

Fluturii albi apar ca o trenă a actului ritualic religios; ei, prin puritatea lor ce contrastează cu veșmântul negru al călugăriței, acești ”niște” fluturi, remarcabili prin anonimatul lor, alcătuiesc o epifanie.
Fluturii Lavanei sunt simboluri ale efemerului și libertății, ale lipsei restricțiilor laice sau religioase în fața sălbăticiei naturii:
temporar închis –
pe treptele templului
nuntă de fluturi

Ziua Morților –
între pereți albaștri
doi fluturi valsând

Iar când vorbește despre distanța dintre omul contemporan și biserică, artista sugerează că ceața se află deasupra lumii întregi, astfel, încât individul nu se poate orienta corect, nu are libertate reală de alegere:
rătăcire –
nu ochiul e de vină
lumea e în ceață

Reușite sunt asocierile imagine – text în care metafora sau simbolul apar prin sinteza celor două părți ale poemului – adică imaginea și textul, ambele cu puternică impresie generatoare de emoții, evocativă deci și simbolic-conectivă, cum ar fi imaginea unor răzlețe floarea-soarelui în acest mic poem:
loc de baștină –
iese lumea pe la porți
numai mama, nu

Bicicleta troienită se asociază cu un haiku cald emoțional, prin care parcă vedem pe cărăușul pâinii, cocoțat pe două roți, ca o pasăre absentă, în care zăpada abundentă din imagine pare să fie făină și miez de pâine, sau menține căldură ca un ștergar așezat peste pâine, în lipsa zburătoarelor.
pâine caldă
păstrată în ștergar –
nicio pasăre

O parte din haigalele Lavanei sunt incomode, scot la iveală adevăruri parțial ascunse, jenante, tulburătoare. Lavana afirmă brutal adesea durerea și prezența nenorocului sau evocă prezența morții printre obiecte obișnuite, expusă fără fard în viața de zi cu zi.
de-a ascunselea –
mama se face mică
lângă rădăcini

Faptul extraordinar al morții este privit cu seninătate rece, devine un un fapt ca oricare altul. Această atitudine poate părea superficială sau cinică, în realitate ascunde sensibilitate și acceptarea inevitabilului.
adieri de mir –
rochia de mireasă
la înmormântare

sau alte două:

craniu în mână –
scândura cimitirului
singura scenă

ultimul cadru –
la doi metri distanță
umbrele noastre

Acest ultim exemplu așază doar umbrele una lângă alta, cu delicatețe și sfială. Este un exces binevenit de lirism, ceea ce putem observa și în alt poem similar:
gheață subțire –
la chemarea mamei
vine doar ecoul

Ne putem imagina în prelungirea acestui poem că ecoul acela nu poate sparge gheața subțire, ceea ce sunetul absent ar fi reușit. Dar Lavana nu este remarcabilă și ea însăși cu adevărat prin răceală și indiferență voită, ci excelează prin descrierea tandră a intimității, prin cădură și delicatețe, chiar dacă mai puține poeme sunt pe această temă. De pildă, în următorul poem -
ploaie măruntă –
chiot de copii
ieșind din izolare,

copiii sunt asociați cu primăvara, cu prospețimea ploii, cu bucuria. Lavana, înconjurată de o lume sobră de imagini albe și negre, de imagini uneori incomode conforme unei estetici proprii a deșeurilor, asocierilor bizare și antichităților, de amare și seci concluzii sau observații, de rugină și cafea amară, în realitate nu își poate reprima complet tresărirea de bucurie în fața vieții și amintirilor intime și calde:
viscolitură –
reînvie fâneața
în plicul de ceai

Poeta se apleacă deci înspre căldura și parfumul căminului, observând contrastul dintre recele de afară și minunea amintirilor calde dinăuntru. Numeroase fotografii din acest grupaj din Respiro sunt centrate de anotimpul rece, de gheață și zăpadă. În interior însă focul mocnește cald și copiii ascultă povești.
cântec de leagăn –
între gheme de lână
un greiere

drum accidentat –
nu mai suflă mama-n rană
numai vântul

Iată așadar delicatețea Lavanei și sugestia prezenței lucrurilor absente, indirect, prin observarea vântului.
Lavana este în primul rând o poetă a neîmplinirilor, a dorului și a perceperii unui sfârșit iminent. Ea clădește o punte între tristețe și frigul singurătății pe de o parte și căldura intimă a lucururilor de acasă pe de altă parte. Un pod clădit prin efemerul aparent al lumii înconjurătoare, care se reflectă în trăirile sale:
niciun pod
până la macii de acasă –
nori adânci

Lavana se lasă astfel purtată de vânt și troienită de zăpezi, imaginându-se pe sine, tânjind după sine ca parte din univers și granulă de eternitate, ce continuă să se învârtă și după punctul terminus. Ne imaginăm călătoria ei poetică în culori, chiar dacă ele lipsesc din imagini, o alegere insipirată, deoarece se potrivesc cu expresia din poemele sale.
punct terminus –
de-aș fi frunză aș intra
în sens giratoriu

Lavana rămâne în stop-cadru prin aceste impresii poetice, adesea cu accent pe detaliu și particular. Prin interpretarea imaginii, ea evită să reintre în universal și normă, dar acest lucru e totuși inevitabil, menținând ceea ce e binecunoscut și vechi într-o tânjire continuă după ceva nou și straniu.
Închei exemplificarea acestei cărți cu un autoportret sonor al autoarei, care astfel reușește să lase o urmă a trecerii sale:
păsări pe ducă –
greu de distins strigătul meu
de al lor